România si SUA, republici bananiere?
Intr-un articol din International Herald Tribune (Another banana republic, 10 noiembrie 2010, p. 9), Nicholas D. Kristof scrie despre o noua tara intrata in clubul asa-numitelor banana republic. Sunt de notorietate inegalitatile economice care caracterizeaza tarile din aceasta categorie. In astfel de plutocratii un procent infim dintre cei mai bogati acapareaza mai mult de 20% din placinta nationala. Despre ce noua tara este vorba in articolul mai sus mentionat? Ei bine, Statele Unite se pot mandri cu o asemenea performanta (potrivit opiniei autorului editorialului), in conditiile in care 1% dintre cei mai bogati americani duc acasa aproape 24% din castiguri (o crestere rapida in comparatie cu anul 1976, 9% fiind procentul veniturilor pentru cei mai privilegiati 1% in acel an). In acest context, ne spune Nicholas Kristof, Statele Unite au in prezent o inechitate in ceea ce priveste distributia bogatiei ce intrece traditionalele tari bananiere ca Nicaragua, Venezuela sau Guyana. Tema inechitatilor economice din cadrul unei societati a fost si va ramane un subiect delicat, sensibil.
In spatiul discrepantelor economice halucinante (ma refer la Romania noastra) asemenea abordari genereaza valuri de critici venite din partea celor care profita sau se strecoara cu usurinta prin spatiul economic autohton. Si la noi „cei mai bogati 0,6% dintre contribuabili au castigat in medie de 116 ori mai mult decat cei mai saraci 34% dintre romanii care au inregistrat venituri salariale” (potrivit Cristian Orgonas, businessday.ro). Si aici 3% dintre cei care o duc foarte bine castiga aproape tot atat cat cei 80% saraci ce ingroasa randurile amaratilor autohtoni. Numai ca dezbaterile pe aceasta tema sunt sporadice, primite cu exclamatii zeflemitoare sau taxate ca fiind scrieri la comanda (o categorie a intelectualilor de stanga se coace incet dar sigur si probabil in scurt timp va acoperi tonul dogit al profitorilor oricarei forme de putere, care se lupta din rasputeri sa mentina actuala stare de fapt extrem de multumitoare financiar pentru multi sinecuristi de profesie).
Daca romanii ar urma exemplul prezidential si ar munci cate 16 ore pe zi atunci poate munca lor s-ar reflecta mult mai bine in discrepante si mai mari intre minoritatea bogatilor si majoritatea celor saraciti (este mult mai evident la noi decat aiurea faptul ca profiturile se capitalizeaza, iar pierderile se socializeaza). Cum cetatenii Romaniei se incapataneaza sa munceasca doar 8-10 ore pe zi (privita pur declarativ, harnicia ca valoare calitativa si cantitativa pare a fi doar apanajul politicienilor si a catorva inalti functionari autohtoni, obligatoriu numiti, pentru ceilalti care nu sunt asa de vocali in a-si declama puterea de munca se pare ca lenea le e calificativul aplicat de catre cei care se lauda cu orele nesfarsite de munca), atunci statul se poate lipsi de „lenea” lor providentiala si acestia ar face bine daca s-ar gandi sa plece sa-si caute norocul prin lumea cea larga. Daca nu ar fi triste asemenea remarci ele ar ramane o sursa inepuizabila de amuzament. Numai ca perpetuare unor inegalitati de o asemenea amploare (cu un nivel al salarizarii minime in stare sa produca frisoane) naste imensa frustrare si tensiune sociala, iar regimurile constitutional-pluraliste, cum se pretinde a fi si al nostru, slabesc prin perpetuarea unor asemenea practici.
Ne-o spune Raymond Aron in „Democratie si totalitarism” (All Educational, traducere de Simona Ceausu, Bucuresti, 2001) atunci cand scrie despre coruperea regimului constitutionalist-pluralist al Republicii de la Weimar, pentru ca da, crizele, de orice natura ar fi ele, au cauze precise care pot fi identificate si diagnosticate. Prabusirea Republicii de la Weimar si ascensiunea national-socialismului rezida in coruptie „datorita unei oligarhii excesive sau datorita unui exces de demagogie” (p. 124), ceea ce ar permite unei minoritati sa manipuleze institutiile si sa le impiedice sa realizeze guvernarea cetatenilor (p. 125). Oligarhie excesiva, demagogie, institutii manipulate, suna cumva nelalocul lor asemenea asocieri de cuvinte transportate in spatiul romanesc? Daca un asemenea proiect de societate precum al nostru de azi nu este supus unor critici severe din partea cetatenilor, asta nu se intampla pentru ca nu ne-am afla in fata unui regim corupt sau pentru ca cetatenii romani ar asocia mecanismul guvernarii actuale cu producerea reformei statului, dimpotriva, anomia cetatenilor in raporturile cu reprezentantii lor (guvernantii) rezida in traditionala noastra lipsa de coeziune sociala (se poate si mai rau ramane o zicala romaneasca ce se aplica in orice timp si in orice fel de guvernare ).
In continuarea articolului din International Herald Tribune, Nicholas Kristof citeaza dintr-un studiu realizat de Robert H. Frank (Cornell University), Adam Seth Levine (Vanderbilt University) si Oege Dijk (European University Institute). Potrivit cercetarilor intreprinse de acestia, inechitatile sociale induc o stare de tristete in randurile populatiei, cresc rata divorturilor, genereaza esecuri scolare, conduc catre o stare de lehamite si zadarnicie, inegalitatile nefiind doar o simpla problema economica, ci o chestiune ce tine de demnitatea si fericirea umana. De asemenea, polarizarea economica distruge sentimentul uniunii nationale incurajeaza polarizarea politica. Aici, unde fericirea si demnitatea umana raman deziderate tot mai greu de atins, dezbaterea serioasa pe tema inechitatilor economice lipseste. Exemplele ridicole expuse de cei aflati de partea fericitilor tranzitiei (economic vorbind), cu saracii Romaniei in rol de spoliatori ai bogatiei nationale (protectia sociala intr-o tara saraca ar secatui un buget numai bun de contabilizat in firmele si buzunarele celor ce muncesc cate 16 ore pe zi si stiu tot timpul sa castige), sunt in stare sa inabuse din fasa orice discutie serioasa.
autor: Aurelian Giugal
sursa: www.revistacultura.ro
