Poezii, de Galina Martea
PE-ACEST PĂMÂNT
Pe-acest pământ o casă am,
O casă din țărână,
Pe-acest pământ o viață am,
O viață la-ndemână.
Pe-acest pământ un soare am,
Un soare ce-ncălzește,
Pe-acest pământ o umbră am,
O umbră ce păzește.
Pe-acest pământ o mamă am,
O țară și o vatră,
Și un destin legat de-un neam,
Sfințit sub bolta-albastră.
RESEMNARE
Sunt triste zilele ce trec
în vorbe și iluzii,
le întâlnesc, le tot petrec,
prin umbrele oglinzii,
sunt palide și tac mereu
în fapte și zidire,
le înțeleg, le este greu,
căzând în amintire,
le vine greu, când rătăcesc,
prin timpul în schimbare
și-n a lor haină adâncesc,
fiind în resemnare.
CÂND NU MAI POT
Când nu mai pot
şi-mi este greu de mine,
eu rătăcesc
prin grâne şi coline,
eu rătăcesc
sub bolta albăstruie
ca să-mi revărs
durerea amăruie.
Când nu mai pot
şi totul e-o durere,
încerc să zbor
cu singura putere,
mă tot îndrept
spre casa părintească
și cuib îmi torc
la vatra tărănească.
RAMUL GOL
Cade frunza pe-a mea geană,
Stropii reci lovesc în prag,
Eu mă simt ca o sărmană
În pustiul meu pribeag.
Cade frunza, toamna vine,
Totul pare trist în jur,
Foşnetul adună-n mine
Liniştea, ce vreau s-o fur.
În pustiul toamnei mele
Ramul gol adună dor,
Inundat de friguri grele,
Mă doreşte, să-l ador.
SOARTA
Când boala grea mă fură, torturând,
A mele chinuri pline de durere,
Pe-o rază de lumină mă întind,
Cerşind din mers puţină mângâiere.
Când boala grea mă toarce, mă-ntristez,
Şi chipul îmi exprimă suferinţă,
Devin o rugă, necăjit cedez,
Fără să-ntreb ceva de-a mea voinţă.
Devin o pradă şi-un prizonier,
Al sorţii joc căzut în a mea umbră
Şi prin durerea arsă de puteri
Mai caut loc prin soarta ce mă curmă.
Mai caut loc, cerând câte puţin,
De-a-mi alina cu ierburi rănile,
Iar ea ca o nebună, peste chin,
Îmi răscoleşte şi mai rău durerile.
Mă jefuieşte şi-mi stropeşte cu pelin
Cuprinsul ce domneşte-a mea fiinţă
Şi cu o cupă plină de venin
Omoară-a mea tărie şi credinţă.
ÎN LUMEA MEA
În lumea mea e greu de tot,
Cu lacrimile fac potop.
În lumea mea eu sunt un foc,
Toţi se-ncălzesc, când mă sufoc.
În lumea mea eu sunt un vânt,
Când fac răcoare, toți mă simt.
În lumea mea mai sunt și-un colb,
Mă-nghit cu toţii și mă sorb.
În lumea mea eu sunt un joc
Şi toată viaţa îmi caut loc.
Pustiu sau mare de alin,
Dar nu găsesc, căci sunt un chin.
Găsesc un loc de adăpost
În lumea unde sunt şi-am fost,
Acolo, de sunt singurea,
În lumea, unde pot ofta.
NU SUNT NIMIC
Nu sunt nimic,
decât o frunză ce adie
în miez de noapte și de zi.
Nu sunt nimic,
decât un vid în pribegie,
cu suflul renăscut-zidit.
Nu sunt nimic,
decât un ram ce vrea să crească
sub lună, soare, cer senin.
Nu sunt nimic,
sunt doar o floare pământească,
cu gând și suflet feminin.
SINGURĂTATE
În cei patru pereţi mă aflu iar acum
Şi singură vorbesc, şi singură compun,
Şi curge vorba lin, şi eu ceva tot spun,
Cu gândul mă întrec, şi eu lui mă supun.
Şi iarăşi parcă aş vrea cu oamenii să fiu,
Dar nu! Vreau singurea să fiu şi să mă ştiu,
Nu vreau să fiu văzută şi întrebată iar
De ce în noapte stau pe imaginar cântar.
Eu cântăresc întruna culorile din cer
Şi de la oameni – o vorbă bună prefer,
Căci vorba lor tăioasă apasă-al meu ţinut
Şi nu aud nimica, că sunt şi eu ce sunt.
PREFAŢĂ
Traversez cu paşi pământul,
Traversez cu gândul vântul,
Traversez imaginar
Pe o creangă de arţar.
Traversez cât sunt în viaţă,
Traversez ca o prefaţă,
Traversez încetişor
Peste anii ce-i cobor.
PRIN STRĂINI
E frig în casă şi în poartă,
E frig în suflet şi în gând,
Surâd copacii şi se ceartă,
În valuri marea dormitând.
Frunzele cad şi se agită,
Gândacii mişună uşor,
Strecoară vântul printr-o sită
Orele reci ce trec şi mor.
În colţ de stradă se aude
O mandolină zângănind,
O lume merge, parcă râde,
Dorind să-asculte al meu colind.
Frumoase străzi şi bulevarde,
Frumoşi şi oamenii la chip,
Dar al meu suflet simt că arde
De neputinţă, de suspin.
Străin e drumul şi-nţelesul,
Străin e cântecul din jur,
Florile cresc, eman mirosul,
Iar eu cu gandul plâng, îndur.
(Poezii din volumul „Resemnare prin metaforă”, de Galina Martea,
Editura Bestelmijnboek, Olanda, 2020)
