Mircea Eliade și războiul din Răsărit ca revanşă în faţa Istoriei

În contextul declanşării Războiului din Răsărit, Mircea Eliade, ataşat de presă şi consilier cultural al Legaţiei române din Lisabona, evocă în paginile Jurnalului portughez o serie de considerente politico-militare şi geopolitice, demostrând intuiţie şi realism politic, dar mai ales un interes nedisimulat şi o nelinişte agonizantă privind soarta României. Totodată, pe parcursul desfăşurărilor dramatice de pe frontul de est, Eliade condamnă defetismul, spiritul capitulard şi tranzacţionist afişat de anumite cercuri politico-diplomatice româneşti, care sperau intim în victoria anglo-americanilor, eludând de alianţa acestora cu Stalin. Înfrângerea noastră în Răsărit conturează tot mai pregnant viziunea apocaliptică a comunizării României şi a Europei de Est. Acest final dramatic ca expresie a terorii istoriei este tot mai prezent în conştiinţa savantului după dezastrul de la Stalingrad şi tragedia armatei române de la Cotul Donului.

Reflecţiile  şi interpretările din Jurnal dezvăluie nu doar interesul unui diplomat aflat în misiune în serviciul ţării, cât mai cu seamă conştiinţa unui intelectual român, de primă anvergură, a unui “fanatic român”, după cum singur se defineşte,  atent şi participant sufleteşte la catastrofa pe cale să se întâmple.

Războiul din Răsărit ca revanşă în faţa Istoriei

Declanşarea Operaţiunii “Barbarosa”, ce coincide pentru noi românii cu celebrul îndemn “Români! Vă ordon treceţi Prutul”, adresat de către generalul Ion Antonescu Armatei, Neamului românesc şi Istoriei, îi provoacă lui Eliade o stare de puternică surescitare, marcată de mândria frenetică pe care o declanşează curajul deciziei României de a ataca colosul rus, dar şi de neliniştea şi îngrijorarea unui final incert. Emoţiile trăite intens îi blochează orice iniţiativă creativă, îl determină să abandoneze scrisul: “Furioasa mea iubire de ţară, naţionalismul meu incandescent mă doboară. Nu mai pot face nimic de când România a intrat în război. Nu pot scrie. Am abandonat romanul”[1]. Pentru Eliade, intrarea României în războiul antisovietic reprezenta o revanşă istorică, un semn că România poate însemna şi face istorie şi că nu rămâne doar un reper geografic pe harta Europei. Momentul 22 iunie 1941 părea să contrazică obsesia pesimistă a lui Emil Cioran, prietenul şi colegul său de generaţie care-şi vitupera propria frustrare declarând în Schimbarea la faţă a României că “România e geografie şi nu istorie”[2].

Totuşi, izbucnirea războiului l-a surprins pe M. Eliade. El recunoaşte  că nu se aştepta “la acest război în 1941”[3]. El credea că “aşa-numita colaborare ruso-germană va mai dura” şi considera “că nemţii au înţeles că nu pot câştiga războiul anul ăsta” şi că “se pregătesc de un război lung”[4]. În opinia viitorului mare istoric al religiilor atacarea URSS era “un semn de slăbiciune din partea Germaniei. Pentru că dacă ar fi fost siguri că pot zdrobi Anglia anul acesta, n-ar fi avut nevoie să mai atace Rusia; Sovietele, după victoria finală germană, ar fi făcut tot ce le-ar fi cerut Hitler”[5]. Totodată, Eliade remarcă just ipocrizia premierului englez W. Churchill: “…Dar văd că imperialistul meu de la Londra urlă că ruşii luptă pentru libertate şi trebuie ajutaţi împotriva invaziei hitleriste. Ce ridicolă îmi pare, încă o dată, morala acestui război britanic! Nu spui nimic când Sovietele iau Basarabia, ţările baltice, jumătate din Polonia, o parte din Finlanda – urli pentru Coridorul Danzig-ului şi acum ajuţi pe Stalin în numele democraţiei, al libertăţii şi al creştinismului”[6]. Un alt pasaj din Jurnal sancţionează inepţia liderilor democraţi, aliaţi ai Uniunii Sovietice, manevraţi cu abilitate de către Stalin: “Churchill şi Roosevelt s-au întâlnit din nou la Casablanca. Şi nici unul dintre oamenii lor nu văd cum îi joacă Stalin, cum sunt victima celei mai tragice farse din istoria lumii”[7]. În acest context halucinant, sovieticii, aliaţi – culmea ironiei – cu marii democraţi ai lumii, sunt catalogaţi de Eliade drept “asasinii roşii aşteptaţi ca liberatorii Europei.

Eliade urmărea cu interes desfăşurarea evenimentelor, le cântărea şi aprecia importanţă, doar prin prisma consecinţelor privind marea încleştare în care era angrenat poporul român. Viitorul României şi a neamului românesc reprezenta, în sistemul propriu de reflecţie al filosofului, numitorul comun de raportare la evenimente. Comentând un discurs al lui Churchill, Elide îşi exprimă furia şi, nu în ultimul rând, îngrijorarea faţă de “timpurile” preconizate de premierul englez:  “Sunt însă român. De lucrul acesta nu mă mai pot desolidariza acum. Şi, aşa cum văd eu lucrurile, timpurile splendide ale lui Churchill, dacă se vor împlini după dorinţa inimii lui, implică desfiinţarea naţiunii şi a statului român…Agonizez numai la gândul că Churchill ar putea avea dreptate! Căci, în ceea ce mă priveşte, n-aş mai putea accepta istoria fără România aşa cum am cunoscut-o eu…Niciodată n-a fost mai cumplită lupta în cugetul meu, în carnea mea, între speranţă şi deznădejde ca acum. De aceea, producţia mea e paralizată. Orice creaţie e suspendată de mersul operaţiilor pe frontul rusesc”[8]. La 4 ianuarie 1943, concomitent cu evenimentele grave de pe Frontul de Răsărit, Eliade, într-o teribilă stare de depresie, reevaluaează în Jurnal tema sumbră a previziunilor lui Churchill despre lumea nouă statuată de învingători: “…Disperarea de anul trecut revine…Totul mi se pare inutil şi absurd, dacă o lume nouă se va face cu preţul dispariţiei României ca stat şi ca naţiune. Nu mă interesează nici un fel de paradis terestru (în care, de altfel, nu cred) dacă e dobândit cu sacrificarea neamului meu. Niciodată n-aş fi crezută că voi ajunge la disperare metafizică plecând de la politică şi naţionalism”[9].

Momentul Stalingrad îl marcheză profund pe M. Eliade. Dezastrul de pe Frontul de Răsărit îi produce dureri aproape fizice, simptom care îl determină să scrie în Jurnalul său că: “Simt până la desfigurare agonia celor de la Stalingrad, agonia Europei”[10]. Tragedia ţării şi a generaţiei sale din perspectiva înfrângerii şi comunizării României îl afectează până la anularea voinţei de a scrie şi îi provoacă dese sincope de inspiraţie: “Din toamna lui 1937, a început şirul catastrofelor. Nu mă mai pot bucura de viaţă, de atunci. De la arestarea băieţilor pînă la Stalingrad, numai doliu. În acest timp, am scris vreo opt cărţi, dar nici o capodoperă”[11]. Dezastrul de la Stalingrad îi indică lui Eliade un anumit tip comportamental, îi refuză, practic, orice relaxare. Pentru el, predarea lui von Paullus anunţa începutul sfârşitului şi în consecinţă nu şi-a mai permis distracţii ieftine, călătorii: “De când a căzut Stalingradul, am refuzat orice invitaţie unde ştiam că lumea se amuză – plus cinematografe, teatre etc”[12]. Veştile tragice de pe frontul răsăritean îi paralizează setea de scris, anulează voinţa de creaţie. Ceea ce mai înainte era un remediu folosit împotriva oricărei situaţii limită, în condiţiile înfrângerii de la Stalingrad, scrisul, antidotul de succes de până mai ieri, nu mai dădea rezultat:  “Cu ce voluptate m-aş lăsa acum antrenat în scrierea unei cărţi de artă, religie sau metafizică! Actul gândului şi al creaţiei mele mă eliberează de toate coşmarurile acestea. Dacă nu m-aş simţi atât de român, poate aş putea să mă detaşez fără greautate chiar în muncile mele impuse de împrejurări. Dar Corneliu Codreanu a făcut din mine un fanatic român. Cât timp judec în istorie – iar nu în absolut – nu pot gândi nimic fără să ţin seama de neamul meu[13]. Eliade îşi deplânge proprie neputinţă de a se sustrage din cotidianul tragic configurat de ştirile alarmiste de pe front, recunoscând faptul că acestea îl copleşeau şi îl determinau să întrerupă orice proiect: “Unde este înţelepciunea mea, puterea de a mă detaşa de lume şi de durere, pe care o aveam altădată şi de care eram atât de mândru? Astăzi trăiesc patetic, posedat şi violentat de orice ştire dezastruoasă, tragedia neamului meu şi a Europei. Nu mă pot “detaşa”, nu-mi pot găsi echilibru lucrând. Dar nici pe lucrul meu nu mai sunt stăpân”[14].

Observator atent al evoluţiilor politico-militare, Eliade a trăit febril ştirile referitoare la deschiderea frontului italian. După dezastrul de la Stalingrad, debarcarea în Sicilia şi victoriile trupelor anglo-americane conduse de generalii B. Montgomery şi G. Patton pe frontul italian au determinat formarea guvernului mareşalului Badoglio şi arestarea Ducelui. Evident că evenimentele grave din Italia sunt răstălmăcite de Eliade drept consecinţe grave a slăbirii rezistenţei germano-române  pe frontului din răsărit: ”…Îmi spune că cineva ar fi telefonat ministrului Italiei, unde cinase, că Badoglio a fost numit şeful guvernului italian, şi că Mussolini a demisionat… Şi, curios, eu, care până atunci tremurasem la orice veste proastă din Sicilia, auzind de plecarea lui Mussolini – care însemna pace separată în câteva zile sau câteva săptămâni -, m-am liniştit deodată. Fatum. Nimic de spus, nimic de regretat. Acum, aştept să se împlinească istoria. Neamul meu va pieri în urma acestui eveniment, dar privesc calm înainte”[15]. Dar acalmia şi dezinteresul faţă de evenimentele din Peninsulă sunt înlocuite, la scurt timp, cu disperarea. Slăbirea frontului de est prin mutarea efectivelor militare germane în Italia înseamnă pentru Eliade o şi mai gravă expunere a ţării în faţa tăvălugului sovietic.