Părintele Dumitru Stăniloae – teolog şi trăitor al dumnezeirii

Părintele Dumitru Stăniloae – teolog şi trăitor al dumnezeirii

by -
1 453

Cunoscutul teolog român este în mintea şi vorbirea multor români şi străini creştini despre Dumnezeu. Cine l-a auzit şi a citit, din şi despre opera Părintelui Dumitru Stăniloae, a putut remarca puterea inimii curate şi a minţii luminate de har în pătrunderea cuvântului revelat, precum şi a experienţei practice personale în trăirea lui Dumnezeu.

Anul acesta se împlinesc 110 ani de la naşterea (1903 – 2013) şi 20 de ani de la trecerea la cele veşnice (1993-2013), în lumina Preasfintei Treimi, aPărintelui Academician Profesor Universitar Doctor Dumitru Stăniloae.De aceea, la iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, anul 2013 este „Anul comemorativ al Părintelui Dumitru Stăniloae“, în Patriarhia Română.

Prin opera sa, Părintele Stăniloae este prezent în ţară şi în foarte multe biblioteci din Europa, S.U.A. şi alte locuri din lume.

În cele ce urmează dorim să prezentăm câteva date bio-bibliografice şi să conturăm legăturile teologice dintre Părintele Dumitru Stăniloae şi alţi teologi de confesiuni diferite.

S-a născut toamna, la 16 noiembrie 1903, în localitatea Vlădeni, judeţul Braşov, în familia lui Irimie şi Rebeca, fiind ultimul dintre cei cinci copii. A urmat cursurile Liceului confesional umanist „Andrei Şaguna” din Braşov, apoi cursurile Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti. După un an (1923 – 1924), urmează şi cursurile Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, apoi primeşte o bursă pentru studii de specialitate la Atena, pentru ca în anul 1929 să susţină, la Cernăuţi, teza de doctorat cu tema Viaţa şi opera Patriarhului Dosoftei al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările Româneşti.

Părintele Stăniloae şi-a continuat studiile de Bizantinologie şi Dogmatică la München, urmând cursurile profesorului August Heisenberg, după care a efectuat stagii de documentare asupra operei originare a Sfântului Grigorie Palama, la Berlin şi Paris. Pentru aceeaşi lucrare, a mers şi la Constantinopol.

În anul 1930 se căsătoreşte cu Maria Micu, având trei copii (Dumitru, Maria şi Lidia), dintre care primii doi au trecut la cele veşnice prematur.

Hirotonia în diacon o primeşte în anul 1931, iar în preot, în anul 1932.

În decursul vieţii preoţeşti, i se încredinţează mai multe responsabilităţi: director al Ziarului „Telegraful Român”, Rector al Academiei Teologice din Sibiu, Profesor la Sibiu şi apoi la Facultatea de Teologie din Bucureşti (catedra de Ascetică şi Mistică, apoi de Dogmatică).

Părintele Stăniloae a susţinut grupul „Rugul Aprins”, participând la întâlnirile organizate, fără a face parte din această mişcare.

Din cauza regimului comunist, a suferit închisoare între anii 1958-1963, fiind întemniţat la Bucureşti şi Aiud. Distinsul teolog a fost membru în mai multe comisii teologice şi delegaţii ale Bisericii Ortodoxe Române şi a conferenţiat în mai multe centre universitare din Oxford, Freiburg, Heidelberg, Bonn, Tübingen, Köln, Paris, Berna, Strasbourg, Geneva, Belgrad, Atena, Tesalonic, Bossey, Ierusalim, New York, Boston, Detroit, Chicago, Washington etc.

Pentru prodigioasa sa activitate teologică şi ştiinţifică a primit mai multe titluri de „Doctor Honoris Causa“, conferite de mai multe instituţii academice, din străinătate şi din ţară: Universitatea din Tesalonic, Institutul Teologic Ortodox „Saint Serge” din Paris, Facultatea de Teologie din Belgrad, Facultatea de Teologie din Atena, Universitatea din Bucureşti, iar după anul 1990, a devenit Membru corespondent al Academiei Române şi mai târziu, Membru titular al aceluiaşi for ştiinţific.

În anul 1981, este premiat la Londra cu distincţia „Crucea Sfântului Augustin din Canterbury“, pentru reuşite teologice şi creştineşti; a mai primit, de asemenea, şi premiul „Doctor Leopold Lucas” al Facultăţii de Teologie din Tübingen.

Dintre numeroasele sale lucrări publicate amintim: Catolicismul după război (1932); Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama (1937); Ortodoxie şi românism (1939); Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie (1942); Iisus Hristos sau restaurarea omului (1943); Dogmatica, volumele I, II, III (1978); Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă (1986); Chipul nemuritor al lui Dumnezeu (1987);Uniatismul în Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român (1973); Sfânta Treime sau La început a fost iubirea (1993). A tradus Filocalia în 12 volume (1946-1990), precum şi multe alte cărţi de teologie ale Sfinţilor Părinţi şi ale teologilor străini.

Din această succintă bio-bibliografie se desprinde faptul că Părintele Dumitru Stăniloae a avut capacitatea extraordinară de a dialoga în interiorul ortodoxiei şi în afara ei, fără complexe, demn şi plin de râvnă pentru adevărul dumnezeiesc, păstrând fidelitatea faţă de Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii Mântuitorului Iisus Hristos.

Dialogul teologic scris, din opera Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, purtat cu Sfinţii Părinţi, apoi cu teologii Olivier Clement, Episcopul Kallistos Ware, George Florovski, Vladimir Lossky, Serghei Bulgakov, Alexei Homiacov, Christos Yannaras, Jean Daniélou, John Meyendorff, Andrew Louth, cu teologii români, precum şi cu A. M. Allchin, Jürgen Moltmann, Hans Joachim Held, Adolf Martin Ritter, Karl Barth, Karl Rahner, Hans Urs von Balthasar, Henri de Lubac este continuat în mod restrâns şi înţelept, şi cu filosofii.

Iată ce spune Episcopul Kallistos Ware (Profesor de Teologie Ortodoxă la Universitatea din Oxford), cu privire la acest din urmă aspect: „În teologia lumii, Părintele Dumitru a acordat o atenţie specială semnificaţiei timpului şi spaţiului. El refuză să opereze o dihotomie precisă între timp şi eternitate, între spaţiu şi infinitate, ci le vede ca interdependente. Timpul şi spaţiul, ca modalităţi ale ordinii create, îşi au originea în viaţa necreată a lui Dumnezeu. Şi aici el apelează la Sf. Maxim: „Raţiunile (logoi) interioare ale timpului sunt în Dumnezeu”„Eternitatea divină”, scrie dânsul, „…poartă în ea posibilitatea timpului, iar timpul poartă în sine posibilitatea împărtăşirii de eternitate… Eternitatea este astfel în timp, cât şi deasupra timpului”. În planul divin, timpul este mijlocul prin care Dumnezeu evocă şi garantează libertatea umană. Iubirea lui Dumnezeu ne vine totdeauna ca o ofertă, şi dimensiunea timpului este cea care ne face să putem răspunde acestei oferte în deplină libertate. Timpul este intervalul între chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru: „Timpul înseamnă pentru Dumnezeu durata aşteptării între bătăia Sa la poartă şi fapta noastră de a o deschide”. Noi, oamenii, avem nevoie de acest interval pentru a-L iubi pe Dumnezeu şi unii pe alţii în mod liber; timpul ne este dat de Dumnezeu pentru ca iubirea noastră să rodească. Acelaşi lucru şi despre spaţiu: „ne dă posibilitatea de mişcare liberă… libertatea de a ne apropia sau îndepărta”. Într-o lume căzută noi experiem timpul şi spaţiul ca distanţă şi ca separare, ca o închisoare; ca lanţuri peste libertatea noastră. Dar în adevărata lor natură, aşa cum au fost create Dumnezeu, ele sunt poarta spre libertate, o garanţie a comuniunii inter-personale în iubire” (Kallistos Ware, Episcop de Diokleia,Experienţa lui Dumnezeu în „Teologia Dogmatică” a părintelui Stăniloae, în volumul Părintele Dumitru Stăniloae în conştiinţa contemporanilor. Mărturii, evocări, amintiri, Edit. Trinitas, Iaşi, 2003, pp. 61-62).

S-au făcut comparaţii între marii teologi Dumitru Stăniloae, Karl Rahner, catolic şi Karl Barth, protestant, însă „unii preferă să îl pună pe Părintele Stăniloae în seria teologilor ruşi din exil, ca Vladimir Lossky, George Florovsky şi John Meyendorff. Şi această comparaţie este corectă, deoarece, asemenea acestora, Părintele a luptat mereu împotriva „raţionalismului academic” şi „scolasticii” care în secolul XIX şi chiar în cel XX domina centrele ortodoxe de formare teologică. În acelaşi timp, asemenea teologilor ruşi din exil, Părintele Stăniloae nu a obosit să îndemne la o înnoire a teologiei ortodoxe prin recuperarea izvoarelor, a duhului Sfinţilor Părinţi, a spiritualităţii Tradiţiei, a isihasmului palamit. În acest sens, se poate vorbi despre o „şcoală neopatristică” în interiorul ortodoxiei aşa cum se vorbeşte despre un neoplatonism. Părintele Stăniloae este incontestabil cel mai distins reprezentant al acestei orientări de recuperare. Ceea ce se refuză comparaţiei este, la Părintele Stăniloae, puterea lui pentru sinteză, aşa cum aceasta apare în Dogmatica sa. Cu siguranţă cea mai bună sinteză a teologiei dogmatice ortodoxe din câte au apărut în ultima vreme” (Adolf Martin Ritter, În amintirea Părintelui Stăniloae, în volumulPărintele Dumitru Stăniloae în conştiinţa contemporanilor…, op.cit., pp. 139-140).

Prin har, trăire, rugăciune şi inspiraţie divină, Părintele Dumitru Stăniloae a teologhisit despre Sfânta Treime, despre iubirea lui Dumnezeu faţă de om, despre Sfânta Scriptură, Biserică, Sfintele Taine, Scrierile Sfinţilor Părinţi, virtuţile teologice, Ierurgii, despre spiritualitatea poporului român şi libertate.

A crezut în ceea ce a mărturisit, şi a trăit ceea ce a teologhisit şi a luminat multă lume, şi mulţi oameni s-au apropiat de Dumnezeu datorită descoperirilor sfinte făcute în scrierile sale.

Dorinţa Părintelui Stăniloae de a vorbi despre Dumnezeu şi om are la bază dorul său ca umanitatea să fie îndumnezeită prin puterea Mântuitorului Iisus Hristos şi lucrarea harului Duhului Sfânt. De altfel, opera teologică a părintelui este străbătută de acest gând-dor, după cum bine a sesizat şi teologul protestant Emil Bartoş: „Ca şi în cazul multor Părinţi greci, conceptul care domină întregul sistem teologic al lui Stăniloae este cel al îndumnezeirii persoanei, ca o întâlnire personală cu Dumnezeu” (Emil Bartoş,Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae, Edit. Institutului Biblic „Emanuel”, Oradea, 1999, p. 41).

Pentru a vorbi şi a scrie despre Dumnezeu şi om, în profunzimea legăturii, a conlucrării şi a comuniunii, Părintele Stăniloae a învăţat să se roage: „Odată, când i s-a permis să prezinte teologia românească la întruniri internaţionale, a fost întrebat: „Care este lucrul cel mai important care v-a marcat mai mult în anii de detenţie?” Părintele Stăniloae a spus: „În închisoare am învăţat să mă rog“, răspuns care i-a şocat pe cei prezenţi. Deci, închisoarea a devenit pentru el o şcoală a rugăciunii. Dialogul a continuat: „Dar cum, înainte nu vă rugaţi?“; „Mă rugam, a zis Părintele, dar mă rugam aşa… în baza tradiţiei, a obişnuinţei. În închisoare însă, când nu ştii dacă mai scapi sau nu cu viaţă, legătura cu Dumnezeu devine singura şansă de a nu-ţi pierde identitatea şi speranţa, atunci rugăciunea cu adevărat devine o aspiraţie vitală a sufletului, nu în sens metaforic, ci în sens existenţial” († Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei,Părintele Stăniloae, om şi teolog al rugăciuni, în volumul Părintele Dumitru Stăniloae în conştiinţa contemporanilor …op. cit., p. 32).

Orice om îl caută pe Dumnezeu, să se întâlnească cu El, să vorbească cu El şi mai ales să se împărtăşească cu El. Părintele Stăniloae a avut experienţa sa deosebită cu privire la acest aspect, despre care spune: „L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărţi, în idei şi simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii că e cu putinţă să-l întâlneşti pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune şi aici L-am auzit spunându-mi: Îndrăzneşte să înţelegi că Eu, Dumnezeu, te iubesc!

Atunci cu răbdare, m-am pus pe lucru. Astfel, am înţeles treptat că Dumnezeu e aproape, că mă iubeşte şi că umplându-mă de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalţi. Am înţeles că iubirea e comuniunea cu Dumnezeu şi cu celălalt. Şi că, fără această comuniune, lumea nu e decât tristeţe, ruină, distrugere, masacre. Dacă ar voi numai să trăiască în această iubire, lumea ar cunoaşte viaţa veşnică…” (Marc-Antoine Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită – dialoguri la Cernica, Edit. Deisis, Sibiu, 1995, p. 187).

Gândindu-ne la ţara în care vieţuim şi lucrăm, este necesar ca în contextul social actual confuz, în care omul contemporan este prins în „mreaja unei societăţi materialist-consumiste”, să punem la suflet cuvintele Părintelui Stăniloae, pentru a aprecia darul vieţii şi universul în care am fost lăsaţi de Dumnezeu să trăim în ascensiunea noastră spre veşnicie.

„Peisajul românesc e îmbrăcat într-un „har” cuceritor, strălucitor, indefinibil (…), pe care l-au sugerat Eminescu şi Sadoveanu, un har care înalţă sufletul românesc într-o zonă mai presus de simpla natură, de natura obiect al analizei ştiinţifice. Totul e frumos în acest peisaj, sau totul e gătit de sărbătoare, căci, frumosul are sens de sărbătoare şi de comuniune fericită în concepţia poporului român. Ca stare, totul îndeamnă pe român să se îmbrace frumos în mijlocul naturii, într-un costum de mare gust artistic, ca într-un locaş unde se întâlneşte la sărbători cu fraţii, cu părinţii, cu cunoscuţii, şi să-şi facă frumoase casele, să împodobească de sărbătoare zidurile Voroneţului şi ale Moldoviţei, pentru a nu distona cu sărbătoarea generală din jurul său, ci pentru a corespunde cu ea pentru un dialog demn cu toţi cei dragi vii şi morţi, în peisajul românesc”. (Dumitru Stăniloae, Reflexii despre spiritualitatea poporului român, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1992, p. 22).

În puţinele cuvinte de mai sus, nu am încercat să-l prezentăm pe Părintele Dumitru Stăniloae, deoarece el se prezintă singur prin scrierile şi prin opera sa ce zugrăvesc întregul univers în care Dumnezeu şi omul se iubesc, ci am dorit să-l reamintim pentru a fi citit, înţeles şi trăit în lumina şi frumuseţea divină a Taborului Ortodoxiei.

autor: P.S. Emil Lovisteanul

sursa: Revista Clipa

(Visited 95 times, 1 visits today)

1 COMMENT

  1. Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – Teologul (1903-1993); 110 ani de la naşterea sa pământească şi 20 ani de la naşterea sa în ceruri…

    Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, suntem capabili să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!… Anul acesta – 2013 prăznuim împlinirea a 110 ani de la naşterea în viaţa cea pământească, vremelnică şi, mai cu seamă, 20 ani de la naşterea în viaţa cea veşnică a Împărăţiei Cerurilor a celui mai mare teolog ortodox al secolului al XX – lea, mare cunoscător şi mărturisitor al învăţăturii scripturistice, patristice şi dogmatice a Ortodoxiei cea mult slăvitoare – Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, după ce şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea vieţii şi a suferinţei, de-a lungul timpului său, pe acest pământ!… Din acest motiv, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a închinat şi dedicat acest an, drept unul comemorativ, jubiliar şi omagial!… Totodată, pentru noi, din anul 1993, această zi a naşterii sale celei veşnice, ne va duce întotdeauna cu gândul, mintea, cugetul şi simţirea la „Părintele Dumitru Teologul”, fără a sugera prin aceasta în mod expres o tentativă de canonizare, căci acest lucru se va decide în timp, atunci când se vor înmănunchia toate criteriile doveditoare ale sfinţeniei vieţii lui. Însă, apelativul de „teologul” i se potriveşte întru totul, deoarece a fost omul care, nu numai că a vorbit despre Dumnezeu, ci mai ales a vorbit cu El. Aceasta înseamnă că a intrat în comuniune cu El, trăind prin El şi cu El. Şi cum nici un canon nu stipulează cât timp trebuie să treacă pentru a canoniza pe cineva, ajungem la concluzia că trăirea Părintelui cu Domnul Iisus Hristos şi în Hristos s-a consumat deja în această istorie.
    Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae este o teologie filocalică. Este frumoasă prin însăşi natura ei, dar conduce şi la o înfrumuseţare duhovnicească a celor ce se apleacă să o studieze. Oricine citeşte o scriere a Părintelui poate să-şi dea foarte repede seama că are de-a face cu altceva, cu ceva care nu se mai găseşte într-o asemenea consistenţă şi intensitate, la alţi teologi. Iar acest ceva este duhul Părinţilor Filocalici în care Părintele Stăniloae a scris şi a trăit.
    Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – „cel mai influent teolog al contemporaneităţii…, venerat de mulţi ca un părinte spiritual” – apare şi astăzi ca un părinte spiritual ce ne aduce, prin opera sa, la comuniune şi, deci, la comunitate. Este o realitate paradoxală să vezi cum teologii protestanţi şi romano-catolici împărtăşesc aceleaşi idei cu teologii ortodocşi, atunci când este vorba de teologia Părintelui Dumitru Stăniloae. Şi apare, în mod inevitabil, următoarea întrebare: Care este cauza acestei apropieri? Cred că este important să găsim răspunsul la această întrebare, deoarece în el se ascunde şi misiunea ce ne revine nouă, teologilor de astăzi. Însă acest răspuns nu poate fi dat printr-o prelegere, un studiu sau o carte, ci trebuie urmărit prin întreaga noastră activitate teologică ulterioară. De fapt, ceea ce căutăm noi nu este un simplu răspuns, ci reprezintă esenţa gândirii Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae care ne adună spre a ne hrăni cu darurile teologiei sale. Chiar sfinţia sa spunea, ca un testament lăsat teologilor de azi, că teologia sa îşi va împlini rostul numai în măsura în care va plămădi şi cultiva, în mintea celor care o studiază, puterea iubirii spre dezvoltarea ideilor la care el a ajuns.
    Observăm că dragostea şi iubirea ce au stat la baza studiului său şi pe care le-a inserat cu prisosinţă în creaţia sa, ne cheamă să le cultivăm în viaţa noastră şi a semenilor noştri, din întreaga lume. Din această perspectivă putem spune că opera Părintelui Stăniloae este izvorâtoare de iubire şi comuniune, iar structura supremei iubiri şi comuniuni este Sfânta Treime. Din iubirea Sfintei Treimi revărsate peste lume sub forma darurilor creaţiei şi din iubirea jertfelnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos îşi extrage şi îşi adună Părintele Stăniloae forţa scrisului său. El nu face teologie după modelul matematic, în care rezultatul apare în urma unei analize, ci teologia lui are la bază modelul agapic. Părintele Dumitru Stăniloae nu caută să ajungă prin analiza teologică la descoperirea lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, el doreşte să descrie experienţa iubirii şi comuniunii cu Dumnezeu, pentru ca şi alţii să pătrundă pe drumul pe care el se află. Credem că întreaga sa operă poate fi văzută ca un răspuns dat iubirii lui Dumnezeu. El se străduieşte şi chiar reuşeşte ca, prin scrisul lui, să ne arate cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi cât de mult trebuie să-l iubim şi noi. De aceea, putem spune că teologia Părintelui Stăniloae se adresează nu numai minţii, ci şi inimii şi voinţei noastre. Aceasta face să ne dăm seama de ce atunci când citim o pagină din lucrările sale suntem transpuşi într-o stare de linişte, meditaţie şi reculegere.
    Mai trebuie reţinut faptul că opera Părintelui profesor Dumitru Stăniloae se remarcă prin conţinutul să autentic. În acest sens, teologia sa este una hristologică şi hristocentrică. Ea pleacă de la Iisus Hristos şi prin intermediul lui Iisus Hristos duce tot la Iisus Hristos – Domnul şi Mântuitorul. De la Hristos Cel mărturisit în Sfânta Scriptură, prin Iisus Hristos propovăduit de Sfinţii Părinţi, Părintele Dumitru Stăniloae ajunge la Hristos Cel cosmic şi euharistic. Domnul Iisus Hristos este şi rămâne Acelaşi, iar noi suntem împreună cu Sfinţii Apostoli, cu martirii, mucenicii şi cu Sfinţii Părinţi contemporani ai lui Iisus Hristos.
    Drept urmare, scrierile Părintelui Dumitru Stăniloae sunt impregnate de prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos. Aici Domnul Hristos este prezent în măreţia slavei Sale, dar şi în smerenia Sa slujitoare. Nu este un Hristos conceptualizat, ci Hristos Cel unic şi adevărat, Dumnezeul – Om, prin care suntem trecuţi de la moarte la viaţă. De aceea, şi din acest punct de vedere, opera Părintelui Stăniloae trebuie considerată un punct de reper. Ea nu ne lasă să orbecăim în căutarea mântuirii, ci ne reîntoarce la Iisus Hristos – Unicul Răscumpărător şi Mântuitor. Înălţarea la Cer, aşa cum spune Părintele Dumitru în lucrarea sa „Iisus Hristos sau Restaurarea omului”, nu reprezintă o îndepărtare a lui Hristos de umanitatea istorică. Prin înălţare Iisus Hristos nu părăseşte lumea, ci îşi transpune umanitatea asumată în planul atotprezenţei duhovniceşti, pnevmatice, pentru ca toţi să ne putem uni cu El.
    Încă un aspect foarte important ce nu trebuie omis este puterea eliberatoare şi înnoitoare pe care o reprezintă opera Părintelui Dumitru Stăniloae în contextul actual. Această operă înlătură toate atacurile pe care impersonalismul, dualismul, existenţialismul, gnosticismul, evoluţionismul, precum şi celelalte concepţii ale modernităţii le-a adus împotriva persoanei umane. Omul nu este lăsat să fie distrus de aceste concepţii, ci este repus în adevărata sa demnitate. Părintele Dumitru Stăniloae accentuează foarte mult ideea de persoană şi pe cea de comuniune interpersonală. Sfânta Treime este Comuniune de persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, dar şi omul este o persoană creată după chipul lui Dumnezeu şi care tinde la asemănarea cu El. Ca persoană, omul este menit să intre în comunicare şi comuniune cu ceilalţi semeni şi cu Dumnezeu, fapt ce duce la naşterea unei comunităţi ziditoare şi sfinţitoare, adică mântuitoare. Astfel, eliberat fiind de falsele concepţii antropologice, omului i se oferă perspectiva înnoirii şi desăvârşirii prin Hristos şi în Hristos. Sub această formă, concepţia antropologică a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae constituie un izvor nesecat de idei care pot formula un răspuns consistent şi substanţial înaintat provocărilor actuale.
    Dragostea sa faţă de Adevărul – Iisus Hristos l-a făcut pe Părintele Dumitru Stăniloae să nu fie de acord cu concepţiile eronate ale vremii, ci să se ridice împotriva lor şi să le descopere. Aşa se face că el a avut mult de suferit de pe urma regimului comunist. În acest fel, se poate spune că teologia sa este şi jertfelnică dar şi eshatologică. De aici deducem că, privind eshatologic, teologul trebuie să se jertfească mereu pentru a putea lucra la transfigurarea lumii, aşa cum a făcut Părintele Profesor Dumitru Stăniloae.
    Alte două elemente ale gândirii Părintelui Dumitru Stăniloae pe care le consider foarte importante sunt darul şi dorul. Părintele se foloseşte foarte mult de aceste două noţiuni. El arată că întreaga creaţie este un dar al lui Dumnezeu, cu tot ceea ce ea cuprinde, iar la rândul său, şi omul este un dar ce cuprinde însă şi dorul după Dumnezeu şi nemurire. Ca teologie a darului şi a dorului, opera Părintelui Dumitru Stăniloae trebuie văzută atât ca o mulţumire, cu alte cuvinte ca o euharistie, pe care el personal o aduce lui Dumnezeu, cât şi ca un dar pe care Dumnezeu îl face, prin noi, ortodocşii, lumii întregi. Depinde de fiecare cum îl chiverniseşte, cum îl valorifică şi onorează acest dar.
    În altă ordine de idei, am constatat că toţi discipolii care s-au apropiat de opera Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, nu s-au înfruptat doar dintr-o comoară spirituală, ci au aflat pe cel ce a dăruit această comoară, ca pe un învăţător şi un părinte căruia i s-au ataşat cu credinţă şi cu dragoste. Apoi vedem cum opera marelui teolog nu se încheie când încetează să mai scrie, datorită plecării sale din viaţa cea vremelnică, eveniment petrecut cu cincisprezece ani în urmă, ci se continuă prin ucenicii săi. Prin urmare, Părintele Dumitru Stăniloae a reuşit să adune sub aripa ocrotitoare a dragostei sale, cu competenţă şi căldură inegalabilă, teologi nu numai din ortodoxie ci şi din celelalte confesiuni creştine, dobândind cu toţii acelaşi glas şi deci o cale unică spre Dumnezeu, prin cultivarea şi valorificarea teologică a operei sale, la care, deci, nu au aflat decât miere curată şi sfântă, strălucind autenticitatea adevărului mântuitor.
    Recunoaştem cu toţii adevărul şi realitatea că Părintele Profesor Dumitru Stăniloae avea un chip frumos şi paşnic, asemeni crinului Bunei Vestiri. În faţa lui senină şi diafană întrezăreai cu uşurinţă „chipul nemuritor al lui Dumnezeu – Iubire” iar din vorba lui filocalică simţeai savoarea „persoanei omului în veşnic dialog cu Dumnezeu”. Gesturile lui calme şi niciodată de prisos concordau cu gândirea lui sistematică, lipsită de orice ambiguitate. Scrisul său părea (şi de fapt chiar este) un urcuş nemijlocit către înviere şi prezenta, cu certitudine, trăirea sa în Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Din orice expresie a Părintelui, scrisă ori vorbită, se distingea profilul teologului şi a filozofului creştin ortodox de netăgăduit. A fost teologul care a mers la izvoarele dătătoare de binecuvântare şi energie necreată, de unde s-a adăpat şi a devenit el însuşi izvorul, căci viaţa lui s-a desfăşurat ca pe o scenă deschisă. Tot ceea ce el a avut ca dar – talanţii şi talentul oferit lui de Dumnezeu – le-a arătat tuturor, făcând din acestea un bun comun, al tuturor. Opera sa teologică poate fi citită şi este la îndemâna oricui, însă nu şi interpretarea ei, fiindcă o experienţă mistică şi duhovnicească este necesară celui care încearcă să pătrundă şi să înţeleagă teologia lui atât de variată şi de profundă.
    S-a tot spus despre sfinţia sa că este „cela mai mare teolog ortodox al secolului XX”. Şi aşa este! Părintele Dumitru Stăniloae este autorul unei teologii mărturisitoare şi al unei teologii filocalice, unice. Asemeni marelui Sfânt Apostol Pavel, avea permanent conştiinţa prezenţei proniatoare al lui Dumnezeu. De aceea, nu a scris o teologie teoretică, scolastică, ci o teologie trăită, experiată în propria-i viaţă. Lucrările sale sunt mai curând o convorbire cu Dumnezeu, decât o vorbire despre Dumnezeu. Când citim din dogmatica sa, parcă îl simţim pe Dumnezeu care suferă datorită neputinţei noastre de a iubi. A fi cum el a fost, acelaşi pentru toţi laolaltă şi totodată diferit pentru fiecare în parte, această calitate nu a aparţinut decât marilor părinţi filocalici ce au realizat în chipul lor asemănarea cu Dumnezeu. Pentru Părintele Profesor Dumitru Stăniloae fiecare om era unic şi niciodată nu făcea o ierarhie a persoanelor care-i călcau pragul. În camera sa de lucru, asemenea unei chilii de călugăr, păşeai cu multă sfială, dar o pace îţi inunda întreaga fiinţă imediat ce intrai în spaţiul acela sacru, venerabil, de imortalitate. În faţa lui luminată, în ochii să mereu întredeschişi, în vorba lui dulce dar fermă, găseai imediat chipul marelui teolog, ori a părintelui duhovnicesc ce exercita acea paternitate duhovnicească, asemenea marilor părinţi ai Bisericii din trecut.
    În încheiere voi spune doar că Părintele Dumitru Stăniloae a trăit nouăzeci de ani, însă în toţi aceşti ani, el s-a uitat pe sine şi a făcut totul pentru alţii, pentru Biserica pe care a slujit-o, pentru ţara sa, pentru Ortodoxia românească şi universală. S-a mai spus şi de către alţii, o spun şi eu, că a-l numi pe Părintele Stăniloae „părintele meu” sau „părintele tău”, ori „părintele spiritual al unui grup de teologi entuziaşti”, ar fi o adevărată nedreptate. El este pentru totdeauna „părintele nostru” – „Părintele Bisericii Universale”.
    Prin urmare, nădăjduiesc că vom şti, pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii aşa cum se cuvine deşi în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!… Şi totuşi, sunt convins de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

    Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!
    Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!

    Cu aleasă preţuire şi multă recunoştinţă,
    Drd. Stelian Gomboş

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.