Salvamontul românesc, Cenuşăreasa Europei. Una fără pantofi

Salvamontul românesc, Cenuşăreasa Europei. Una fără pantofi

by -
0 721

O mână de oameni se zbate ca o pasăre să ciugulească suflete căzute în prăpastie, să recupereze cumva victimele munților sau a propriilor greșeli. Acești eroi nevăzuți încearcă să salvezi mii de vieți. An de an. E aproape o muncă de Sisif, ca un blestem de care nu pot să scape decât temporar, atunci când bifează încă o viață salvată. Echipamentul este empiric, dotarea arată de parcă ar lucra la o morgă comunală, unde mașinile suferă de gripă permanent- când nu intră în comă, sistemul îi vrea bătrâni și săraci pe salvamontiști, politizarea naște monștrii, iar răsplata financiară e de trei ori mai mică decât suma alocată pușcăriașilor. O singură cifră: 8 lei ora de patrulare.  Cu noroc, salvatorii numără la finalul lunii 800 de lei. Acestea sunt condiţiile în care lucrează cei 200 de salvatori montani angajaţi şi 600 de voluntari, din cele 35 de formaţii Salvamont din România. Voluntarii sunt plătiți mult mai puțin. La toate acestea se mai adaugă povara pe care o duc pe umeri legată de vieţile turiştilor, care se aventurează, uneori inconştient, pe crestele munţilor, transformându-se în victime sigure ale naturii ce nu te iartă.

De-a lungul unui an, salvamontiştii primesc aproximativ 4.000 de solicitări pentru toată zona montană şi, statistic, mor 15 oameni, aventurarea pe trasee dificile, fără echipament corespunzător, fiind, de multe ori, riscantă.

Vara lui 2014. Salvamontiştii din zona Retezatului primesc un apel prin 112 legat de un turist care şi-a rupt piciorul. Băieţii îşi fac un calcul: cu tot cu drumul făcut cu maşina, ajung la el cam în trei ore. Pornesc pe drumul forestier ce pleacă spre Buta, însă socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din teren. Dacia veche a echipei se îneacă, tuşeşte, scoate fum, scrâşneşte din toate încheieturile şi, cu un ultim oftat, se opreşte în mijlocul pantei.

Unul dintre salvamontişti iese ca vântul din maşină, îi dă câteva picioare, suduie, ameninţă, arată supărat cu pumnul spre cer şi înşiră toţi sfinţii din calendare. După aceea aleargă pe drum, înapoi de unde a venit, să prindă zona în care este o liniuţă de semnal, să-şi sune şefii, să-i spună cum să procedeze, că „nenorocita asta de maşină aşa face, numai de-a naibii. Cu două picioare şi trei pumni porneşte din nou, dar trebuie să ştii unde să-i dai. Ca să ştii unde să-i dai, îi suni pe ăia de au mai păţit-o”.

După 15 minute, tânărul, Andrei, revine, îi mai trage maşinii doi pumni, trei picioare, ia un ciocan, deschide capota, loveşte ceva pe la motor şi – minune! – rabla porneşte.

Echipa de salvamontişti este ajunsă din urmă de ATV-ul nou-nouţ al jandarmilor, care pufnesc în râs când văd că „ăştia iar au plecat la salvare cu o rablă”. Da, majoritatea formaţiilor Salvamont din ţară au Dacii sau alte maşini vechi de peste 10 ani, în timp ce maşinile de teren, numai bune de condus pe drumurile forestiere, sunt amanetate la şefii serviciilor, care se plimbă cu ele de acasă la birou.

Mai merg vreo 10 km, lasă maşina pe drumul forestier şi îşi împart echipamentul între ei. Unii iau rucsacii, alţii jumătate de targă în spate şi, pentru a recupera timpul pierdut cu maşina stricată, aleargă pieptiş pe pantă, transpirând puternic. De gâfâit nu gâfâie, pentru că au parte de asemenea întâmplări în salvări de când se ştiu.

„Acum e mult mai bine, că avem echipamente. Dar trebuia să fi văzut când alergam pe munţi cu bocanci grei, cu 30 de kile în spate şi găseam doar morţi. Nu te rezumai decât la împachetatul lor şi îi legai pe fiselă, ca pe animale, fiindcă doar aşa îi puteai căra. La câţiva kilometri, ne opream, puneam mortul jos, mai mâncam un sandviş, mai beam o ţuică, fiindcă n-ai cum să fii normal la cap când duci unor părinţi copilul de 18 ani mort, îngheţat bocnă sau rupt bucăţi”, îmi povesteşte Nicu, salvamontist de mai bine de 30 de ani.

La origine, e miner. Salvamontist e din pasiune, la fel ca mai bine de 70% din salvatorii montani ai României. „Meseria asta o faci cu sufletul, din plăcere şi pentru că vrei să ajuţi oamenii. Dacă o faci pentru bani, nu o faci bine, că banii-s puţini, pornesc de la 800 de lei pe lună, echipamente nu prea ai, maşini, cum vezi, nu avem”, mai spune el. Evită să sublinieze, din mândrie, că ora de salvare este plătită de statul român cu doar opt lei.

Între timp, ajungem la accidentat, care e preluat de salvamontişti, pus pe targă şi se porneşte cu el în vale. În gând, ştiu că se roagă ca maşina ruginită să pornească, să nu-i facă de râs în faţa turistului. Printr-un miracol, maşina porneşte, se ajunge la asfalt iar accidentatul este predat echipajului de pe ambulanţă.

În Gorj, la sfârşitul lunii iulie, salvamontiştii au salvat 14 oameni, blocaţi în staţiunea montană Rânca, blocate de viituri.

„Intervenţia a durat nouă ore, a fost foarte greu, am terminat pe la 1:30 noaptea. Am sperat că vom reuşi să prindem câteva ore de somn, iar a doua zi am luat-o de la capăt. Am avut câteva zile în care intervenţiile s-au ţinut lanţ, a fost foarte dificil. Este important că s-a terminat totul cu bine”, spune Sabin Cornoiu, şeful Salvamont Gorj.

La Buşteni, salvamontiştii încearcă să-i conştientizeze pe turişti de pericolele pe care le pot întâmpina pe munte, dacă vin nepregătiţi. Şi-au filmat fiecare intervenţie din care au făcut un montaj pe care-l arată, mai apoi, tuturor celor interesaţi. Mâini şi picioare rupte, capete sparte, mult sânge, vieţi distruse, oameni care urlă de durere sau oameni fără suflare, care, cu o zi înainte, îşi anunţaseră familiile despre cât de frumos este la munte.

„Nu eşti pregătit, nu ai ce căuta pe munte. Dacă nu ai echipament corespunzător, dacă nu ai minime noţiuni despre munte şi dacă abordezi un traseu total inconştient, te accidentezi. Poţi muri, nu este de glumit cu asta. Pe sezon, avem vreo 200 de accidente. Aici mă refer la cazurile pe care le predăm ambulanţelor, nu-i mai punem la socoteală pe cei pe care îi bandajăm sau cărora le curăţăm rănile mai uşoare”, povesteşte unul dintre salvamontiştii zonei.

Mobilizarea salvamontiştilor aflaţi în punctele de permanenţă din munţii României, din momentul anunţării unui accident nu durează mult.

„Momentul alarmării coincide cu cel al plecării, echipa fiind formată din şase salvatori montani, care duc în spate cam opt kilograme de echipament tehnic fiecare”, spune George Resiga, vicepreşedinte al Asociaţiei Naţionale a Salvatorilor Montani din România (ANSMR).

În staţiunile montane din afara ţării, în acţiunile de salvare şi chiar de patrulare se folosesc elicoptere. Salvatorii montani din România nu au şi apelează când la cele ale MAI-ului, dacă sunt libere şi nu se prăbuşesc, când la persoane private, care-şi pun elicopterele la bătaie, voluntar.

În urmă cu doi ani, o tânără din Timişoara a murit în Retezat, după ce a căzut câteva sute de metri. Salvamontiştii au ajuns la ea abia după 11 ore de mers continuu, fiindcă se afla într-o zonă greu accesibilă, în care era indicat să ajungi cu un elicopter. Prietenul ei a trăit momente de groază: tânăra, cu maxilarul rupt, a mai trăit cinci ore; salvarea, însă, nu a venit de niciunde.

„Cum să avem elicoptere, când noi nu avem maşini?”, se întreabă, cu amărăciune, George Resiga.

În acest caz nu a fost vina lor, ci a unor guvernanţi inconştienţi, care nu pun în salvarea montană preţ pe investirea în elicoptere. Ministerul Administraţiei şi Internelor are, însă degeaba, fiindcă aparatele de zbor nu pot intra în zonele montane cu probleme. Singurul care o poate face este un pilot privat, Constantin Apăvăloaie, unicul din România care poate interveni în situaţii dificile.

„În ţară este un singur pilot specializat, care a intrat în toate zonele riscante, unde nu intră cei de la MAI. La un moment dat, când a venit voluntar la o salvare, a fost amendat cu câteva sute de milioane, că se întunecase în timpul salvării”, povesteşte George Resiga.

Constantin Apăvăloaie a povestit şi el, pentru stiriexclusive.ro, cum, pentru că a depăşit orele de zbor pentru care avea autorizaţie, refuzând să plece până nu a reuşit să salveze o femeie însărcinată, a fost amendat de statul român.

„Într-adevăr, eu cu cei de la Salvamont colaborez voluntar, pentru că suntem prieteni. Am avut un caz în Piatra Craiului, unde o femeie însărcinată căzuse de pe o stâncă. Elicopterele SMURD şi MAI nu reuşiseră să ajungă la ea şi am fost chemat eu. Am obţinut toate autorizaţiile de zbor şi am reuşit s-o salvez”, spune, modest, bărbatul.

Pentru intervenţia respectivă, Constantin Apăvăloaie nu a fost plătit, însă a primit o amendă de 20.000 de lei, pentru că, între timp, afară se întunecase.

„Nu am fost plătit pentru acea intervenţie, dar am primit o amendă de 20.000 de lei, că se întunecase între timp. Dar m-am judecat cu ei şi asta este. Statul este o pacoste. Ora de zbor la mine, ca privat, este de 1.000 de euro, iar la stat costă 6.000 de euro”, precizează pilotul.

Exemple de acest gen sunt cu sutele, adunate de-a lungul a zeci de ani de oamenii munţilor, care au ales ca să-şi dedice viaţa salvării celorlalţi. Iar ei ştiu că fac tot ce depinde de ei pentru a nu mai culege morţi de pe potecile munţilor. (autor: Anamaria Sanda, sursa: ŞtiriExclusive.ro)

(Visited 148 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.