Statul naţional unitar român – singurul obstacol existent în faţa neorevizionismului ungar

Neorevizionismul ungar constituie unul dintre cele mai mari pericole la adresa siguranţei naţionale a României. Acesta reprezintă o ameninţare constantă la stabilitatea şi securitatea României, dar şi a altor state din acestă zonă a Europei pe teritoriul cărora există minorităţi maghiare. Similar perioadelor de timp anterioare, statul naţional unitar român este ameninţat, în mod direct şi deschis, prin metodele neorevizionismului  care  vizează ruperea Transilvaniei de România. În prezent, aceste metode nu se mai referă la modificarea frontierelor, ci au luat forma autonomiei şi separatismului în varii domenii de activitate : administraţie, economie, educaţie-învăţământ, cultură etc. Prin aceste metode se intenţionează scoaterea zonelor în care etnicii maghiari sunt majoritari de sub jurisdicţia României şi, ulterior, intrarea lor în orbita Ungariei de care să depindă economic sau politic! Este exact ceea ce se urmăreşte, în zilele noastre, prin obţinerea autonomiei teritoriale a aşa zisului ţinut secuiesc!

Pentru că în ţara noastră problematica neorevizionismului  este deosebit de actuală, redăm câteva fragmente pe care le considerăm relevante în a evidenţia periculozitatea, pentru România, a acestui fenomen, din lucrarea lui Mihai Stratulat Revizionismul şi neorevizionismul ungar, „ Ed. Globus”, Bucureşti, 1994. Este una dintre cele mai complexe, documentate şi foarte bine elaborate lucrări din domeniu.

«Neorevizionismul ungar constituie o realitate incontestabilă a zilelor noastre.El s-a făcut remarcat, cu precădere, în anii’80 şi a cunoscut forme virulente de manifestare după 1989. Prăbuşirea regimurilor comuniste, greutăţile şi convulsiile sociale inerente tranziţiei, ignoranţa – reală sau prefăcută – a Occidentului cu privire la realităţile zonei noastre geografice, jocul de interese al marilor puteri, preocupate să-şi impună dominaţia ori controlul în acest spaţiu, precum şi recrudescenţa mişcărilor naţionaliste în Europa Central-Răsăriteană au fost considerate de revanşarzii unguri drept momentul potrivit pentru revenirea la stări de lucruri condamnate de istorie. Fosta „baracă veselă”a defunctului lagăr socialist, pescuind, ca de obicei, în ape tulburi, flutură, din nou, steagul revizionismului, agită minorităţile maghiare din ţările vecine Ungariei. Fapt inexplicabil, deoarece, de peste 70 de ani, de la o generaţie la alta, în Ungaria, printre minoritarii maghiari din România, în rândurile emigraţiei ungare din Apus au continuat să existe cercuri care trăiesc nostalgia situaţiilor anterioare zilei de 1 Decembrie 1918. Fantasma „Ungariei Mari”, mitul „Coroanei lui Stefan” şi al Regatului „apostolic”, mai nou  tendinţa de a transforma Ungaria în stat hegemon al Bazinului Dunării, eventual, chiar prin reconstruirea nefastului bloc austro-ungar, au stat şi stau la originea tuturor acţiunilor naţionalist-şovinilor, extremiştilor, revizioniştilor şi neorevizioniştilor unguri, indiferent de perioada istorică ori de coloratura politică a acestora. Horthyşti, comunişti sau „democraţi europeni”, unii factori responsabili ai Ungariei şi revanşarzi unguri au urmărit şi urmăresc, cu înverşunare demnă de o cauză mai bună, destabilizarea statelor vecine în vederea împlinirii programului lor expansionist, vizând ocuparea sau controlul unor teritorii străine Ungariei, aflate odinioară, accidental, sub dominaţia regatului feudal al Ungariei. Horthyşi, comunişti ori „democraţi europeni”, naţionalist-şovinii şi extremiştii unguri, prin tot ceea ce au întreprins şi întreprind, rămân, ca şi năvălitorii lui Arpad, cauza nelinişti şi nesiguranţei în această zonă a continentului european.…Antiromânismul, naţionalism-şovinismul, revizionismul, direcţii tradiţionale ale politicii budapestane, sunt exacerbate şi în zilele noastre de cercurile extremiste din Ungaria, din emigraţia ungară din Occident şi de unii lideri ai minorităţii maghiare din România. Cercuri conştiente de o realitate a zilelor noastre: după dezmembrarea Jugoslaviei, numai statul naţional unitar român a rămas singurul obstacol în calea expansionismului şi neorevizionismului budapestan. În consecinţă, şi azi, ca şi ieri, Ungaria contestă drepturile imprescriptibile ale Romăniei asupra Transilvaniei, falsifică istoria şi datele demografice, etnografice, statistice etc., pune sub semnul îndoielii valabilitatea Tratatelor de Pace de la Trianon (1920) şi Paris (1947), atentează, prin varii forme, la integritatea şi suveranitatea statului român. Minciuna, dezinformarea, mistificarea, învrăjbirea, nu o dată diversiunea şi actele de terorism au constituit, mai constituie şi în prezent, metodele predilecte ale acelora care-şi închipuie c-ar fi avut aici „misiuni civilizatoare”!…Obsesiile naţionalist-şovinilor neorevizionişti unguri, nepotolitele lor apetituri imperialiste, propaganda lor deşănţată, clamările nesfârşite în legătură cu inventata „lipsă de drepturi” pentru minorităţile maghiare din România – dar şi din noua Jugoslavie ori Slovacia -, precum şi falsurile de toate genurile, la care ei recurg în mod curent, găsesc, uneori, o mai mult decât dubioasă „înţelegere” la anumite cercuri ale mass-media apuseană şi la unele cancelarii occidentale. Solicitudinea arătată de câte o mare putere faţă de manoperele neorevizioniştilor unguri nu trebuie să ne mire. În prezent, o dată cu dispariţia deosebirilor şi confruntărilor ideologice, principalul pretext de imixtiune în treburile interne ale ţărilor mici şi mijlocii, calea sigură de impunere a dictatului şi dominaţiei marilor puteri au rămas „apărarea” minorităţilor şi „protejarea” drepturilor omului. Ca atare, pe plan internaţional, revanşarzii şi neorevizioniştii unguri duc împotriva României o vastă operaţiune propagandistică ţintind denigrarea şi izolarea Statului român. Cu insolenţa cunoscută, ei acuză România de o închipuită încălcare a drepturilor minorităţii maghiare, străduindu-se să acrediteze ideea existenţei unei inventate „probleme naţionale” în ţara noastră. Promotorii neorevizionismului nu s-au sfiit şi nu se sfiesc să vorbească de: „asimilarea” ori „deznaţionalizarea” maghiarilor, de „etnocid” (!?!), de „genocid cultural” şi de alte enormităţi de acest gen. De aici, „obligaţia” Ungariei – dar şi a marilor puteri ori a organismelor internaţionale – de „ a proteja” pe maghiarii „asupriţi”, chipurile, de Statul român ( ori de Jugoslavia sau Slovacia). „Protecţie” neavenită în situaţia în care minoritatea maghiară din România se bucură de toate drepturile şi libertăţile politico-cetăţeneşti. „Protecţie” ducând la încălcarea gravă a suveranităţii României, ţară ce a respectat în trecut, respectă şi azi, drepturile cetăţenilor săi de altă etnie. „Protecţie” urmârind – în strategia pe termen lung a Budapestei – dezmembrarea statului naţional unitar român…».

Deosebit de importantă, prin confirmarea sa în timp şi în prezent, este descrierea făcută de Raoul Şorban doctrinei ungarismului, în fapt a naţionalism-revizionismului : „doctrina ungarismului este o realitate a ţelurilor ungare de-a lungul vremii. Indiferent de marile evenimente prin care a trecut poporul maghiar, indiferent de prefacerile la care a fost supusă viaţa societăţii şi a statului maghiar, ungarismul a rămas acelaşi în conţiunut şi în expresie…ungarismul are ca reper central al doctrinei sale statul lui Ştefan cel Sfânt, acesta ar fi Ungaria Mare, către care încearcă să năzuiască perpetuu acţiunea de stat ungară. Fantasma imperiului ungar străbate şi azi toate proiectele de lucru ale politicii ungare”

Recomandăm cartea menţionată membrilor comisiilor de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, control al SRI şi control al SIE, din Parlamentul României, dar şi celorlalţi parlamentari, pentru a descifra pericolul real şi cel mai apropiat care pândeşte România : dezmembrarea statului naţional unitar român !

material de Colonel (r) prof. Claudiu Aiudeanu