Monarhiile moderne ale Balcanilor

Monarhiile moderne ale Balcanilor

by -
1 585

Printre semnele exterioare cel mai des invocate ale modernizării Sus-Estului european sunt citate dinastiile străine, venite dinspre Nordul germanic protestant şi catolic în lumea meridională ortodoxă ieşită din ceea ce obsesiv – şi nu odată, exagerat şi fără nuanţe – este socotită a fi fost „noaptea otomană”.

Fără a zăbovi asupra cazului – mai bine ştiut, fireşte, pe meridianul nostru – al Hohenzollernilor din ramura suabă de la Singmaringen veniţi în 1866 pe pământ românesc şi care se află, de altminteri, în frapante paralelisme cu ceea ce se petrecea la sud de Dunăre, să aruncăm o privire peste Balcani. Acolo unde trei monarhii – două întemeiate la câteva decenii după 1800, o alta inaugurată chiar atunci când românii îşi obţineau independenţa pe câmpiile bulgare de la Plevna – înregistrau şi geneza unor înnoiri instituţionale esenţiale ale unora din cele mai vechi popoare din Europa.

Geneză ce are însă, prin dinastiile ce întruchipează o parte din aceste modernizări, diferenţe care îmi par esenţiale şi care nu se pot explica altfel decât printr-o anumită tradiţie – chiar foarte veche – pe care o ignorăm adesea.

În cazul celui mai prestigios pământ balcanic – prin aura sa de civilizaţie -, cel elenic, vedem cum după războiul pentru independenţa Greciei, care a adus în prim-plan figuri de oameni politici precum Alexandru Mavrocordat Missolonghi – descendent, la a patra generaţie, din primul principe fanariot al ţărilor române – sau Ioannis Capodistria, fostul ministru al ţarului rus, era chemat pe tronul regal, spre a stăvili luptele fratricide autohtone, prinţul Otto de Bavaria, în timpul căruia gustul neoclasic al Münchenului avea să se întrupeze în primele opere de arhitectură ale noii Atene (ironie supremă, la chiar poalele Acropolei, cea care a izvodit amintitul gust septentrional!). După treizeci de ani de domnie, acesta se va exila în patria-i germană, locul său fiind luat de nepotul regelui Danemarcei, George I, din dinastia de Glücksburg, începător al unei descendenţe regale încă existente – din nou în exil -, cu o istorie punctată de instabilităţi guvernamentale, de proiecte ale unor mari politicieni ca Venizelos, de lovituri de stat şi dictaturi militare, de efemere sau durabile epoci republicane.

Nu mai puţin, în vecina Bulgarie, ajunsă principat autonom în 1878, avându-l drept cneaz până în 1886 pe principele german şi ofiţerul prusac – dar, culmea, sprijimit de Rusia – Alexandru de Battenberg, din 1887 venea pe tron un alt mare aristocrat de neam german, Ferdinand de Saxa-Coburg. Ofiţer austriac ce-l avea drept bunic matern pe însuşi vestitul Ludovic Filip, „regele-cetăţean” al francezilor, el îl trecea în 1896 pe fiul său la confesiunea ortodoxă sub numele, plin de glorie, de Boris şi era proclamat „ţar”în 1908. Înnoirile instituţionale şi legislative – de pildă, introducerea codului francez şi a celui italian de către guvernele de la Sofia (în vreme ce Bucureştiul încercase să adapteze constituţia belgiană) – alternau cu puseuri războinice, cu frustrări teritoriale, cu alianţe politice – aidoma României – spre ţările Axei, cu dictaturi regale – regăsite mai târziu şi la nord de Dunăre -, precum aceea începută în 1934 de Boris al III-lea, cel care l-a avut prim-ministru pe ilustrul arheolog Bogdan Filov, aşa cum contemporanul său român Carol al II-lea îl făcuse cel dintâi al său sfetnic pe marele său dascăl Nicolae Iorga.

Alta, cu totul alta, ne apare situaţia în Serbia. Aici monarhia modernă a fost una naţională – singura din Balcani cu acest caracter -, căci dinastiile au fost ale locului: Karagheorghevicii – cei care au condus răscoala antiotomană începută în 1804 – alternând cu Obrenovicii care s-au aflat în fruntea mişcării de independenţă de la 1815 când această din urmă familie – cu multe legături româneşti – l-a dat jos pe Miloş, principe ereditar în vasalitate turcească, apoi pe Mihai, cârmuind între 1839-1842 şi, iarăşi, în 1860-1862; adică înainte şi după Alexandru Karagheorghevici, în vremea căruia omul de stat care a fost Ilja Garaşanin a elaborat (1844) proiectul „Marii Serbii” ştiut sub numele de „Nacertanje”, ţintind la refacerea vechiului imperiu sârbesc din secolul al XIV-lea. Căci, trebuie spus apăsat, întregul demers politic al sârbilor moderni a ţinut seama de acest model medieval, mai ales după proclamarea regatului (1882), sub Milan al IV-lea şi Alexandru din aceaşi dinastie a Obrenovicilor. Ideologia sârbă nu s-a schimbat nici sub dinastia Karagheorghevicilor reveniţi la tron în 1903 – într-un spaţiu balcanic al loviturilor de stat şi al asasinatelor regale fără pereche în epocă -, prin Petru I, în fine, prin Petru al II-lea, ultimul suveran dinainte de republica lui Iosif Broz Tito.

Mistica naţională de sorginte medievală – mai puternică la aceşti sud-slavi decât chiar gândul multisecular al grecilor cuprins în „Marea Idee” elenică a refacerii Bizanţului -, desfăşurată după 1918 în năzuinţele a ceea ce s-a numit „regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor”, evidentă de la politică la artă – să nu uităm că acest gând a stat la temeiul proiectului, niciodată terminat, al sculptorului Ivan Mestrović, cel al „templului Vidovdanului”, menit a-i nemuri pe eroii de la Kosovo din 1389, seceraţi de Semilună – îşi are rădăcinile într-o realitate prea puţin ştiută: Serbia medievală, cea a secolelor XII-XV, a fost singurul spaţiu sud-est european unde cultul regilor, hiperbolizarea suveranilor a determinat ataşamentul faţă de dinastiile sârbeşti, faţă de marii jupani, ţari şi despoţi – de la Ştefan Nemanja, la Ştefan Uroş şi Ştefan Duşan, la cei din neamurile Lazarević şi Brancović – reprezentaţi sute de ani în fresce, în gravuri, în pagini de cronici şi în folclor, chiar şi după căderea cetăţii Smederevo (1459) sub turci, adică după sfârşitul independenţei.

Pentru cine vrea să mediteze la ce a însemnat şi înseamnă rezistenţa politică şi culturală în Serbia războiului ultim şi în cea de azi, la particularităţile acestui spaţiu slav al Europei – atât de incendiar încă -, nota dinastică naţională este un semn. De permanenţă şi, într-un fel, de destin.

Descinse din monarhia „contractuală” a Nordului protestant – acolo unde dăinuie până azi regalităţile constituţionale din ţările scandinave, din Olanda şi din Anglia -, monarhiile moderne din arealul ortodox, cele „de import” de la Atena, Sofia şi Bucureşti, cele „naţionale” de la Belgrad au marcat, oricum, un capitol important de sincronizare benefică şi novatoare cu Occidentul. Încheierea lor bruscă, la sfârşitul ultimului război mondial sau nu mult după aceea, a fost prefaţată, nu trebuie uitat, de eşecul limpede al acestor monarhii ajunse, în anii antebelici, la dictaturi ce negau democraţia, în Iugoslavia la 1929, în Bulgaria la 1934, în Grecia la 1936, în România la 1938.

autor: acad. Razvan Theodorescu

sursa: Revista Clipa – Magazinul actualitatii culturale romanesti

(Visited 135 times, 1 visits today)

1 COMMENT

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.