Tismăneanu şi Patapievici sub zodia noilor cominformişti (II) – De la...

Tismăneanu şi Patapievici sub zodia noilor cominformişti (II) – De la N.K.V.D. şi Gestapo la Banca Naţională a României şi Institutul Cultural Român

by -
0 890
De la N.K.V.D. şi Gestapo la Banca Naţională a României şi Institutul Cultural Român

Despre Horia-Roman Patapievici s-a afirmat, mai mult sau mai puţin explicit, că ar avea niscaiva legături cu afacerile secrete ale unor servicii străine, ca activ şi totodată nociv agent de influenţă. Avem, din păcate, şi o tradiţie a trădării, prin care unii s-au definit dintotdeauna. Este şi cazul familiei Dionis şi Odarca Patapievici, un cuplu informativ creat de N.K.V.D. la începutul anilor ’40 în Cernăuţi şi infiltrat apoi în secţia Gestapo-ului din Viena, de unde, în 1947-1948, s-a petrecut marşrutizarea în România.

Nu am fi adus în atenţie acest caz dacă nu am fi fost, în zilele din urmă, martorii unui eveniment notabil pentru lumea informaţiilor secrete : protestul, cu voie de la Serviciul Federal de Informaţii german (B.N.D.), al scriitoarei Herta Müller împotriva protecţiei pe care preşedintele Institutului Cultural Român, Horia-Roman Patapievici, o acordă mai multor foşti şi actuali agenţi secreţi. Ai Securităţii şi ai altor servicii secrete de aici sau de aiurea.

Războiul agenţilor secreţi

De ce apare Herta Müller în disputa agenţilor secreţi protejaţi de Horia-Roman Patapievici ? De ce o campanie amplă anti-Patapievici în media externă de mare tiraj şi circulaţie, vizibil supervizată de anumite servicii secrete străine ? Răspunsul cel mai la îndemână este acela că scriitoarea disidentă, protejată a B.N.D.-lui până la şi după plecarea din România, nu şi-a mai putut reţine indignarea faţă de nerecunoştinţa şi lipsa de loialitate, adică trădarea, la care «noul caporal» s-a pretat în cea mai bună tradiţie a familiei. În anii 19931995, Horia-Roman Patapievici a fost dirijat de noii săi protectori să întreţină legături informative printre rămăşiţele emigraţiei legionare din Franţa şi R.F. Germania, unde se afla ca bursier. Ca ultimi reprezentanţi ai României autentice, membrii exilului românesc trebuiau studiaţi şi anihilaţi la fel ca foştii deţinuţi politici de acasă, singurele foruri morale româneşti din ţară şi din afara ei. Locul lor trebuia ocupat de falşi disidenţi anticomunişti, ceea ce s-a şi întâmplat. Ca atare, diversioniştii au fost direcţionaţi şi spre emigraţia anticomunistă legionară. Patapievici-junior printre ei. Aşa a fost luat automat în studiu, documentare şi cultivare de «instituţiile culturale» ale Oficiului Federal pentru Apărarea Constituţiei (omologul Serviciului Român de Informaţii). Contactele şi, mai ales, contactările de care a avut parte în Germania l-au făcut să ajungă la întoarcerea în ţară nici mai mult, nici mai puţin decât director al Centrului de Studii Germane al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea Bucureşti.

Pe acest fundal s-a creat împrejurarea scandalului cu « căpitanul Soare ». Un superior de-al «căpitanului Soare», care a supervizat operaţiunea, nu a ezitat să-l dea în primire pe ofiţerul S.R.I. trimis pentru o banală investigaţie şi să se folosească de acest prilej pentru a-l lansa pe Patapievici pe orbita-i deja desenată. Scandalul mediatic brodat sub pretextul inabilităţii «căpitanului Soare» avea să-l scoată pe Horia-Roman Patapievici din anonimat, propulsându-l în atenţia opiniei publice. Platforma şi notorietatea pe care Virgil Măgureanu i le-a creat prin orchestrarea scandalului mediatic sunt interpretate de cunoscătorii resorturilor ascunse ale gestului lui « dom’ Profesor » ca «o recompensă pentru marile merite ce nu pot fi specificate» pe care Dionis Patapievici, tatăl lui Horia-Roman, le-a avut, în secret, în slujba N.K.V.D.-ului, Gestapo-ului şi altor servicii, iar oficial în slujba Comandamentului Militar din Austria al Armatei Roşii. Dar nu numai în slujba acestora. « Fiul lupului » – cum l-au numit jurnaliştii O. Zară şi Cătălin Antohe pe H-R. Patapievici (Curentul, 1 octombrie 2002) – avea nevoie de crearea împrejurărilor care să-i permită preluarea şi continuarea tradiţiei familiei, a serviciilor ce nu pot fi specificate, începute de bunicul şi tatăl său în favoarea « Mamei Rusia », a Marii Ţări a Sovietelor şi împotriva fiinţei naţional-statale a României.

Cu abilitatea-i caracteristică, Virgil Măgureanu l-a ajutat cu prisosinţă, exploatând un fapt profesional banal, o investigaţie comună a « căpitanului Soare », pe care presa însetată de sângele serviciilor secrete a supradimensionat-o, creând un fals persecutat, chipurile pentru atitudinea sa « anti-Iliescu ». De notorietate era deja că şi directorul S.R.I., Virgil Măgureanu, devenise un « anti-Iliescu », căutându-i preşedintelui înlocuitori. Ceea ce-i putea justifica gestul de « a scoate la rampă » încă un opozant cu oarecare lustru, chiar dacă opozantul, pe fond, avea ce avea cu România, nu cu Iliescu în special. Nu este lipsit de interes în acest context – după cum spunea fostul său prim-adjunct, generalul Victor Marcu, în raportul adresat fostului preşedinte al României, Ion Iliescu – că Virgil Măgureanu i-a ascuns preşedintelui datele reale ale scandalului « Soare-Patapievici ». Adevărul i-a fost adus la cunoştinţă preşedintelui de generalul Marcu, la solicitarea lui Iliescu, de faţă fiind şi consilierul prezidenţial pentru securitate. Ascensiunea ulterioară, la rang ministerial, a lui Horia-Roman Patapievici în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, examinată de specialişti în intelligence, apare ca o reuşită infiltrare a unei «cârtiţe» într-o instituţie în care miza dosarelor Securităţii referitoare la agenţii şi acţiunile serviciilor străine a mobilizat ample resurse din partea acestora din urmă.

Patapievici-junior nu a moştenit însă calităţile intrinseci ale ascendenţilor săi pentru operaţiuni speciale sub acoperire. Horia-Roman şi camarazi de-ai lui au fost « prinşi cu mâţa în sac », adică executând teme de scotocire şi extragere de informaţii şi documente din arhivele Securităţii la solicitarea serviciilor străine interesate deopotrivă să recupereze amintirea acţiunilor lor trecute în România şi să proiecteze altele. Pedeapsa pentru fapta sa ignobilă a fost « o rotire », respectiv promovarea ca preşedinte al Institutului Cultural Român, o înaltă demnitate ce i-a venit « mănuşă » individului chitit pe continuarea lucrărilor antinaţionale ale înaintaşilor săi cominternişti care au distrus programatic intelectualitatea şi valorile identitare ale culturii şi spiritualităţii româneşti.

Lead-ul informaţiilor cândva secrete (au trecut cei 40 de ani !), sec exprimat, spune : « Dionis Patapievici a fost exfiltrat din Austria în anul 1948, pentru a fi reinfiltrat în centrala Băncii Naţionale a României. » Ca în orice istorie de spionaj cu agenţi acoperiţi, numele, naţionalitatea şi cetăţenia acestora sunt învăluite în nebuloasele actelor de stare civilă, confecţionate pentru susţinerea legendelor prin care li se atribuie o nouă identitate. Astfel, Patapievici-senior apare când Patapievici Dionisie sau Dionis, când Patapiewicz Denys, când Patapicovici. Naţionalitatea este incertă. Cea declarată era cea polonă, alţii spun ucraineană – şi-i credem, căci în familiile ucrainene din Basarabia copiii deveneau poligloţi, învăţând patru limbi străine şi cu oarece greutăţi vorbind doar una, româna. Diferenţele şi inexactităţile de nume sunt foarte importante în actele de stare civilă : ele sunt premeditat introduse în documente atât pentru a facilita acoperirea, cât şi pentru a deruta şi îngreuna identificarea certă a agenţilor ilegali.

Din 1948 şi până în 1961, timp în care consilierii sovietici controlau toate mişcările şi acţiunile Administraţiei, Armatei, Internelor şi Securităţii, cazul Dionis Patapievici, criptonim « D. Pătraşcu », fost membru al Gestapo-ului şi suspect de spionaj economic, nu a existat. Odată cu declinul controlului exercitat de consilierii sovietici, Dionis Patapievici devine subiectul unei acţiuni contrainformative cu dublu scop : clarificarea trecutului său în Secţia Gestapo-ului din Viena (dacă nu era cumva un urmărit internaţional cu identitate falsă) şi lămurirea unor suspiciuni de spionaj şi sabotaj economic (în Banca Naţională au fost şi victime politice, persoane care au avut de suferit pe nedrept, fiindu-le atribuite vinovăţii grave ale altora).

Cariera lui Dionis Patapievici în diversiune şi spionaj a început la Cernăuţi în anii liceului, când a fost remarcat de profesorii români ca « agent al provocărilor bolşevice, al cărui loc este dincolo de Nistru ». Într-o biografie aflată în Arhiva Cadrelor fostei Bănci de Stat a Republicii Populare Române, Dionis Patapievici menţionează că a fost « suspectat şi persecutat de organele statului fascist [adică român – n. n.] pentru comportarea avută sub regimul sovietic » şi a fost nevoit să se refugieze, în 1941, în Polonia (mai exact, în Galiţia, regiune a Poloniei alipită Ucrainei, deci în U.R.S.S.). Aşadar, nesuportând regimul românesc antisovietic, a fugit din Basarabia în U.R.S.S. Nu din calea ruşilor, ci în braţele lor ! Ulterior, e adevărat, drumurile aveau să-l poarte şi pe pământuri stăpânite de cel de-al Treilea Reich. Perioada şederii în Ţara Sovietelor a fost, după cum se va vedea, una de pregătiri speciale intense în vederea infiltrării în Poliţia Politică Secretă de Stat a Reich-ului (Gestapo).

*Aurel I. Rogojan – Fereastra serviciilor secrete, Cap. – Actualitatea pe muchia dintre vechi și nou, p. 24-27, Editura Compania, București, 2011

(Visited 254 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.