Eliade şi Mişcarea Legionară

                                 „ Dar Corneliu Codreanu a făcut din mine un fanatic român. Cât timp judec în istorie – iar nu în absolut – nu pot gândi nimic fără să ţin seama de neamul meu” (Mircea Eliade, Jurnalul portughez).

Naţionalismul-creştin românesc dintre cele două războaie mondiale a asimilat teme, idei şi tendinţe ideologice anterioare, pe care le-a adaptat noilor realităţi politice, demografice şi sociale ale României Mari. Naţionalismul-creştin interbelic a continuat, organizat şi instituţionalizat curentul naţionalist cultural-politic antebelic, în consonanţă cu principalele curente de idei ale perioadei (gândirismul, trăirismul, naţionalismul integral, etnocentrismul, ortodoxismul) şi în directă conexiune cu marile prefaceri, de ordin electoral şi agrar, care au modificat substanţial configuraţia politică, economico-socială şi spirituală a societăţii româneşti după Marea Unire.

Prin mişcările studenţeşti din anii 1922-1923 – derulate sub egida formulei numerus clausus şi influenţate categoric de o serie de profesori naţionalişti din cadrul Universităţii ieşene (A. C. Cuza, Corneliu Şumuleanu, Ion Găvănescu) – apare un nucleu de lideri ai studenţilor care, după o scurtă etapă în care activeză în Liga Apărării Naţional-Creştine, formaţiune condusă de A. C. Cuza, în urma unor grave fricţiuni (criza sau defecţiunea statutarilor), au întemeiat propria organizaţie intitulată Legiunea Arhanghelului Mihail, la 24 iunie 1927. Din 1930, Legiunea s-a afirmat sub denumirea Garda de Fier, care, în intenţia lui Corneliu Z. Codreanu, avea rolul de combate comunismul sub toate aspectele. Pe plan politic, legionarismul era reacţia naţional-creştină a societăţii româneşti – şi în special a tineretului – la bolşevismul internaţionalist şi ateu, iar pe plan doctrinar-spiritual-comportamental, Legiunea a exprimat un ethos propriu, fundamentat pe respectul faţă de Biserică, Monarhie, Ţară, a cultivat valorile tradiţiei româneşti şi creştine. Totodată, legionarii au denunţat vehement politicianismul, corupţia, demagogia, abuzurile, intrând în coliziune cu autorităţile şi reacţionând dur, din păcate, prin violenţe şi asasinate. În urma deselor dizolvări, Mişcarea Legionară a activat public sub diverse titulaturi (Gruparea “Corneliu Z. Codreanu, Garda de Fier, Partidul “Totul pentru Ţară”), iar în anii 30 a devenit un punct de atracţie pentru tineretul intelectual după exemplul adeziunii sau cel puţin al simpatiilor manifestate faţă de Mişcare de către unele personalităţi ale vieţii culturale şi universitare din epocă (Nichifor Crainic, Nae Ionescu, sociologul Traian Brăileanu, Sextil Puşcariu, prof. Dan Rădulescu, prof. Ion Protopopescu, prof. Eugen Chirnoagă, prof. Dragoş Protopopescu, prof. Nae Ionescu ş.a.). Mircea Eliade a intrat în rândurile Legiunii sub influenţa maestului său Nae Ionescu. Pentru tinerii intelectuali grupaţi în jurul profesorului Nae Ionescu, recuperarea trecutului în perspectiva unei legitimări viabile a destinului românesc era doar o primă etapă a devenirii noastre. Procesul trebuia să continue pentru ruperea unor bariere arbitrar impuse de vitregiile secolelor anterioare, către un original imperialism românesc de ordin spiritual, care să impună şi să imprime duhul românesc pe orbita universalităţii[1]. În viziunea lui  Eliade, naţionalismul nu reprezenta „numai iubirea de morţii şi pământul nostru, ci este mai ales setea de eternitate a României” [2]. Fidel concepţiilor filosofico-politice năiste, Mircea Eliade – de altfel şi cel mai apropiat colaborator şi discipol al lui Nae Ionescu – dar şi ceilalţi tineri intelectuali care-i cultivau prietenia, şi-au exprimat veneraţia pentru Profesor, urmându-l atât în plan cultural, cât şi în plan politic. Astfel, Mircea Eliade recunoştea că „noi toţi, discipolii şi colaboratorii lui, eram solidarizaţi cu concepţiile şi opţiunile politice ale Profesorului”[3], explicând, de fapt, adeziunea sa şi a celorlalţi tineri intelectuali la ideile naţionalismului-creştin. Însă această integrare în rândurile Mişcării nu era un fapt mecanic, impus doar de cultul pentru Nae Ionescu. Mircea Eliade – în rând cu alţi colegi de generaţie (Radu Gyr, Mihail Polihroniade, I. V. Vojen, Gh Racoveanu Ion şi Eugen Ionică, Vladimir Dumitrescu, Vasile Christescu, Haig şi Arşavir Acterian, Vasile  şi Ion Băncilă, Emil Cioran, P. Ţuţea, C. Noica, D. C. Amzăr, Pavel Costin Deleanu, Horia Stamatu, Aron Cotruş, Sorin Pavel, Ernest Bernea, Traian Herseni, Crişu Axente, Vintilă Horia, Iordache Nicoară – îşi propunea să reconsidere posibilităţile creatoare ale poporului român şi credea, la vremea respectivă, în „revoluţia spirituală” declanşată de curentul naţional-creştin[4].

 În condiţiile realizării idealului naţional prin Marea Unire de la 1918, fiind „prima generaţie necondiţionată istoric” – după cum anunţa în Itinerariul spiritual – Eliade şi congenerii sai au fixat şi sintetizat misiunea noii generaţii  în termeni ultimativi şi profetici, deopotrivă: să asigure unitatea sufletească a românilor, reuniţi în graniţele fireşti prin efortul generaţiei de foc, sau a generaţiei tranşeelor (al generaţiei care luptase în Războiul de Întregire şi făuriseră România Mare); şi să exprime în forme universale frumuseţea şi bogăţia sufletului românesc[5]. Plecând de la aceste premise, tânăra intelectualitate interbelică a făcut apel la realităţile româneşti interbelice, la tradiţie, la specificul nostru naţional, la autenticitate, ortodoxie, la experienţă mistică, au proiectat o misiune cultural-politică românească străbătută de un duh eminamente profetic[6]. În consecinţă, Eliade şi generaţia sa au adoptat naţionalismul-creştin – mai puţin ca practică politică şi mai ales ca angajament cultural – sub imperativul momentului istoric interbelic şi din necesitatea definirii, delimitării în raport cu ofensivele şi periculoasele ideologii europene de tip totalitar. Ataşamentul faţă de naţionalismul cultural este explicat de Eliade din perspectiva menţinerii specificităţii româneşti, care să stea la baza unei construcţii etno-spirituale capabile a se opune agresiunii dizolvante şi explicit expansioniste, dirijate atât dinspre stânga, cât şi dinspre dreapta : „Fără un naţionalism bine intenţionat, fără a ne imprima nota noastră, apăsat, în concertul european, riscăm să fim dizolvaţi, înghiţiţi. Chestiunea nu este de a te abţine, de a fi spectator, ci dimpotrivă, de a reacţiona la provocările veacurilor”[7]. În definitiv, naţionalismul creştin din România interbelică a reevaluat tradiţia, ortodoxia, autenticitatea etno-spirituală ţărănească în aceeaşi măsură  în care fascismul italian a repus doctrinar în discuţie universalismul Romei, iar naţional-socialiştii germani au invocat zeităţile păgâne… Legionarismul a redimensionat specificul naţional şi figurile voievodale istorice care au binemeritat de la neam, tot aşa cum fascismul a reluat tradiţia Romei imperiale, iar nazismul a reactualizat pantheonul Walhalei[8]. De asemenea, în perioada interbelică, nu poate fi contestat mirajul exercitat de către regimurile totalitare din Italia şi Germania asupra Mişcării Legionare. Faptul că, modelul doctrinar relevat de fascism şi naţional – socialism a rezonat cu o anumită intensitate în ideologia legionară, nu înseamnă că legionarismul a fost influenţat fundamental de fascism sau nazism. Dimpotrivă, spiritul românismului-creştin, ca bază doctrinară şi componenta etico-religioasă, reflectată în cadrul manifestărilor legionare, constituie un aspect “de inegalabilă originalitate”, în opinia lui Mircea Eliade, şi relevă, deci, o notă discordantă în raport cu fascismul şi naţional-socialismul[9].

 Asemenea altor congeneri deja câştigaţi pentru cauza naţional-creştină, Mircea Eliade a scris în presa de dreapta articole elogioase la adresa liderilor legionari[10] şi a mărturisit încrederea în proiectul spiritual-educativ demarat de Mişcare[11]. În decembrie 1937, alături de Sextil Puşcariu, prof. univ. Ion Găvănescu, prof. univ. Corneliu Şumuleanu, prof. univ. Dan Rădulescu, dr. Nicolae Roşu, Vasile Băncilă, Eliade a răspuns chestionarului intitulat De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare, lansat de ziarul oficios legionar „Buna Vestire”. În termeni definitivi, Eliade îşi exprima speranţa că „…Un neam care a dovedit uriaşe puteri de creaţie, în toate nivelurile realităţii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o catastrofă civilă” şi în consecinţă afirma, fără urmă de echivoc, încrederea în efervescenţa şi capacitatea de transformare, la nivel individual şi societal, a fenomenului naţional şi creştin: „ Cred în destinul neamului românesc; cred în revoluţia creştină a omului nou; cred în libertate, în personalitate şi în dragoste. De aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare, într-o Românie mîndră şi puternică, într-un stil nou de viaţă, care va transforma în valori spirituale de universală circulaţie bogăţiile sufletului românesc”[12].

Aceste texte – şi alte câteva – îl plasează indubitabil pe Eliade la dreapta, iar peste ani, când s-a deschis un adevărat dosar Mircea Eliade[13], prietenii săi – care se regăseau de aceeaşi parte a baricadei – au încercat să explice contextul acestei poziţionări demascând intoleranţa şi spiritul iacobin, demontând falsele etichetele aplicate savantului. O astfel de intervenţie este semnată de Vintilă Horia, care considera că „poate nu a sosit timpul lui Eliade şi că abia încă peste o generaţie să izbutim să ni-l facem apropiat din toate punctele de vedere. Ţin să accentuez acest lucru deoarece toţi, fără excepţie, cei din generaţia mea şi a lui  Mircea Eliade, am fost obligaţi de împrejurări să luăm poziţie şi nu puteam să luăm decât una singură: anticomunismul ca atitudine critică şi românismul de cea mai bună calitate, clădit pe cea mai stictă poziţie tradiţională, care nu se putea să nu treacă prin învăţătura holistică a lui Eminescu… am stat deci toţi la dreapta României şi nu la stânga ei, cum stăteau cei greşiţi cu duhul. N-am avut nimic de schimbat în credinţele noastre, ba dimpotrivă, aş putea spune că evoluţia istorică de după 1944, ne-a confirmat în temerile noastre”[14].

Sub aspect organizaţional, în Mişcarea Legionară unitatea fundamentală era cuibul. În general, intelectualii erau înregimentaţi  în cuiburile  afiliate Familiei de cuiburi „Axa” sau Grupului de cuiburi „Răzleţi”.  M. Eliade era integrat în cuibul Luminiţa, condus de poetul Radu Gyr, unitate ce făcea parte din Grupul Axa. Pe parcursul campaniei electorale din decembrie 1937, M. Eliade a făcut parte din echipa de propagandă legionară condusă de prietenul şi fostul său coleg de la Liceul „Spiru Haret”, M. Polihroniade. În 1938, în contextul instaurării regimului autoritar carlist şi a prigoanei declanşate împotriva legionarilor, Mircea Eliade a fost chiar membru al Comandamentului de prigoană în faza în care acesta era condus de Ion Belgea, angajat al Bibliotecii Academiei Române. Odată cu masivele arestări din mai-iunie 1938, Eliade a fost şi el întemniţat la Miercurea Ciuc, a fost căutat de agenţii Siguranţei în septembrie 1939, drept pentru care motiv a părăsit domiciliul reuşind sa-şi restabilească situaţia prin intervenţii suspuse (Radu Rosetti, generalul Condeescu, unchiul soţiei sale, Nina Mareş). Tot prin astfel de relaţii a reuşit să părăsească ţara, în aprilie 1940, când a primit un post în diplomaţie.

Relaţiile lui M. Eliade cu foştii camarazi au fost întrerupte din momentul plecării sale ca ataşat de presă la Legaţia României de la Londra. Evenimentele violente din ianuarie 1941, destul de confuze pentru Eliade, după cum el însuşi recunoştea, au determinat îndepărtarea Mişcării Legionare de la putere. Eliade rămâne suspendat sub raportul informaţiilor despre prietenii săi legionari şi alege să-şi continue activitatea diplomatică şi proiectele proprii. Ştia că Radu Gyr, Haig Acterian şi alţi colegi de generaţie erau în închisoare şi că propria locuinţă fusese percheziţionată[15]. Pe de altă parte, Eliade fusese şi el arestat în toamna anului 1938, la Miercurea Ciuc, alături de mentorul său Nae Ionescu. Cunoscuse, aşadar, regimul de detenţie şi rămăsese impresionat de atitudinea mistică şi verticalitatea “băieţilor”, pe care le-a descris în Memoriile sale[16]. În martie 1943, Eliade evoca o epocă începută sub semnul damnării, al “terorii istoriei”, făcând trimitere directă la momentul ascensiunii Mişcării Legionare şi, în consecinţă, la acţiunile punitive şi arestărilor masive din anii regimului autoritar carlist: „…Din toamna lui 1937, a început şirul catastrofelor. De la arestarea băieţilor, până la Stalingrad, numai doliu”[17]. Revenit în ţară, în iulie 1942, Eliade ia contact cu “prietenii legionari”. Îl interesa, evident, cele patru luni de guvernare legionară,  dar mai cu seamă dedesupturile debarcării Legiunii de la putere: ”Îmi continuu ancheta mea printre prietenii legionari: ce s-a întâmplat, şi de ce la 24 ianuarie? Mă conving tot mai mult că li s-a întins o cursă, în care au căzut ca nişte naivi. Observ că în burghezie a dispărut refrenul jefuitorii-rebelii. În fond, Emil Bulbuc[18] are dreptate: ”Să mi se arate un singur legionar care s-a îmbogăţit sub regimul legionar. Interesantă expresia prietenilor mei: Aşa zisa victorie a legionarilor de la 6 septembrie”[19]. În acest context al întâlnirilor cu congenerii săi, mulţi dintre ei simpatizanţi ai Legiunii, Eliade asistă, oarecum distant, deşi îşi recunoaşte calitatea de aderant legionar, la o discuţie polemică iscată între Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica: “Discuţia vehementă de la Mircea Vulcănescu dintre Dinu Noica şi ceilalţi în legătură cu Legiunea. Dinu îi acuză că îşi fac culcuş comod la adăpostul formulei noi ne mulţumim să fim tehnicieni şi să servim statul sub orice formă ar avea el. Dinu îi întreabă: Ce aţi făcut când a fost ucis Codreanu? Când aţi votat Constituţia? Plebiscitul? etc. Intervin episodic în discuţie, măturisind că, deşi legionar, am suspendat orice judecată politică internă atâta timp cât durează războiul cu Rusia. Dinu îmi răspunde că războiul nu e un lucru decisiv. Că decisivă este numai problema morală – participarea sau nu la un stat care astăzi e condus de un Carol al II, mâine de mareşal, poimâine de un soviet, şi a te strecura fără probleme de conştiinţă, spunându-ţi pur şi simplu că eşti tehnician”[20]. Eliade – ca şi Vulcănescu, de altfel, care îi reproşează lui Noica faptul că “Legiunea creează un nou dreyfusism”[21], responsabilizând pe toţi pentru neimplicare, dar uitând erorile şefilor Mişcării – se delimitează de spiritul sectar cultivat în conspirativitate de simpatizanţii Mişcării, realizând efortul colosal pe care îl depune armata şi ţara în războiul anti-sovietic. Pericolul comunizării şi slavizării îl determină pe Eliade să “suspende “orice apreciere politică de ordin intern şi să dea tot creditul Mareşalului Anonescu, sancţionând dur optuzitatea “claselor dominante”, simpatizante ale anglo-americanilor, chiar în condiţiile alianţei lui Churchill şi Roosvelt cu Stalin: “România şi chiar neamul românesc (în elementele lui de continuitate istorică şi culturală) trec cea mai mare criză din existenţa lor. Suntem vecini cu un imperiu de vreo şase ori mai mare decât întreaga Europă; cu 200 de milioane de locuitori şi care în anul 2000 vor ajunge circa 400-500 de milioane; cu un spaţiu economic şi geopolitic formidabil; cu o mistică socială ecumenică şi populară mai ales la sfârşitul războiului (foamete, sărăcie, ruini, revolte, deznădejde etc). În faţa acestui colos în marş victorios, o Românie bolnavă, optimistă şi credulă. O clasă dominantă care aşteaptă totul de la ura ei împotriva nemţilor”[22].  Pasajul de mai sus corespunde zilei de 7 iunie 1943, la aproape un an de la întâlnirea lui Eliade cu prietenii săi din ţară. Iată, deci, şi un posibil răspuns pe care Eliade i l-ar fi putut oferi lui Dinu Noica în contextul polemicii acestuia cu M. Vulcănescu, acuzat de non-combat pe linie legionară, de beneficii şi sinecuri guvernamentale asigurate prin postul său de “tehnician”. În fapt, filipica lansată de Noica era adresată indirect şi lui Eliade, consilier cultural la Lisabona, totodată, lui D. C Amzăr ataşat de presă la Berlin, lui Emil Cioran, consilier cultural în cadrul legaţiei noastre de pe lângă guvernul de la Vichy şi lui Aron Cotruş ataşat cultural la Madrid. În esenţă, reflecţia lui Eliade este determinată de contextul anului 1943: dezastrul de la Stalingrad, moment după care pesrpectivele sovietizării României se creionaeză tot mai clar, mai acut, mai tragic