Lupta diplomatică de la Paris – Ion I. C. Brătianu

Lupta diplomatică de la Paris – Ion I. C. Brătianu

by -
0 2731

În timp ce România își apăra noile frontiere de la est și vest, la Paris se desfășura Conferința de pace, unde reprezentanții țării noastre au avut de dat o luptă diplomatică îndârjită, care spulberă afirmațiile tendențioase despre crearea României Mari ca un fel de recompensă teritorială acordată de Antantă.

Poziția României a fost, de la început, anevoioasă, întrucât Antanta considera că tratatul din 1916 își pierduse valabilitatea ca ,, urmare a semnării păcii de la București, iar SUA refuzau să recunoască orice acord încheiat înainte de intrarea lor în război, așadar și tratatul din 1916.

Această situație era agravată de principiul de bază al Conferinței de pace, ierarhia de putere: statele erau împărțite în două categorii — marile puteri, cu interese nelimitate, și micile puteri, cu interese speciale (România figura, bineînțeles, în cea de a doua grupă). Marile puteri învingătoare au constituit un adevărat directorat al celor patru (Clemenceau, W. Wilson, Lloyd George și Orlando), Japonia fiind „partenerul tăcut”. Cei patru „chirurgi” chemați să „taie” frontierele noii Europe erau de o ignoranță desăvârșită. Premierul britanic Lloyd George se întreba — potrivit lui „Daily Mail” — „unde dracu’ este locul ăsta (Transilvania) pe care România este atât de nerăbdătoare să-l aibă?”

Ion I. C. Brătianu, stăpânit de marea sa ambiţie, nu a vrut să-l aibă alături, ca al doilea delegat, pe Take Ionescu, ale cărui întinse relații în lumea politică internațională i-ar fi fost de cel mai mare folos. El a crezut că abilitatea sa politică va fi suficientă pentru a-i face recunoscute drepturile României (potrivit diplomatului Dimitrie Ghica, premierul român, confruntat cu dârzenia și agresivitatea lui Clemenceau — „Tigrul” —, ar fi încercat chiar să-i slăbească poziția prin discuții politice cu oamenii de stat francezi, ceea ce l-ar fi făcut pe premierul francez să spună că ar fi putut să-l expulzeze pe Brătianu din Franța între doi jandarmi).

Superioritatea politico-diplomatică a lui Take Ionescu față de Brătianu este dovedită de atitudinea sa în problema Banatului sârbesc. Brătianu se plasa pe poziția tratatului din 1916, cerând ca întreg Banatul să fie atribuit României. Take Ionescu a înțeles nu numai că Aliații nu vor da satisfacție României în detrimentul Serbiei, aflată din prima clipă și fără întrerupere în război, dar — ceea ce era capital — că, având frontiere cu trei state ostile (Rusia Sovietică, Ungaria și Bulgaria), România nu avea nici un interes să mai aibă un vecin nemulțumit. Iată de ce, fără nici un fel de împuternicire oficială, el a declarat primului-ministru sârb, Nikola Pasic, că România renunță la Banatul sârbesc.

Brătianu a fost însă omul politic român care a dovedit cea mai puternică rezistență față de încercările marilor puteri de a-și impune voința în dauna independenței României. Venit să obțină, la Paris, recunoașterea noilor frontiere ale țării, el a scris aceste cuvinte (în scrisoarea din 3 iunie 1919 către M. Pherechide), ce ar trebui sa fie știute de fiecare român: „Am moștenit o țară independentă și chiar pentru a-i întinde granițele, nu-i putem jertfi neatârnarea”.

Marea luptă a dat-o Brătianu în legătură cu tratatul minorităților, care îl însoțea pe cel cu Austria. Marile puteri, preocupate de situația minorităților naționale de pe teritoriul statelor succesoare Austro-Ungariei (adică în frontierele cărora intraseră teritorii ale fostei monarhii dualiste) și, în primul rând, de situația minorității evreiești, au dorit să aibă un drept de supraveghere asupra regimului aplicat acestor minorități. în același timp, ele au voit să-și asigure avantaje economice prin includerea unor clauze privind comerțul exterior și de tranzit.

Deosebit de supărătoare pentru România era referința în preambulul tratatului minorităților (destinat să explici teze art. 60 al celui cu Austria) la faptul că „în tratatul de la Berlin, independența Regatului României nu a fost recunoscută decât sub anumite condițiuni”.

Brătianu a protestat ferm împotriva unor astfel de demersuri. El a refuzat categoric condiții și limitări impuse numai statelor succesoare ale Austro-Ungariei, nu și marilor puteri (Marea Britanie, de exemplu, refuzase principiul protecției minorităților ca incompatibil cu întinsul ei imperiu colonial). Premierul român a relevat primejdia divizării populației României în două categorii — români și minoritari: „unii încrezători în solicitudinea statului, iar ceilalți îndemnați de a-i fi potrivnici și a căuta protecție în afara granițelor”. Ion I.C. Brătianu a adoptat atitudinea omului de stat responsabil pentru apărarea intereselor supreme ale națiunii. Poziția guvernului român nu era dictată decât de dorința de a nu se aduce limitări suveranității naționale; el era hotărât, așa cum declara la 27 mai 1919, „să recunoască cele mai largi libertăți minorităților etnice și confesionale” și propunea următoarea formulare a articolului privind drepturile minorităților: „România acordă tuturor minorităților de limbă, rasă și religie care locuiesc înlăuntrul noilor sale granițe drepturi egale acelor pe care le au ceilalți cetățeni români”.

În imposibilitate de a face acceptată poziția României, Brătianu a părăsit Parisul și s-a angajat în politica de rezistență față de cei patru mari, până la 12 septembrie, când a demisionat. Forțele erau inegale: la 15 noiembrie 1919, guvernul Al. Vaida-Voevod a primit un ultimatum al Consiliului Suprem Interaliat prin care i se cerea să accepte în termen de opt zile, „fără discuție, fără rezerve și fără „condiții”, semnarea celor două tratate (cu Austria și cel al minorităților), în caz contrar urmând a părăsi Conferința de pace, iar relațiile diplomatice dintre țările membre ale Consiliului și România aveau să fie rupte.

Mai flexibil și mai pragmatic decât Brătianu, Al. Vaida-Voevod avea să dezamorseze criza din relațiile dintre București și Paris, și, obținând unele reformulări ale textelor (între care dispariția referirii la recunoașterea independenței României), a semnat tratatele incriminate. Desăvârșirea unității naționale a României a căpătat astfel recunoaștere internațională prin tratatul de la Saint-Germain-en-Laye, cu Austria — care recunoștea unirea Bucovinei cu România, — semnat la 10 decembrie 1919 (celelalte puteri îl semnaseră la 10 septembrie), prin tratatul de la Trianon, cu Ungaria — care recunoștea unirea Transilvaniei cu România, semnat la 4 iunie 1920, și prin tratatul de la Paris, prin care Franța, Marea Britanie, Italia și Japonia (care nu 1-a ratificat însă) recunoșteau unirea Basarabiei cu România, semnat la 28 octombrie 1920.

Tratatul cu Bulgaria, de la Neuilly, semnat la 27 noiembrie (dar de România la 10 decembrie 1919), a reconfirmat, printre altele, frontiera româno-bulgară din 1913.

În legătură cu recunoașterea internațională a unirii Basarabiei cu România, sunt de făcut trei observații. Ratificarea tratatului semnat la 28 octombrie 1920 s-a făcut cu întârziere (Marea Britanie l-a ratificat în 1922, Franța în 1924, Italia în 1927). întârzierea Italiei și refuzul Japoniei de a-l ratifica au fost determinate de dorința de a nu prejudicia relațiile cu URSS. Între guvernele japonez și sovietic a fost încheiat un acord secret privind neratificarea de către Tokio a tratatului din 28 octombrie 1920, ca parte a convenției sovieto-japoneze din 20 ianuarie 1920. După ce Italia a ratificat tratatul, Japonia a rămas singura putere semnatară care nu-l ratificase, făcându-l astfel inoperant, în continuare. Amenințată de URSS că va întrerupe discuțiile privind tratatul de pescuit între cele două țări (20 000 de pescari japonezi câștigau peste 24 milioane de dolari din pescuitul în apele sovietice!), Japonia nu a mai ratificat tratatul privind Basarabia.

SUA au întârziat recunoașterea unirii Basarabiei cu România, până în 1933, și atunci au făcut-o pe cale ocolită. în 1920, anul tratatului de la Paris privind Basarabia, SUA au decis să nu recunoască nici un fel de schimbare teritorială afectând vechiul Imperiu rus atât timp cât nu exista un guvern reprezentativ la Moscova. Recunoașterea unirii Basarabiei cu România ar fi încălcat acest principiu. Față de repetatele proteste și cereri ale guvernului român și în dorința de a păstra bune relații economice între cele două țări, în 1933, la sugestia lui Cordell Hull, secretar de stat, Basarabia a fost inclusă în cota de imigrație a României pentru SUA, ceea ce echivala cu recunoașterea suveranității românești asupra teritoriului dintre Prut și Nistru. Peripețiile recunoașterii diplomatice a Marii Uniri relevă două realități fundamentale: România Mare nu este creația artificială a tratatelor de pace din anii 1919-1920, o „plăsmuire monstruoasă” a Versaillesului și a Trianonului, așa cum a repetat în perioada interbelică (dar și mai târziu) propaganda revizionistă ungară și sovietică. Desăvârșirea unității naționale a românilor s-a înfăptuit înainte de Conferința de pace prin actele de unire de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, toate în 1918, în timp ce tratatele de pace, care le-au dat consacrarea internațională, au fost semnate în anii 1919-1920 (în privința tratatului de la Trianon, este de amintit că el a fixat și frontiera româno-ungară, după ce echipe de experți francezi, englezi, italieni și americani propuseseră diferite trasee, cel mai defavorabil României fiind cel italian, iar cel mai favorabil cel francez).

Tensiunile dintre România și Aliați, în timpul Conferinței de pace și reticențele lor în a recunoaște una sau alta din noile frontiere ale României infirmă o altă teză a propagandei ostile României, teză potrivit căreia România Mare a apărut ca urmare a „bacșișului” dat de Antantă aliatului român. Lupta lui Brătianu la Paris pentru a face recunoscute drepturile României dezminte categoric această afirmație tendențioasă.

Este însă adevărat că, dincolo de duelul acesta dintre Clemenceau și Brătianu, Franța a sprijinit consolidarea și recunoașterea României Mari. Interesul Parisului pentru România nu era însă dictat, în chip prioritar, de constituirea așa-zisului cordon sanitar împotriva Rusiei Sovietice. În 1919-1920, puțini erau acei care să întrevadă viitoarea evoluție a regimului sovietic și ponderea pe care URSS (constituită la 30 decembrie 1922) avea să o aibă în relațiile internaționale. Pentru Franța, România prezenta interes, în primul rând, din perspectiva construirii unui flanc oriental antigerman. Din secolul al XVI-lea, de la alianța franco-otomană împotriva Imperiului german, Parisul a căutat permanent un aliat în Est, care să oblige Imperiul german la un război pe două fronturi. După declinul Imperiului otoman, Franța a substituit aliatului otoman Rusia. După revoluția bolșevică, Rusiei i s-a substituit lanțul de aliați răsăriteni ai Franței: Polonia, Cehoslovacia, România și Iugoslavia. La temelia acestei alianțe se afla solidaritatea în menținerea statu-quo-ului versaillez (configurația teritorială, modelată de ansamblul tratatelor de pace din anii 1919-1920, dintre care primul, cel cu Germania, fusese semnat la Versailles, la 28 iunie 1919). Cele patru țări din Europa Centrală și de Sud-Est apăruseră sau își realizaseră unitatea națională la sfârșitul războiului, ale cărui rezultate politico-teritoriale fuseseră consacrate prin tratatele de pace din anii 1919-1920. În principiu, Franța şi aliații ei răsăriteni trebuiau să acționeze solidar, în apărarea frontierelor născute din războiul mondial. Era, așadar, în interesul Parisului ca aliații săi răsăriteni — între care și România — să fie puternici.

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Cap. 6 – „România Mare”, p. 308-3013, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

(Visited 1.194 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.