Lucian Boia și mitizarea istoriei – Recenzii ale acad. Ioan Aurel Pop...

Lucian Boia și mitizarea istoriei – Recenzii ale acad. Ioan Aurel Pop (I)

by -
0 1223

Reacția autohtonistă (p. 90-97)

Dl. Boia face distincție între un naționalism cu finalitate europeană în sec. al XIX-lea și un naționalism autohtonist, manifestat imediat după 1900. Natural, ambele sunt nocive, vrea să spună Domnia sa. Mari nume din sec. al XIX-lea, cum ar fi Bărnuțiu, Hașdeu sau Eminescu, sunt acuzate că au adresat critici străinilor, civilizației occidentale, cosmopolitismului, că au dorit o civilizație românească autentică, pură etc. Eminescu este deplâns fiindcă ar fi fost „marele poet național, dar și marele gazetar și profet naționalist”.

Să notăm iarăși că dintre cei trei invocați numai Hașdeu a fost și istoric (între altele). În al doilea rând, contextul afirmării sentimentelor românilor față de străini în sec. al XIX-lea nu este cel de astăzi. Ura opiniei publice românești față de „străinii” care stăpâneau cu mijloace de forță mai mult de jumătate dintre românii aflați la Dunăre și la Carpați este firească. Cum să le cerem lui Bărnuțiu și lui Eminescu, care au trăit umilința cea gravă, care erau români printre străini aroganți și oprimatori, să-i preamărească pe străini, firește pe anumiți străini? Cum să le cerem noi să fi avut conduita luptătorilor pentru drepturile omului, pentru Europa unită de astăzi? Ei reprezentau atunci o „minoritate” asuprită masiv de străini. Desigur, în alcătuirile lor teoretice, în anumite luări de poziție polemice, în presă, se strecoară și exagerări, care pot fi ușor remarcate, dar nu le putem cere lui Bălcescu, Bărnuțiu și Eminescu să gândească la fel ca elita europeană din anul 2000 și nici măcar ca Maiorescu sau Panu. În fond, deosebirea dintre cele două direcții nu este prea mare: unii voiau ridicarea țării și a românilor în cadrul civilizației europene prin apelul marcant la energiile și valorile locale. Evident, nu luăm în calcul pozițiile „autohtoniste” vulgarizatoare, extreme, fără nici un fel de temei în realitate, politicianiste etc. Cele două căi culturale de progres (prin modelul european sau prin valorile locale) au și un corespondent în plan economic și politic: conservatorii vedeau propășirea României prin politica „porților deschise”, iar liberalii aplicau politica „prin noi înșine”. Oare s-a dovedit vreuna din ultimele două soluții infailibilă? Nicidecum! Până la urmă, ele s-au aplicat alternativ și concomitent. La fel s-a întâmplat cu soluțiile culturale: modelul european occidental s-a transpus parțial și treptat peste realitățile autohtone. Atât cât ne-am priceput și atât cât s-a putut!

Suntem asigurați că după 1900 manifestările disparate de autohtonism se încheagă într-o „constelație ideologică” cu scopul de „afirmare a specificității civilizației românești”. Semnele acestei direcții ar fi evidente, de la „stilul neoromânesc” al lui Ion Mincu, la „Sămănătorul”, de la poporanism la C. Rădulescu-Motru. Iorga însuși este luat ca martor pentru ceea ce însemna îndemnul la repudierea culturii străine și la promovarea valorilor naționale, la prețuirea „țării reale”. În esență, Iorga a scris atât de mult și de variat încât poate fi luat drept martor pentru orice direcție din cultura românească dintre 1890 și 1940.

Dl. Boia recunoaște legitimitatea acestor manifestări, și ca o reacție la tendința „europenistă” din trecut, și ca o urmare a schimbărilor masive din societate. Mai trebuie subliniat un lucru: elanurile revoluționare din 1848-1849 și Unirea din 1859 au fost pregătite de mișcarea preromantică și cea romantică, cu accent pe valorile naționale moștenite din evul mediu (și din antichitatea romană, în cazul românilor); după făurirea „României Mici”, adică după atingerea parțială a idealului național, a urmat modelul modern promovat de Junimea, criticism, pozitivism, europenizare; Marea Unire din 1918 a fost și ea pregătită de un avânt al mișcărilor naționale, de accentul grav pus din nou pe valorile naționale; după 1918, în chip natural, trebuia să urmeze iarăși o deschidere spre valorile perene ale civilizației europene occidentale, un accent pe modernizare și sincronizare europeană, ceea ce s-a și întâmplat în mare măsură; din păcate, epoca interbelică a fost prea scurtă și brutal fracturată de totalitarisme de dreapta și de stânga, care au atentat, toate, la năruirea edificiului național românesc. De aici a urmat și răspunsul excesiv al naționalismului, antisemitismului, xenofobiei. Lucrul este valabil și pentru alte națiuni vecine, care au cunoscut același gen de corsi și ricorsi. Cert este că mulți dintre intelectualii încrezători în forțele interne ale societății românești, energiile locale ale națiunii române, nu erau deloc „naționaliști”, cum lasă să se înțeleagă domnul Boia. De exemplu, Enescu și Brâncuși, artiști de valoare mondială prin excelență și receptați ca atare, și-au depus o parte însemnată a creației lor ca ofrandă pentru România și pentru poporul român, în viitorul căruia au avut deplină încredere. Nu există mai autentici prețuitori ai valorilor autohtone, locale (folclorice mai ales) decât ei. Sunt ei oare ilustratori ai direcțiilor naționaliste și autohtoniste, în sensul negativ dat acestora de către profesorul Boia?

Unii ideologi români au fost obsedați de definirea identității românești și de sublinierea unui destin specific al românilor pentru a fortifica fragilul edificiu politic național, pe care îl vedeau încă din 1918 amenințat. Faptul că au avut dreptate se vede din evenimentele petrecute în 1940 și 1944, când țara a fost pe punctul de a fi desființată. Credința lor că salvarea României trebuie să vină din revigorarea valorilor autohtone românești nu poate fi condamnată. Condamnabile sunt exagerările grave la care s-a ajuns în România și aproape pretutindeni în Europa. Una dintre „formulele” de salvare indicate era purificarea organismului național, inclusiv prin ortodoxie. Cei care greșit au suprapus ortodoxismul și românismul îi aveau ca exponenți de bază pe Nichifor Crainic și Nae Ionescu, amândoi nespecialiști în domeniul istoriei. Mulți români și minoritari trăitori în România nu sunt ortodocși. Dl. Boia spune chiar că ortodoxia „nu este o religie națională”, ci una „transnațională”. Astfel pusă problema, Domnia sa are dreptate: ortodoxia este și confesiunea altor națiuni. Dar mulți înțeleg prin noțiunea de „religie națională” faptul că este confesiunea marii majorități a românilor. Și în Polonia, se spune despre catolicism că este o religie națională. În Transilvania, după Reformă, calvinismul era religio hungarica, luteranismul era religio saxonica, iar ortodoxia continua să fie numită „valahică”. Confesiunea a fost mereu legată de națiune, încă din sec. al XIII-lea, când apar primele tentative ale unei politici religioase distincte în Franța și Anglia (unde se naște galicanismul și, respectiv, anglicanismul). Firește, ne putem întreba dacă în sec. al XX-lea și al XXI-lea, invocarea ortodoxiei în sprijinul fortificării edificiului național românesc mai este actuală și necesară. Poate că nu sau nu în măsura de odinioară. Oricum, legătura dintre confesiune și națiune nu poate fi eradicată prin decizii luate de sus, prin voința cuiva.

lucian boia

*Ioan Aurel Pop – Istoria, adevărul și miturile, p. 66-69, Editura Enciclopedică, București, 2014

(Visited 401 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.