Măștile populare: din timpul mitic în prezent

Măștile populare: din timpul mitic în prezent

by -
0 174
SONY DSC

Lumea măștii 

Mai frumoasă ori mai urâtă (din perspectiva sincronică a unei estetici în multe privințe proprii), mai veche ori mai nouă (în diacronia manifestărilor sale), masca exercită asupra noastră o forță și o seducție aparte, sinonime cu bântuirea spiritului „strămoșului”, a unei puteri primitiv-magice greu de explicat. Aspectul, simbolul, semnificația la care este „împinsă” de cel ce o ia în stăpânire, toate aceste fac din mască un „obiect-ființă” desprins de lumea realului.

Pentru că nu are o viață activă continuă, ea trăiește intens, tumultuos, toate zilele de sărbătoare din an care i-au fost hărăzite. De aceea, în lumea ei, imposibilul devine posibil, legea nu mai are canoane, sublimul devine grotesc, cel bun se transformă în cel rău, animalele cântă și dansează alături de oameni, dracul „își vâră coada” printre popă și credincioși, moartea sfidează viața, copiii îmblânzesc căiuții în dansuri pline de ritm și melodie, împărații și ofițerii de tot felul vor să restabilească o nouă ordine a lumii, baba se crede frumoasă, iar moșul, tânăr și viteaz. Ce mai, viața măștii e o lume în care răsturnările de tot felul reprezintă litera legii marelui spectacol, marcată de reguli și „nereguli”.

Masca populară românească este o istorie vie, o cultură grăitoare, o lume neobișnuită, ale cărei sensuri se dezvăluie cu greu doritorilor de a cunoaște „fața” sa adevărată.

Cu decenii în urmă, în anul 1975, la Binche, în Franța, a fost organizată, la Muzeul Internațional al Carnavalului și al Măștii, de către Ministerul Francez al Culturii și Administrația Provinciei Hinaut, o mare expoziție europeană, un adevărat reper pentru cultura măștii, intitulată Masca în tradiția europeană. În catalogul-album al acestei expoziții, care oferă cu generozitate atât informații teoretice, cât și imagini fotografice despre tradiția măștii în țările participante, România ocupă un loc remarcabil. Această lucrare a devenit un instrument valoros de lucru pentru noi, cei de astăzi, care privim tradiția măștii și din perspectiva analogiilor, a interdependențelor ce se pot stabili între realitățile românești și cele din alte țări europene.

La noi, „practica măștii” este demonstrată atât în obiceiurile de Crăciun și Anul Nou, cât și în datinile strâns legate de cele mai importante momente ale vieții omului (nuntă – moarte), de anumite zile din an, de cele legate de trecerea de la un anotimp la altul (echinocțiu, solstițiu) sau de cele privind muncile agricole și practicile gospodărești. De asemenea, masca este considerată o forță protectoare în celelalte momente nemarcate simbolic: chiar agățată în cui, în pod, se crede că masca apără casa.

Măști reprezentative pentru obiceiurile tradiționale încă vii întâlnim în foarte multe zone de la noi din țară: urși și ursari în Botoșani și Suceava, cu costumație pitorească, capre în toate zonele țării, de o varietate deosebită, moși și babe cu mascatură specifică, îmbrăcați în costume populare moldovenești, căiuți în Botoșani sau în Galați, lole din Brașov sau Sibiu (obicei care are loc la sfârșitul lunii ianuarie sau începutul lunii februarie, coincizând cu alegerile din cadrul breslelor), mire și mireasă din Făgăraș, metehăi din Maramureș, irodari din teatrul popular din Giurgiu, draci din Viflaiemul maramureșean, bungheri de la Vama (Suceava), mutul din Călușul oltenesc, pălărierul din Plăvălari (Suceava).

Mut, Izvoarele Olt, 1995. Foto: Dănuț Dumitrașcu

Mut, Izvoarele Olt, 1995. Foto: Dănuț Dumitrașcu

În prezent, deși masca mai păstrează în elementele sale reminiscențe de cultură arhaică și de magie, ea este totuși într-o continuă devenire, relevând-și din ce în ce mai mult „fața” de piesă de recuzită în numeroase manifestări de divertisment. Pentru omul de la oraș în special, masca pare să se fi metamorfozat radical – ea s-a desprins din mijlocul obiceiului în care trăia și a ajuns cel mult un obiect decorativ. Astfel, împărțirea în două mari categorii importante, măști populare tradiționale și măști decorative, este mai mult decât justificată. Însă, din orice categorie ar face parte, masca este mereu inedită, unică și originală.

„La nuntă apar și doi mascați (moș și babă) care amuză lumea și fac gesturi care imită împerecherea.” (Inf. Costel Boacă, sat Bila, com. Schitu, jud. Giurgiu)

„În Galați, a doua zi de dimineață după nuntă, există obiceiul Ariciului, în care doi mascați fac gesturi obscene.” (Inf. Paul Buța, Galați)

„Tot la nuntă socrii se deghizează și fac un spectacol ad-hoc, spre uimirea și încântarea nuntașilor.” (Inf. Ion Geambașu, sat Bila, com. Schitu, jud. Giurgiu)

Masca se folosește și la înmormântare, în obiceiul Chipărușului din Vrancea, un joc de priveghi cu mascați numiți uncheși, amintind poate și de atitudinea dacilor în fața morții sau de ritualul vechilor greci și etrusci.

În cadrul practicilor de magie, a celor apotropaice, un rol important revine măștii mutului din Căluș, care se caracterizează prin însemne ce țin de reliefarea simbolurilor virilității, ca și a Drăgaicelor, un fel de căluș feminin, cum a fost numit acest rit agrar „de etapă”. Paparudele (fetele care își îmbracă întregul corp în materiale vegetale, dansând și invocând ploaia în perioadele secetoase) se înscriu în aceleași categorii mai sus-amintite.

Teatrul popular, jucat mai ales de Crăciun, cu „piese” având teme sacre, ceremoniale (Vicleimul, Irozii) sau profane, din ciclul Haiducilor, „introduce” în scenă personaje-măști importante: sfinți, îngeri, magi, diavoli, ciobani, haiduci, plugari etc.

Înfruntarea dintre Anul Vechi și Anul Nou (personaje principale din teatrul popular în Moldova) nu mai are nimic de-a face cu vechiul cult al străbunilor, ci devine un mijloc de refulare al tensiunilor și temerilor de peste an. Este momentul eliberării, al purificării, al intrării demne în timpul ce vine.

Fără îndoială că grupurile și cortegiile de mascați, legate de obiceiurile ciclului anual, sunt cele mai spectaculoase, implicând o dezlănțuire totală de sentimente și atitudini.

Jocul caprei, al turcii și al brezaiei, jocul ursului sau al căiuților, cu toată suita de nenumărate alte personaje încântă, fascinează, sperie și uimesc deopotrivă.

Purtătorii măștilor își pierd pentru un timp adevărata identitate, intrând într-un rol care-i eliberează de tensiuni, care le permite să facă gesturi și să spună vorbe pe care colectivitatea, în alte situații, le-ar sancționa. Ei devin liberi sau devin alții, eliberați de reguli și legi stricte și, prin ceea ce fac, creează pentru un timp o altă lume.

În câteva zone din țară, în ziua de Lăsata Secului, în special la catolici, întâlnim sărbătoarea Fărșangului (Fasching), obicei popular vechi de sute de ani care marchează sfârșitul iernii și ajungerea la hotarul care separă perioada de frupt de cea de post alimentar. Alaiul se compune din oameni îmbrăcați în port tradițional local, dar și din mascați – haiduci, draci, mire, mireasă, pețitori – care se dezlănțuie frenetic într-un spectacol marcând intrarea oficială în post, dar și în noul an agrar.

Asemănător în caracteristicile sale de manifestare carnavalescă, în funcțiile ritualice și în perioada de manifestare, legată de prinderea Postului Mare, dar cu o origine mult mai veche, plasată în spațiul tracic, prin răspândirea sa actuală în Peninsula Balcanică, cu deosebire în Bulgaria, este Obiceiul Cucilor. Tradiția aparținând ciclului agro-pastoral se mai practică astăzi la Brănești, în județul Ilfov, unde, în fiecare an, Cucii și Cucoaicele – mascați în costume antropomorfe sau zoomorfe – performează un ceremonial de purificare și fertilizare prin bătaie rituală.

Ca și în cazul altor obiceiuri tradiționale de la noi, se marchează necesitatea purificării timpului vechi, prin înnoirea sa, și comunității îi sunt criticate și sancționate viciile identificate de tinerii performeri participanți la alaiul pestriț care străbate localitatea, promițând celor „atinși” de cuci, beneficiarii ritualului, sănătate și prosperitate.

Din punct de vedere tipologic, personajele cele mai frecvente în obiceiurile amintite sunt moșii, babele, dracii, frumoșii, urâții, Anul Nou, Anul Vechi, ursarii, calangii, doctorul, preotul, turcul, țiganul, bețivanul, păstorul, haiducul, vânătorul etc. În ordinea frecvenței măștilor zoomorfe, capra, prin variațiile ei regionale, ocupă primul loc, urmată fiind de urs, de cal, de bou, de iapă etc.

Mască de drac. Foto - Anamaria Stănescu

Mască de drac. Foto – Anamaria Stănescu

Din punctul de vedere al structuri morfologice, conform clasificării structurale a lui Romulus Vulcănescu (Măștile populare, București, 1970), măștile sunt: integrale (costume complete care îmbracă tot corpul, pentru ca purtătorul or să nu poată să fie recunoscut), reductive (sub formă de caschete, glugi, obrăzare), mascoide (obiecte cu semnificații specifice care se poartă atârnate de corp – de exemplu, căiuții din Vorona) și mascaroane (înfățișate prin sculpturi umane sau animaliere).

Măștile populare: analiză și tipologie

Meșteșugurile, definite în general ca îndeletniciri speciale, au suscitat atât interesul cercetătorilor din domeniul complex al culturii și civilizației tradiționale, cât și al istoricilor și criticilor de artă, al sociologilor și chiar al filosofilor. Acestea sunt dovada unei etape din istoria și civilizația umanității, a unui popor, comunități, etnii.

Termenul de meșteșug artistic relevă interdependența dintre rezultatul activității practice, generat de răspunsul la satisfacerea necesităților zilnice, și rezultatul unei gândiri creatoare, inventive, cu disponibilitate către estetic.

Analiza aprofundată a obiectelor considerate ca relevante pentru practicarea meșteșugurilor artistice ne dă posibilitatea de a decodifica relațiile ce ne permit să abordăm acest domeniu al civilizației tradiționale în cadrul problematicii Patrimoniului Cultural Imaterial:

  • Relația forma obiectului – unealtă – funcția/finalitatea obiectului;
  • Relația dintre obiect și tehnica de execuție;
  • Relația dintre tehnică și reprezentarea/performarea artistică.

Cea de-a treia relație implică, în mod deosebit, gândirea speculativă.

Sistemul de ornamentare, maniera de reprezentare a motivelor, care deseori se conturează din tehnică și capătă expresivitate datorită materiei prime folosite. Semantica acestora demonstrează elementul decorativ al unuia sau altuia dintre obiecte, care nu era executat întâmplător. Decodificăm în multitudinea de ornamente transfigurarea artistică a realității, într-o manieră proprie mentalității arhaice și tradiționale, diverse relații cu societatea, religia și magia.

Mască decorativă Stela Costoache. Foto - Anamaria Stănescu

Mască decorativă Stela Costoache. Foto – Anamaria Stănescu

Având în vedere aceste aspecte, am considerat că se impune ca în alcătuirea oricărei liste ce cuprinde măștile tradiționale, ca elemente reprezentative pentru patrimoniul cultural imaterial, să menționăm și să selectăm piese, forme, dar și materiale utilizate, unelte, structuri ornamentale și motive, valori și funcții.

Numai în urma unei analize complexe, care evident este redată sintetic, se poate surprinde actul de creație care a generat, în cele din urmă, obiectul în sine.

Ca urmare, am avut în vedere următoarele criterii:

  • Funcția, necesitatea creării și folosirii obiectului respectiv;
  • Materia primă folosită;
  • Tehnica de prelucrare artistică;
  • Structura și compoziția artistică a unui ansamblu;
  • Valorile și funcțiile obiectului (de la cea utilitară, în activitățile zilnice, la cea ceremonială/ritualică).

     Prilejul/contextul folosirii măștilor

Cea mai impresionantă prezență a măștilor, împreună cu alte accesorii, este prilejuită de: desfășurarea obiceiurilor de Anul Nou; anumite sărbători calendaristice; datini și obiceiuri familiale; perioada solstițiului de vară; priveghiul (Vrancea); anumite sărbători calendaristice de primăvară.

Materiale folosite pentru confecționarea măștilor: boabe de fasole, de porumb, coajă de copac, coarne de animale, coji de nucă, fuior sau câlți de cânepă, hârtie și carton colorat, lemn cioplit, lut ars, mărgele, monede vechi, nasturi, pănuși de porumb, păr de cal, de porc, pene de păsări, piele și blană de animale, plăci de cupru, postav, resturi de obiecte: doage, cofe, funduri de putini, sfoară groasă, sticlă, stuf, țesături de pânză, vase uzate ș.a.

Tehnici de lucru, procedee: croit, tăiat, lipit, cusut, asamblat.

Unelte întrebuințate la confecționarea măștilor: ciocan, clește, cuțit, foarfecă, scoabă, sfredel, teslă.

Categorii de măști popularemăști integrale (măștile-costume fitomorfe, masca de bozi, masca de câlți, masca de frunze, masca de paie, masca de stuf); măști-costume zoomorfe (boriță, bour, brezaie, cal, capră, cămilă, cerb, girafă, lup, oaie, pasăre, urs, vier, masca turcii); măști-costume antropomorfe; măști ale ciclului familial (măștile de bocitoare, măștile de corni, măștile de fărșang, unchieș, masca morții, măștile de înmormântare, măștile de moașe, măștile de naștere, măștile de nuntă); măștile epocii mitice (cușmele de draci, măști de călușari, măști de cuci și cucoaice, măști de demoni, măști de moși și babe, măști de păcălici, măști de Sântoaderi, măști de sfinți și sfinte, măști de urâți și frumoși); măștile ciclului profesional (arnăuți, ciobani, dascăli doftori, doftoroaie, împărați, jandarmi, meșteșugari –  fierari, căldărari, spoitori, olari –, negustori, ostași, popi, primari, regi, ursari, vraci, măști etnice – greci, turci, evrei); măști reductivemăști de cap (măștile-tigve crestate, măștile-tigve împănate, măștile-tigve zugrăvite, sluga strigoiului, tigvele de bostan, traistele de ca); măști de față sau obrăzare (măști simple, măști complexe – duble/triple); obrăzarele care figurează categoriile profesionale sătești (boierul, cărturarul, ciobanul și ciobănița, haiducul, jandarmul, medicul, mirele și mireasa, negustorul, oșteanul, plugarul și plugărița, popa, primarul, vraciul); maschete (de mădular, de mână, de picior, de mireasă, de ursar); măști extracorporale; mascoidele (capră, căiuți, lup, vier, mascoidă sexuală, mascoidele de bătut, mascoidele de cai ale călușarilor, mascoidele de pasăre, mascoidele umane); mascaroanele (ornamente arhitectonice de interior sau exterior în construcțiile sătești, mascaroane de animale – măști de capete de animale – cai, mascaroane de oameni – măști de capete de oameni).

     Un rit funerar: Jocul cu măști la priveghi

Ce este o mască? Dincolo de interpretarea, în special, din punct de vedere istoric sau al filosofiei culturii, masca poate fi considerată fie ca instrument al activității, fie ca element al ritualului, al magiei, al zoolatriei, dendrolatriei, fitolatriei. De asemenea, așa cum dovedesc descoperirile legate de rituri ale fertilității, masca era o definiție a concepției asupra vieții și morții, a cunoașterii în general.

Masca reprezintă un mijloc de a fi sau de a părea altcineva sau altceva decât în realitate. Masca este un procedeu de a modifica fizionomia umană, o formă de transfigurare magică, ludică sau teatrală, care antrenează schimbarea aspectului fizic al celui care o poartă.

În prezent, masca reprezintă însăși esența multor obiceiuri tradiționale care încă se mai practică, chiar dacă deseori este lipsită de semnificațiile inițiale.

Pentru cultura populară tradițională, masca rămâne totuși un element ale cărui caracteristici – funcționalitate, limbaj, formă artistică – definesc specificul etnic.

Numărul mare de forme al măștilor și cel al evenimentelor în care prezența acestora este determinantă au permis cercetătorilor să realizeze tipologii, axate nu numai pe aspectele privind varietatea formei, dar și categorii, teme, semnificații, simboluri și mijloace de exprimare artistică, toate acestea desprinse din scenariile obiceiurilor performate.

Multe dintre studiile dedicate măștii și contextelor folosirii ei pornesc de la originea și evoluția istorică a sistemelor de mascare bazându-se pe descoperirile care atestă existența și folosirea măștilor încă din perioada neolitică.

În spațiul nostru cultural și etnic, măștile au fost și sunt încă utilizate într-o serie variată de obiceiuri și practici tradiționale, multe dintre acestea datorându-și continuitatea tocmai acestui context ceremonial. Fără pretenția de a fi exhaustivă, clasificarea următoare ne oferă o imagine sintetică asupra rolului jucat de măști:

    Rituri de trecere:

– naștere: deghizarea moașei și, uneori, a finilor în timpul vizitelor reciproce;

– nuntă: prezentarea unei fetițe sau a unei femei bătrâne în locul viitoarei mirese pe parcursul ceremonialului pețitului; folosirea măștilor în scopul de a-și ascunde identitatea, de către bărbații tineri, sau chiar de către socri, în diverse momente ale ceremonialului nupțial etc.;

– înmormântare: masca – cămașă a mortului sau „pânza ochilor”, batistă folosită pentru acoperirea feței (acest obicei poate fi pus în relație cu mahrama hristică, fiind datorat influenței creștine); măștile purtate de participanții la priveghi (obicei tributar mentalităților precreștine, deosebit de activ în zona Vrancei) etc.

     Practici sociale:

– măștile cu rol de divertisment, purtate la clăci, în timpul muncilor desfășurate în comun, sau la șezători: în timp ce tinerele fete cos sau torc, flăcăii prezenți cântă, glumesc, fac diverse jocuri și chiar dansează pentru a le distrage atenția și a crea o atmosferă de bună dispoziție;

– masca blojului (mutului) din ceata călușarilor; mutul are un rol specific în jocul călușarilor și în ritualul de vindecare a bolilor performat de aceștia;

– masca paparudelor – tinere fete care joacă purtând măști în perioadele secetoase; ritualul cuprinde declamarea unor versuri și stropirea paparudelor de către participanți;

– măștile folosite în Plugușor, obicei prin care sunt transmise urări de prosperitate, de fertilitate, centrat pe ciclul muncilor agricole și performat în sunet de clopoței și cu acompaniament de buhai (instrument membranofon, cu conotații zoomorfe).

     Obiceiuri performate de-a lungul anului:

– măștile, de toate categoriile, aspectele și funcționalitățile, folosite în alaiurile de colindători și urători în perioada Ajunului Crăciunui (24 decembrie) – Sfântul Ion (7 ianuarie) – ciclul sărbătorilor de iarnă;

– măști utilizate în cortegiul măștilor din perioada Carnavalului, foarte puțin cunoscute în România și localizate doar în câteva zone, cu populație preponderent catolică;

– măștile utilizate în cadrul diferitelor sărbători cu dată fixă: Sfântul Gheorghe – Sângiorzul – 23 aprilie, Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul (Drăgaica/Sânzienele) – 24 iunie etc.

Mut, Giurgiu, 2009. Foto: Anamaria Stănescu

Mut, Giurgiu, 2009. Foto: Anamaria Stănescu

Varietatea structurală a obiceiurilor care se bazează pe folosirea măștilor conferă acestora o mare diversitate. Aceste categorii de măști au teme, semnificații și simboluri diferite, având o tipologie morfologică proprie, mijloace de exprimare artistică corespondente și un limbaj corelat. [Le masque dans la tradion européenne1975 – Tancred Bănățeanu, pp. 239-260]

Riturile funerare fac parte din obiceiurile ciclului familial, încadrându-se în riturile de trecere. Moartea, înmormântarea și toate practicile legate de aceste evenimente cunosc o multitudine de obiceiuri care au conservat în structura lor concepții arhaice privind relația corp-suflet sau decedat-persoană în viață.

Misterul Marii Treceri și teama resimțită în fața acestui eveniment care se conturează au favorizat perpetuarea a numeroase credințe și practici primitive, în încercarea de a proteja viața în fața necunoscutului potențial periculos.

Studiile monografice dedicate cutumelor funerare prezintă și analizează cele mai importante practici rituale, precum și credințele alături de care formează contextul etnografic al cântului și jocului funerar. Clasificarea practicilor funerare – de separare, de trecere, de integrare – este tributară teoriei riturilor de trecere a lui Arnold van Gennep.

Pregătirea defunctului pentru Marea Trecere implică o serie de practici și acte ritual-ceremoniale, cu finalitate purificatoare și apotropaică. Un astfel de exemplu este Chipărușul, obicei răspândit în trecut în multe zone ale României (Moldova, Oltenia, Maramureș). Acest obicei al jocului cu măști în timpul priveghiului este cunoscut până în zilele noastre, chiar dacă în prezent se practică doar ca reconstituire a unui ritual numai în localitatea vrânceană Nereju.

Chipărușul, cunoscut și sub numele de Chiper, așa cum a fost el păstrat în contemporaneitate constituie o probă care confirmă substratul mitic și cultic al riturilor funerare. În prezent, acest joc funerar, ale cărui conotații ludice, ca și semnificațiile sale inițiale, au dispărut de zeci de ani din repertoriul activ al comunității.

Chipărușul (Chiperiul) este un joc cu măști practicat cu ocazia priveghiului, numărul de actanți putând ajunge până la 10. Personajele principale sunt bătrâni care poartă măști – costume antropomorfe de tip funerar, în convoiul funebru al măștilor care imaginează jocul mortului la priveghi, în curtea casei, măștile respective simbolizând întreaga linie genealogică – strămoșii cu figuri transfigurate de moarte.

Măștile acestea de bătrâni sunt făcute din lemn de esență „sfântă” (stejar, brad sau fag), sculptate grosier, într-un anumit context: în anumite zile ale săptămânii, în stare de puritate fizică. Ele mai pot fi confecționate și din blană, având trăsături simple, grotești. Pielea care imaginează fața personajului poate fi vopsită într-o cromatică ternă. Oricare ar fi materialul din care sunt confecționate, măștile sunt de o simplitate uimitoare, chiar rudimentară, neavând nici relief, nici monumentalitate. Actanții poartă nume specifice, în funcție de rolul pe care îl joacă în cadrul obiceiului: Uncheșul, Baba, Omul tânăr, Drăcoaica, Dracul, Uriașul, Popa pustnic, Ursul, Țiganca, Ursarul, Capra, Barza etc.

Fără a avea implicații mistice, religioase, acest joc cu măști cuprinde dansuri, refrene, pantomimă, însoțite de râsete, toate reflectând o concepție filosofică optimistă a oamenilor asupra vieții și morții. În trecut, preoții aveau interdicția de a oficia ceremonia religioasă pentru mort în casa în care intrase grupul de mascați.

Sursele documentare indică faptul că strămoșii românilor credeau că în momentul nașterii sale omul vine dintr-un loc fericit, din lumină, iar murind se reintegrează acesteia. De aceea înmormântările erau privite ca o sărbătoare și celebrate prin cânt și joc. Prin aceste cântece, mortul primea mesajul că se va integra într-o lume fără durere și grijă.

Sensul ritual al Chipărușului este acela al separării de lumea celor în viață și a intrării simbolice, prin intermediul jocului, în rândul morților, ceea ce explică, o dată în plus, cultul strămoșilor, manifestare profund înrădăcinată în mentalitatea românească.

Actanții mascați merg unul în spatele celuilalt, înlănțuiți, ținându-se unul de centura celuilalt. În această formație intră în curtea și apoi în casa defunctului, dansând și intonând un soi de cântec funebru: Omule, pomule,/ Nu plânge,/ Nu te jelui,/ Bucură-te/ Că rădăcina ta/ Murind în pământ/ A prins în cer./ Și lutul tău/ S-a încurat/ De unde a venit/ În vis liniștit./ Bucurați-vă, bucurați/ Și voi ceilalți,/ Oamenilor, pomilor,/ Femei și bărbați,/ Beți și mâncați,/ Cântați și jucați,/ Că nu a răpus,/ E numai dus,/ E numai întors/ În lume ce-o fost!

Obiceiul Chipărușului, mască. Foto: Anamaria Stănescu

Obiceiul Chipărușului, mască. Foto: Anamaria Stănescu

În prezent, în reconstituirile Chipărușului de la Nereju sunt cântate versurile: Omule, pomule (bis),/ Unde-i soarele?/ Răsare și apune./ Zăbala (n.n. – râu) e printre maluri/ Și are păsări de aur./ Pământul ne rabdă (bis)./ Cine pleacă?/ Cine trece?/ Om tânăr (bis)./ Cine-l izgonește?/ Omule, pomule (bis)./ Chip, chip, Chipăruș./ Chip, chip, Chipăruș./ Chip, chip, Chipăruș. [a se vedea și varianta în Romulus Vulcănescu, op.cit.]

Acest bocet care precede dansul funerar are o evidentă valoare expresivă și cuprinde în structura sa stilistică o funcționalitate rituală și emoțională, având de obicei o formulă introductivă și o formulă finală, care o reia pe cea inițială. Creațiile (de multe ori versificate) sunt cântece rituale și ceremoniale cu motive arhaice specifice: identitatea om-pom, plecarea către o altă lume.

Remarcăm în acest scenariu mitic și ritualic două momente semnificative: primul, solemn, grav, cel de-al doilea, vesel, amuzant, corespunzând simbolic trecerii sufletului mortului printre umbrele strămoșilor săi. Ceea ce uimește la primul dintre aceste momente este ținuta rigidă a convoiului format din bătrâni purtând măști înspăimântătoare, cu bărbi și plete, cu ochi holbați și guri crispate. Cel de-al doilea moment este reprezentat de jocul propriu-zis al bătrânilor, care simbolizează bucuria orgiastică a triumfului vieții asupra morții. Aici întâlnim reminiscența vechii concepții și a cultului morții, în jocurile și bucuria cu care este însoțit mortul.

Jocul cu măști este acompaniat de asemenea de reunirea ritualică a grupului în jurul unui foc aprins în curtea casei mortului, amintind de dansurile macabre ale Evului Mediu.

Dacă în formele primitive ale obiceiului grupul de bătrâni îi reprezenta pe strămoșii către care se îndrepta mortul-călătorul, în timp de capra, calul și barza erau animalele care conduceau sufletul mortului în lumea de dincolo, astăzi nu mai întâlnim aceste credințe, variantele din prezent fiind doar o manifestare explozivă a vieții, vitalității și fertilității.

Chiar dacă jocul Chipărușului a dispărut, oamenii încă și-l mai amintesc și chiar îl mai practică din rațiuni artistice, și nu rituale sau ceremoniale.

În urma acestui obicei au rămas totuși, fără modificări esențiale, măștile cu trăsături primitive, grotești, exotice, înspăimântătoare pe care le confecționează încă meșterii din această regiune a Vrancei, care conservă prin simpla lor existență semnele materiale ale Chipărușului – pe vremuri, un rit funerar practicat la priveghi și joc cu măști plin de semnificații.

Masca – sub semnul decorativului

Dincolo de vechile sale sensuri de purificare, de comunicare cu spiritele strămoșilor, de întruchipare a unor vechi animale totemice, de invocare a duhurilor rodniciei și fertilității, de magie imitativă, dincolo de calitatea sa de a cuprinde numeroase detalii din istoria societății căreia îi aparține, masca ni se înfățișează astăzi în două ipostaze diferite: pe de-o parte, reprezintă simbolul metamorfozei, al dedublării și al mimetismului, cuprinzând laolaltă dansuri rituale, jocuri, gestică, monolog, dialog, spectacularul în general, pe de altă parte, se află din ce în ce mai mult sub semnul decorativului.

În această ultimă ipostază, ea sfârșește prin a nu mai da socoteală tradiției, adoptând practic o infinitate de fețe, a căror finalitate ține numai de sfera esteticului. De la restricțiile la care era supusă înainte (folosirea doar a anumitor materiale, puritatea celui care o lucra, păstrarea secretului în privința identității sale, interdicția femeilor de „a o săvârși” și de a participa la procesiunile care o cuprindeau), ajunge în acest caz la o libertate deplină. Funcția sa inițială, care cuprindea valori mitice, sociale, apotropaice, tinde să fie din ce în ce mai mult înlocuită de funcția ludică, estetică.

Elementele de magie, de mit, de filosofie și de religie își pierd la rândul lor valoarea simbolică inițială „în favoarea” interpretării subiective a individului sau a colectivității, care a desacralizat masca, decodificându-i mesajul.

Rătăcite în interioarele moderne, vechile măști de obiceiuri, sunt ca „leii în cușcă”; zâmbesc sau se strâmbă dintr-un colț al casei, mereu același, fără a putea vreodată să-și dovedească puterea magică, sincretică.

Din ce în ce mai mult, astăzi, masca reprezintă un obiect frumos, urât (uneori în sens paradoxal, sublim), grotesc sau terifiant, rupt din contextul inițial, mărturisind doar talentul și personalitatea artistului.

Față de măștile rituale, ceremoniale și de divertisment, a căror „construcție” presupune respectarea unor canoane de ordin funcțional sau zonal, cele decorative nu se supun nici unei reguli.

Masca decorativă prezintă astăzi o varietate impresionantă de măști, dovedind o nestăvilită imaginație și inventivitate a autorilor lor, ce tind să dobândească titlul de meșteri populari și nu de mascagii, ca odinioară.

Confecționarea lor permite o desfășurare liberă a talentului și creativității, iar „produsul finit” dovedește aproape fără excepție bunul gust, precum și armonizarea perfectă a tuturor elementelor ce le compun.

Cu instrumente simple de lucru și la îndemâna oricui, folosind materiale care, privite separat și „rupte” din context, nu ar crea niciun fior artistic, autorii de măști sunt într-o continuă căutare de noi modalități de expresie.

De la materiale comune măștilor tradiționale (blană, lână, țesături, coarne, oase, pene, coajă de copac, boabe de fasole, stuf), la cele specifice meșteșugurilor specializate (lemn, lut, metal), până la cele neconvenționale (cocă, sâmburi de fructe, scobitori, dopuri, diferite ambalaje), totul este acceptat în realizarea acestor obiecte decorative.

Iată, de exemplu, o parte din materialele de bază care se folosesc în prezent la confecționarea măștilor: fire și spice de grâu și de orz, stuf, papură, cânepă, in, borangic, lână, mătase, ouă, flori ce câmp, semințe, sâmburi, dovleci, tiugi, tărtăcuțe, castane, ghinde, salcie, nuiele, ramuri și conuri de brad, porumb.

autor: Corina Mihăescu

sursa: Revista Clipa

Bibliografie:

*** Le masque dans la tradion européenne. Exposition organisée, du 13 juin au 6 octobre 1975, au Musée international du Carnaval et du Masque, à Binche, Catalogur rédigé sous la direction de Samuël Glotz, Ministère de la Culture française et Ministère de la Culture néerlandaise, Province de Hainaut et Ville de Binche, 1975.

*** Măștile populare din România, volum editat de Centrul Național de Conservare și Valorificare a Tradiției și Creației Populare, București, 2001.

*** Repertoriul Național de Patrimoniu Cultural Imaterial, Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, București, CIMEC, 2009.

Gennep, Arnold van, Riturile de trecere, Editura Polirom, Iași, 1996.

Ghinoiu, Ion, Obiceiuri populare de peste an, Editura Fundației Culturale Române, 1997.

Gorovei, Artur, Datinile noastre la naștere și la nuntă, Editura Paideia, București, 2002.

Pamfile, Tudor, Sărbătorile la români, Editura Saeculum I.O., 1997.

Vulcănescu, Romulus, Măștile populare, Editura Științifică, București, 1970.

(Visited 33 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.