Lucian Boia și mitizarea istoriei – Recenzii ale acad. Ioan Aurel Pop...

Lucian Boia și mitizarea istoriei – Recenzii ale acad. Ioan Aurel Pop (VII)

by -
1 1056

Discursul comunist: exacerbarea naţionalistă (p. 117-126)

Accentuarea presiunii totalitare nu avea cum să nu influenţeze „frontul istoriografic”, în sensul falsificărilor grave, nemaiîntâlnite anterior în nici o epocă istorică. Aceasta este concluzia naturală formulată de dl Boia. Regimul a determinat, prin instituţii specifice şi persoane aservite, ideologizarea istoriei antice, în sensul tracismului, dacismului etc. Totuşi, în universităţile din Cluj, Bucureşti, Iaşi, în institutele de cercetare ale Academiei Române din aceste locuri au rămas autentici savanţi care au continuat să scrie şi să vorbească la modul corect despre raporturile daco-romane şi despre etnogeneză. Tratatul (cel nou) de istorie a României, pregătit de regim ca o încununare a ideologiei sale, nu a putut apărea atunci şi din cauza opoziţiei, ferme sau tacite, a unor istorici autentici faţă de falsificările pe care le preconizau instrumentele PCR. Într-o lucrare despre istorie şi mit, dacă îi pomenim copios pe cei au „mitizat”, avem obligaţia să-i menţionăm şi pe ceilalţi, care au făcut, în forme variate, rezistenţă, cu scopul restituirii decente şi profesioniste a trecutului. La Cluj, profesori şi cercetători ca I.I. Russu, Hadrian Daicoviciu, Bodor Andrâs, Dumitru Protase, Nicolae Gudea, Ioan Piso, Dorin Alicu, Mihai Bărbulescu şi alţii, plus toţi cei foarte tineri de atunci, au refuzat să răspundă „comenzii” regimului de traco-dacizare şi de punere între paranteze a romanizării.

Istoria medievală, cu toată „glorificarea” masivă a voievozilor şi cu exaltarea victoriilor militare româneşti (unele fără să fie victorii decisive), a fost mai ferită de ingerinţe politice grave. Totuşi, în 1986, la 600 de ani de la venirea în scaunul domnesc a lui Mircea cel Bătrân, voievodul a fost rebotezat, din ignoranţă şi servilism, „cel Mare”, cum mai fusese numit sporadic şi în trecut de unii istorici. Şi atunci au fost voci oneste, care au spus şi au scris ce însemna supranumele de „cel Bătrân”, cum nu exprima acesta bătrâneţea fizică, ce fel de nobleţe veche ascundea el şi cum se impusese el în istoria şi conştiinţa românilor. Au fost istorici care au refuzat să-şi publice atunci studii şi articole în care numele lui Mircea să apară schimbat sau care au căutat publicaţii mai „ferite”, mai puţin ideologizate, reuşind să strecoare, chiar în acele condiţii, numele vechi de Mircea cel Bătrân sau de Mircea-Voievod. Evident, nu forma conta, ci ceea ce făceau ideologii de arunci cu fondul istoriei româneşti, privită drept fundal pentru afirmarea „marelui bărbat”. Dar şi aşa, exemplele celor care nu au acceptat instrumentalizarea nu sunt puţine. Dintre profesioniştii domeniului, mult mai numeroşi sau categoric majoritari sunt cei oneşti, care au păstrat necesarul echilibru. Ei nu au fost eroi, nici disidenţi, dar au aplicat forme specifice de rezistenţă, pe linia demnităţii, corectitudinii, adevărului.

Chestiunea capitulaţiilor, invocată de dl Boia (p. 121-122), trebuia să servească şi ea viziunii regimului asupra continuităţii statale la români. Statele româneşti (sau ale românilor) din trecut trebuiau să fi fost centralizate şi independente sau să fi tins mereu spre independenţă. Fireşte, dependenţa principatelor faţă de otomani, cu forme grave uneori, apărea cam stânjenitoare pentru regim. Constantin Giurescu demonstrase convingător în 1908 că textele capitulaţiilor („tratatelor” româno-otomane) prezentate de boierii români la finele secolului al XVIII-lea şi în secolul al XlX-lea forurilor internaţionale — şi acceptate de acestea drept valabile! — erau falsuri. Ideologii comunişti nu s-au împiedicat însă de acest „amănunt”. Pentru ei, suzeranitatea otomană sau dominaţia otomană trebuiau intenţionat diluate, diminuate, cu ajutorul unor unelte servile, cum a fost Nicolae Copoiu, care vorbea de tratate încheiate de la egal la egal între români şi otomani. Dar alăturarea de către dl Boia a numelor lui N. Copoiu, politruc de serviciu, şi Mihai Maxim, unul dintre cei mai buni specialişti români (azi cel mai bun!) în raporturile româno-otomane, este răuvoitoare şi derutantă. Dl Boia confundă aici evident planurile, persoanele şi chestiunile: documentele prezentate de boieri în epoca modernă erau contrafăcute, cum a dovedit C. Giurescu, numai că credibilitatea falsurilor se baza pe acte autentice, „cărţi de legământ” indubitabile, care, deşi erau unilaterale, fixau drepturi şi obligaţii reciproce. Existenţa acestor documente medievale, specifice statelor necucerite de otomani, a fost demonstrată, fără putinţă de tăgadă, nu doar de Mihai Maxim, ci şi de alţi istorici profesionişti, între care Şerban Papacostea, membru corespondent al Academiei Române. Profesorul Papacostea, independent de profesorul Maxim şi lucrând pe surse latine occidentale, a evidenţiat soarta „tratatelor” româno-otomane din secolele XV-XVI. Ignorarea cercetărilor oneste ale lui Ş. Papacostea şi reproşul adresat pe nedrept lui M. Maxim de către dl Boia nu fac decât să arate eludarea fondului chestiunii în speţă, din dorinţa de a demonstra cu orice preţ o teză. Românii nu au avut în evul mediu, cu otomanii, tratate de tipul celor din epoca modernă şi contemporană şi nu au mai avut de la un timp state independente, dar au avut ţări autonome, cu statut aparte, reflectat în acte. Aceste „tratate” nu trebuie nici supralicitate, dar nici minimalizate sau ignorate. Falsurile boiereşti din secolele XVIII şi XIX au putut trece drept autentice pentru că exista în cadrul opiniei publice interne şi internaţionale tradiţia vechilor acte de legământ reale, care reglementau statutul de autonomie al principatelor şi raporturile lor cu Poarta, înlocuirea unei idei false (existenţa unor tratate pe picior de egalitate între Imperiul Otoman şi Ţările Române în evul mediu) cu altă idee falsă (inexistenţa oricăror acte cu rol de tratate — numite ca atare în Occident — între părţile menţionate) nu poate decât să sporească o anumită confuzie şi nu să limpezească lucrurile. Evident, dacă pretindem că istoricul nu trebuie şi nu poate să ajungă la adevăr, că este cu totul imposibil ca istoricul să fie obiectiv, atunci orice afirmaţie se poate impune, fără argumentare. În funcţie de ce să mai argumentezi? Dl Boia combate, pe bună dreptate, o exagerare interesată a unor istorici de ocazie, ghidaţi de ideologii PCR, dar o înlocuieşte cu un neadevăr, fiindcă nu s-a aplecat niciodată serios asupra temei, nu a scris în domeniu, spre a constata cum problema capitulaţiilor nu are doar substrat politic, ci şi ştiinţific, că s-a făcut de mult critica întregii chestiuni, pe baza mărturiilor sigure. Dar Domnia sa nu procedează decât în consecinţa propriei logici: dacă investigatorul trecutului nu ajunge la adevăr, atunci se poate nega orice, înlocui cu orice sau cu nimic.

În ceea ce priveşte mişcarea lui Horea (1784), regimul a voit, într-adevăr, la un moment dat s-o transforme în revoluţie şi s-o prezinte drept un prolog al Revoluţiei Franceze (1789-1794) şi a găsit unii „interpreţi” pentru o astfel de „partitură”. Scopul era probabil şi acela de a-i face pe români precursori ai francezilor în promovarea ideilor progresiste europene. Aceeaşi tendinţă aberantă a apărut vag şi în legătură cu Răscoala de la Bobâlna (1437), unde nu credem să fi fost vorba de nici o „logică”, ci doar de ignoranţa şi prostia dictatorului. Fireşte, în trecut, mai ales în secolul al XIX-lea, în epoca romantică, toate mişcările erau numite „revoluţii”, conform sensului etimologic al acestui termen latin. Cea mai bună monografie din secolul al XIX-lea dedicată evenimentelor din 1784 se referea la acestea sub numele de „revoluţiune”. Numai că, între timp, termenul de „revoluţie” a căpătat conotaţii mai precise, ivite din ideologia oficială, şi nu se potrivea unor ridicări ţărăneşti relativ modeste. Din punctul de vedere al ideologiei materialiste, marxiste, nu se putea numi revoluţie o mişcare din evul mediu sau una care nu urmărea „răsturnarea orânduirii vechi”. Aici se vede într-adevăr intenţia protocronistă şi naţionalistă de a-i transforma pe români în „promotori ai progresului”, cu ceva înaintea altora. Dar şi aici, dl Boia uită reversul: cel mai bun specialist în studierea Răscoalei lui Horea — cu teză de doctorat pe această temă susţinută în 1938 — a publicat în 1979 cea mai documentată monografie despre ceea ce s-a petrecut la 1784-1785 şi pe circa l 400 de pagini a continuat să definească evenimentele drept răscoală. Nici la ediţia a doua a cărţii, din 1984, David Prodan nu a revenit, continuând să scrie despre o răscoală, care nu avea în desfăşurarea ei nimic neţărănesc. La fel, un alt specialist al perioadei şi al temei, profesorul Nicolae Edroiu (azi membru corespondent al Academiei Române), coordona la Cluj, tot atunci, o lucrare cu titlul cel vechi, consacrat, al tumultului condus de Horea. Prin urmare, supralicitările nu-şi au rostul. Toţi istoricii şi cercetătorii din universităţi, institute academice, muzee, arhive etc. ştiau cine este monograful consacrat al Răscoalei lui Horea şi cine este aservit ideologiei comuniste. Putem depune mărturie că la Cluj, în toţi anii avuţi în atenţie, studenţii au luat act de „Răscoala lui Horea”, şi nu de „revoluţia populară din 1784-1785”. De altminteri, pe lângă cele două volume masive ale lui David Prodan, cartea lui Ştefan Pascu despre pretinsa „revoluţie” apărea ca o broşură de ocazie. Asta nu înseamnă că ideologii oficiali ai regimului Ceauşescu nu au voit să transforme răscoala în revoluţie; au voit şi au depus eforturi în acest sens, dar istoricii autentici, specialiştii nu s-au lăsat antrenaţi în acest joc. Nici pentru „conştiinţa românească” manevra nu a avut urmări vizibile. Cunoscătorii nu au putut fi amăgiţi, iar dintre ceilalţi, dintre nespecialişti, puţini au sesizat miza. Lumea era saturată de istorie cosmetizată, ajustată, naţionalistă şi nu mai recepta lozincile regimului, care nu ţineau loc de foame.

Şi despre naţiune, şi despre Mihai Viteazul mai erau specialişti care gândeau în alţi termeni decât şcoala sau institutul de partid. Pe la 1950, Mihai Viteazul nu era nimeni, iar acum, prin anii ’80, devenise aproape un făuritor avânt la lettre al României Mari, depozitar al ideologiei naţionale moderne. Dar negarea totală a valorilor naţionale la 1600, propusă de dl Boia (p. 123), nu este deloc constructivă, fiindcă este tot o exagerare şi nu are nimic cu spiritul epocii moderne timpurii. Naţiunile medievale, studiate temeinic în Occident de pe la 1900 încoace, au dat roade prin 1500-1600, de aceea este fals a spune că „nimeni în Europa nu se gândea să taie graniţele după criterii etnice” (p. 123). Nu aducem decât o singură mărturie: la 1589, regele Franţei, pragmaticul Henric al IV-lea de Bourbon, considera de la sine înţeles ca toate provinciile în care se vorbea germana să aparţină împăratului german, cele în care se vorbea spaniola să aparţină regelui Spaniei, aşa cum cele în care se vorbea franţuzeşte trebuiau să fie obligatoriu ale Franţei şi ale regelui său. Regele Franţei a tins programatic înainte de 1600 ca toate provinciile franceze să facă parte din regatul său, iar criteriul de apreciere era limba. Este vorba despre o unitate în jurul monarhiei, dar o unitate etnolingvistică, fiindcă limba este caracteristica de bază a etniei. Mihai Viteazul poate să nu fi gândit în astfel de termeni, dar a introdus limba română în cancelaria princiară comună a Transilvaniei şi Ţării Româneşti, scandalizând nobilimea, care cerea în dietă revenirea la maghiară şi latină. Păcat că autorul nu ia în consideraţie lucrările lui David Prodan şi Şerban Papacostea despre momentul Mihai Viteazul şi, respectiv, despre naţiunea medievală, fiindcă ar fi evitat astfel dezechilibrarea situaţiei şi dezinformarea celor interesaţi. Nu toţi istoricii au fost unelte docile ale regimului comunist; cei mai valoroşi nu au fost şi acest adevăr trebuie scris într-o carte despre conştiinţa istorică a românilor. Dacă regimul a folosit uneori scrierile oneste ale acestor istorici oneşti pentru propria propagandă, nu este vina acestor istorici. Ei nu puteau nici să tacă, nici să nu scrie nimic despre naţiune, pentru a fi siguri că vor rămâne complet neinstrumentalizaţi. Menirea lor era să cerceteze şi să scrie corect, respectând criteriul adevărului omenesc, singurul la îndemâna istoricului.

Exemplele legate de Paul Anghel sau Dan Zamfirescu, cu opiniile lor despre anumite „priorităţi” româneşti, nu intră direct în atenţia noastră, fiindcă noi ne-am oprit în mod special la „breasla” istoricilor. Evident, ideile lor — dirijate de partid, înscrise în orientarea generală protocronistă şi naţionalistă din epocă — despre Învăţăturile lui Neagoe Basarab situate deasupra Principelui lui Machiavelli, despre Ion Creangă privit ca egalul lui Homer, Shakespeare şi Goethe, sunt exagerate şi pe alocuri hilare. Dar ne întrebăm câţi români au ştiut despre aceste enormităţi, câţi specialişti le-au luat în seamă. Oare au făcut ele carieră în „conştiinţa românească”, au intrat ele cât de timid în mentalul colectiv? Fiindcă dacă nu au intrat, discuţia este fastidioasă, nu are obiect. Cele semnalate, deşi reale, pot fi privite ca nişte aspecte exotice. Oare câţi studenţi au învăţat la facultăţile de istorie şi de filologie despre Neagoe Basarab sau Ion Creangă, în felul protocronist pe care-l preconizau unii ideologi ai PCR? La Facultatea de Istorie din Cluj putem depune mărturie că se practica critica de text, se discuta serios paternitatea Învăţăturilor, se decelau ideile după precedentul creat odinioară de Demostene Russo, Nicolae Iorga, Vasile Grecu sau P. P. Panaitescu. Ei au oferit modelul de polemică şi de interpretare al chestiunii Învăţăturilor şi acest model a predominat. Repetăm: problema de fond pusă de dl Boia rămâne, deoarece partidul voia să orienteze conştiinţa publică în direcţia ştiută prin studiul istoriei; dar trebuie urmărite şi rezultatele şi reacţiile contrare. Nu este de ajuns să spunem doar că a existat o „opoziţie notabilă” faţă de protocronism, autohtonism etc. (p. 124). Ea trebuie detaliată, subliniată, cu relevarea unor nume şi realizări, câte au fost. Altfel, rămâne impresia că a existat doar „front istoriografic” comunist sau că produsele comandate de regim au predominat.

Mişcarea istoriografică nu a fost „dezordonată şi ineficientă” (p. 125), decât din punctul de vedere al rezultatelor urmărite de PCR.

Altminteri, au fost câţiva istorici „de curte”, „de casă”, cei mai mulţi neprofesionişti sau slabi profesionişti, care au urmat fidel direcţia voită de autorităţi, şi a fost apoi grupul numeros al istoricilor serioşi care, deşi au trebuit să facă anumite compromisuri, mai ales formale, au menţinut calitatea înaltă a scrisului istoric. Faptul că „marile sinteze” de istorie voite de partid nu au apărut sau nu au apărut integral nu este rezultatul hazardului, al „dezordonării” şi „ineficienței” istoricilor români, ci, dimpotrivă, este urmarea unei opoziţii, uneori mai curajoase, alteori mai palide, a celor mai serioşi istorici. Este drept că populaţia ţării a fost supusă unei „demagogii naţionaliste” şi că discursul oficial era unic. Dar anumite instituţii şi persoane au păstrat o anumită decenţă, pe de o parte, iar discursul naţionalist obsedant, prin repetare, a avut şi efecte contrare, conducând la conştientizarea unei părţi a opiniei publice în legătură cu realele intenţii ale regimului, pe de altă parte. Cine credea cu adevărat în 1989 că România urcase din victorie în victorie, din antichitate până spre culmile socialismului? Cine credea că marii voievozi medievali au pregătit „apoteoza geniului Carpaţilor”? Aberaţiile erau atât de mari, încât interesul real al tinerei generaţii pentru un astfel de trecut era la cote minime. Asta nu înseamnă că propaganda regimului nu a falsificat copios trecutul şi că aceste falsuri nu trebuie ferm eliminate.

lucian boia

*Ioan Aurel Pop – Istoria, adevărul și miturile, p. 82-89, Editura Enciclopedică, București, 2014

(Visited 330 times, 1 visits today)

1 COMMENT

  1. Ce e boismul? un recent/ Produs pretins cosmetic / Făcut sa curăţe urgent / Doar tenul patriotic. / Produsul e etichetat / Intr-un limbaj savant/ Ca : Lapte pentru demachiat / DE-MI-TO-LO-GI-ZANT ! / Dar intr-un mod surprinzator / Pentru cumpărator / N-are efect curăţător, / Ci super-mutilant!/ Atunci când intră-n profunzime / Nu doar la suprafaţă/ In loc sa curete grăsime, / Te curăţă de …faţă! / Căci el nu spală, nu clăteşte, / Nici nu împrospăteză, / Ci numai faţa ţi-o BOIEŞTE / Şi ţi-o desfigureză. / Că-n loc de faţa ce-ai avut, / De-un chip din nou curat,/ El îţi redă bovin şi slut / Un chip…”demitizat”. / C-aşa-i boismul – fascinant!/ Cu chipul mereu nou: /Căci dintr-un bou face savant, / Iar dintr-un om ..un BOU!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.