Cultura română – cultura europeană

Cultura română – cultura europeană

by -
0 436

Uneori, în dialogurile mele cu studenții de la Istorie, le pun celor care îmi par mai interesați de studiu câte o întrebare de cultură generală, pentru a vedea – vorba unui dascăl de-al meu – „la câte bate ceasul”. O astfel de întrebare, mai recent formulată, suna așa: „Care este succesiunea curentelor culturale europene, de la Renaștere încoace?”. Răspunsul a fost dezamăgitor și descurajant și a cuprins ideea că asemenea curente nu există în realitate, că ele au fost inventate de teoreticieni, că nu se pot desprinde constante de gândire și de creație, că lumea intelectuală este complet haotică – ca și lumea în general –, că creatorii de opere intelectuale au doar idealuri individuale, legate de orgoliul lor, nu de virtuți colective, nici de valori generale și nici de încredere în comunitate, în societate, în lume. Totuși, am insistat ca interlocutorul să-mi enumere curentele literare sau artistice mai importante, așa greșite sau false, cum erau ele în viziunea sa. Nu a făcut-o, privindu-mă ca pe un expirat venit din altă lume…

Este evident că, dincolo de credințele și convingerile noastre, fiecare percepem lumea și creația omenească și nu se poate să nu observăm o tendință de structurare și de complicare a acestei lumi, în funcție de sporirea cunoștințelor omenești. Oamenii, pe măsură ce știu mai mult, schimbă lumea mai mult, aduc îmbunătățiri tehnicilor de viețuire și de conviețuire, exprimă idei noi, care modifică mereu modul de viață a locuitorilor planetei. Indivizii înșiși și comunitățile umane se deosebesc după limbile pe care le vorbesc, după credințe, după origini, după culturi, după așezarea geografică etc., încât există, de când lumea, tipuri de popoare înrudite, de comunități comparabile, de creații asemănătoare. Nu trebuie să fii filosof ca sa-ți dai seama de acest lucru și nici să fii profet ca să vezi că există un anumit raport între structurare și destructurare, între ceea ce este organizat și ceea ce este haotic, între real și ideal și că omul, ca ființă gânditoare, încearcă să ordoneze, pe cât posibil, realitatea care-l înconjoară. Nu e nevoie, pentru a conștientiza toate acestea, să fii filosof și nici profet, în schimb este nevoie de un fapt simplu, verificat de istorie, anume de un set de cunoștințe numit cultură generală. Ca să avem cultură generală, este absolut necesar să fim educați. „Un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat” (Immanuel Kant).

Curentele culturale mari ale Europei și, în parte, ale omenirii se învățau altădată la școală, începând cu ultimele clase de gimnaziu (sau din ciclul inferior al liceului interbelic), fiind apoi aprofundate în cei patru ani liceu (sau în ciclul superior). Ele sunt umanismul, raționalismul, iluminismul, romantismul, realismul, naturalismul, pozitivismul, simbolismul etc. Ponderea lor este diferită, iar formele lor de manifestare sunt inegale și nu se întâlnesc în întregimea lor, în toate artele și în toate zonele continentului. Înainte de Renaștere, Europa era împărțită, sub aspect geografic și de civilizație, în două arii, Apusul și Răsăritul. Românii s-au aflat, de la finalul etnogenezei lor (secolele VIII-IX), la frontiera dintre cele două mari arii culturale și confesionale ale Europei, aria latină și catolică (Apusul), pe de o parte, și aria bizantină, slavă și ortodoxă (Răsăritul), pe de alta. Această divizare s-a oficializat la 1054, prin Marea Schismă, dar a fost conștientizată în mod real abia după Cruciada a IV-a (1203-1204), când Noua Romă a fost cucerită de creștinii occidentali (mai ales venețieni și francezi). Atunci, deosebirile dintre „greci” (creștinii de rit bizantin) și „latini” (creștinii de rit roman) au devenit evidente, iar conflictul dintre ei ireconciliabil. Tot de-atunci, au făcut carieră și denumirile peiorative de „schismatici” (pentru răsăriteni) și de „papistași” (pentru apuseni), ei devenind reprezentanții celor două Europe. Unii autori, precum Samuel Huntington, spre finele secolului al XX-lea, au înțeles și teoretizat această „frontieră” ca pe o precisă și severă linie de demarcație, plasată pe arcul Carpaților, linie prin care s-ar fi stabilit pentru eternitate destinul extra-european al românilor. De o parte a „liniei” s-ar situa popoarele (națiunile) catolice și protestante, germanice și romanice, creatoare de civilizație și cultură, întreprinzătoare și tenace, europene, iar de cealaltă parte s-ar afla popoarele ortodoxe, slave, stagnante și tradiționaliste, „orientale”, un fel de „istm” între Europa și Asia1. Aprofundând această judecată de valoare venită ca o sentință, se va vedea ușor că ea este superficială și simplistă. De altminteri, românii, grecii, ungurii, albanezii, balticii și alții nu se încadrează decât foarte vag în această schemă. De exemplu, românii nu sunt slavi, dar sunt ortodocși, iar polonezii sunt slavi, dar sunt catolici. Frontiera pe care sunt situați românii există cu adevărat, dar ea nu este o linie, ci o fâșie cu o lățime de câteva sute de kilometri pe linia vest-est, care pornește (aproximativ pe linia nord-sud) de la Marea Baltică și ajunge până la Dunărea de Jos și la Marea Adriatică. În această vastă regiune, spiritualitatea occidentală și cea răsăriteană au interferat plenar, de la nivel oficial și elitar până la nivelul vieții cotidiene a oamenilor de rând. Renașterea, care s-a născut și ca urmare a preluării de către occidentali a înțelepciunii răsăritenilor, adusă în parte în miile de codice și alte feluri de manuscrise puse pe corăbiile scăpate din Constantinopolul asediat, lucrări din care s-au făcut faimoase biblioteci. Între acestea, strălucește „Marciana” din Veneția. Renașterea și Reforma au marcat triumful limbilor vernaculare în cultură, lăsând limbile livrești sau sfinte pe seama bisericilor. Începuturile culturii scrise în limba română se produc în secolul al XV-lea, prin anumite texte religioase rotacizante, elaborate în Transilvania, regiunea cu cele mai puternice influențe occidentale. Tot aici apar și primele școli românești, primele traduceri de cărți în românește, aici se trece la primele tipărituri românești, ca și la scrierea cu caractere latine. Începând din secolul al XVI-lea, influența Occidentului (latin, neolatin, germanic) devine tot mai puternică la noi – prin umanism și Reformă –, și odată cu aceasta se restrânge aria slavonismului cultural. Trecerea la scrisul în limba vernaculară se produce la români mai târziu decât în vestul Europei, dar cam în aceeași vreme cu înregistrarea fenomenului respectiv la popoarele vecine est și sud-est europene (mai ales la cele ortodoxe). Nu se poate spune că Reforma religioasă a determinat acest act, dar este sigur că l-a stimulat și grăbit.

Umaniștii români au pulsat în acord cu Occidentul, fără să renunțe la promovarea valorilor spirituale locale. Primul umanist român de talie europeană a fost Nicolaus Olahus sau Nicolae Românul (1493-1568), originar din Țara Românească, a cărui familie, trecută în Transilvania, aderase la catolicism. Nicolaus Olahus, deși a fost un membru notabil al Republicii Creștine europene, un mare umanist, aflat în corespondență cu Erasmus din Rotterdam (supranumit „principele umanismului”), un înalt prelat catolic în serviciul Ungariei, un om politic în slujba Habsburgilor și un fondator al școlilor superioare din Slovacia, și-a asumat și identitatea de român. El este primul român care răspândește în Europa, în limba latină, ideea originii romanice a românilor. Înaintea lui, tot în Transilvania, un alt român catolicizat – Filip Ficior (More) din Ciula Hațegului, fiul lui Vlad – a studiat la Padova, l-a cunoscut pe faimosul editor Aldus Manutius, a strâns inscripții ale Daciei romane și l-a ajutat pe Nicolaus Olahus să avanseze în carieră2.

Cronicarii și cărturarii secolului al XVII-lea – de la Grigore Ureche până la Constantin Cantacuzino (stolnicul) – cu studii în colegii iezuite din Polonia și în universități din Italia, scriu în limba română și susțin, cu argumente științifice, romanitatea românilor. Grigore Ureche și Miron Costin știau latină și polonă, ei putându-se apropia direct de valorile clasicismului greco-latin. Cel din urmă numește Italia „scaunul și cuibul a toată dăscălia și învățătura, cum era într-o vreme Atena la greci, acum Padova în Italia”. Stolnicul Constantin Cantacuzino știa greacă, latină și italiană, admira frescele lui Giotto la Padova, unde a studiat, fiind conștient că primea lumină în una dintre cele mai vechi universități ale continentului. Dimitrie Cantemir (principe al Moldovei) este un preiluminist, membru al Academiei din Berlin, un savant care folosește mult în scrisul său latina și româna și care face din teoria romanității românilor o construcție științifică. Cantemir s-a format la Constantinopol, în preajma Marii Biserici, dar și a mediilor diplomatice cosmopolite, aflate a confluența a trei arii culturale: vechea cultură bizantină, cultura occidentală adusă de genovezi, de ambasadorii marilor puteri și cultura orientală, promovată în cheie otomană, cu inflexiuni arabe etc. Cantemir a acoperit, prin preocupările sale de enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor, toate aceste arii culturale, din Occident până în lumea islamică arabă și otomană, ilustrând în chip magistral și lumea noastră, a „Bizanțului după Bizanț”.

În epoca lui Cantemir, unirea românilor transilvani cu biserica Romei (1697-1701) netezește calea reapropierii concrete de Occident a învățăceilor și savanților români. Înaltele școli ale Blajului (active din 1754) au scos tineri instruiți, trimiși la Viena și la Roma, cu scopul specializării la colegiile și universitățile de acolo, în domenii precum teologia, filologia, istoria, filosofia, științele juridice etc. Școala Ardeleană – principala formă de manifestare a iluminismului de la noi – apropie și mai mult cultura românească de Occident. Crezul savanților români iluminiști era „Prin cultură la libertate”, iar cultura nu o putea asigura decât educația, școala făcută în chip foarte serios. De la iluminism încoace, toate curentele culturale europene (romantism, pozitivism, simbolism etc.) au avut formele lor specifice de manifestare în Țările Române și apoi în România.

Cea mai intensă și eficientă reapropiere a românilor de Occident, adică de vechile lor rădăcini – cum se spunea în ideologia națională a vremii – s-a produs în secolul al XIX-lea, grație influenței franceze din Principatele Dunărene și apoi din România. Generații întregi de tineri români, mai ales fii de boieri, de orășeni înstăriți și de intelectuali, au studiat în Franța sau în alte țări și centre francofone, de unde s-au întors nu numai cu serioase cunoștințe în varii domenii, ci și cu limba lui Voltaire, pe care au continuat s-o vorbească și s-o răspândească. Limba franceză a fost nu numai vectorul unei înalte civilizații și a unei mari culturi, devenită „clasică” (în sens de model), ci și simbolul lumii occidentale, de care anumite curente, tendințe și forțe – mai ales comunismul – încercau să-i izoleze pe români.

De mare importanță pentru noi a fost și modelul german și germanofon, preluat inițial de ardeleni, dar nu numai de ei. Titu Liviu Maiorescu, cu studii înalte la Viena, Berlin și Paris, a fost un astfel de vector. Studiul „În contra direcției de astăzi în cultura română” demonstrează ce ar putea să însemne cultura română, dacă ar fi înscrisă în contextul european de dezvoltare și într-o anumită rigoare de extracție germană. Maiorescu este cel dintâi care a observat și relevat invazia de forme culturale străine care nu se potriveau deloc fondului autohton rămas în urmă. Criticul a înțeles și a teoretizat nevoia de orientare spre Occident a românilor, nu pe baza imitației simple, ci a fondului nostru roman, a rădăcinilor apusene implantate în Dacia odată cu sigiliul Romei. De la Heliade Rădulescu, cu al său îndemn „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”, până la Maiorescu este o cale care comprimă secole de evoluție, o cale care, de la privilegierea cantității operelor elaborate în românește, ajunge la calitatea lor, la corelarea lor cu marile curente europene. De la Maiorescu am învățat cum se fac instituțiile unei țări și chiar geniile ei. Prin „Junimea”, Maiorescu a dat „direcția de astăzi în cultura română” și a făcut-o de la Iași, unde, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se plămădea cultura modernă românească, se coceau modelele, adică clasicitatea noastră. Direcția preconizată de marii oameni de știință și de cultură români, de la Renaștere încoace, a fost fortificată cu argumente solide de către Academia Română, care, de peste un secol și jumătate, consacră valorile intelectuale de vârf și promovează cercetarea și creația de nivel european

În cultura modernă românească, curentul cultural-ideologic care privilegia latinitatea, legăturile cu Occidentul, sincronizarea României cu structurile moderne europene era unul modern, pragmatic și progresist. Până la urmă, în secolul al XX-lea – punând între paranteze cea mai mare parte a regimului de dictatură comunistă, străin de spiritul general al românilor – orientarea dominantă a României a fost spre modelul european occidental, spre civilizația și cultura promovate de acesta. Firește, această orientare dominantă nu a putut șterge specificul sau identitatea românilor, constituite în timp, pe fondul interferențelor dintre Occidentul latin și Răsăritul bizantin.

Succesiunea curentelor artistico-literare și culturale, în general, specificul curentelor românești și încadrarea lor în modelul european trebuie să se studieze în mod organizat, în gimnaziu și liceu. Fără un asemenea studiu sistematic, promovat la disciplinele specifice (limbă și literatură română, istorie, limba latină, limbi și literaturi străine, arte etc.), evoluția spirituală a românilor și a celorlalte popoare europene rămâne o necunoscută. Europa nu este o noțiune abstractă și nici o entitate omogenă, locuită de un singur popor cu o singură limbă, ci este o sumă de popoare, cu particularitățile fiecăruia și cu valori comune, care au la bază clasicismul greco-latin și creștinismul. Prin aceste valori s-a clădit democrația modernă, bazată pe libertatea indivizilor și grupurilor. Românii fac parte din concertul națiunilor europene, se împărtășesc din valorile comune europene, pe care și-au întemeiat identitatea lor de români.

Europa viitorului nu se poate construi prin omogenizarea forțată și nici pe distrugerea națiunilor (cum a voit ideologia comunistă), ci pe cultivarea virtuților fiecărei națiuni în contextul fondului comun menționat. În acest sens, școala și educația organizată îndeplinesc un rol fundamental, pentru că ele asigură cultura generală necesară accesului la libertate. Sensibilitatea pentru cultură se dobândește greu, dar, odată dobândită, poate feri omenirea de mari nenorociri, de jigniri, contravenții, infracțiuni, de hoții și de crime. De aceea, Ziua Culturii Naționale trebuie să orienteze comunitatea spre valorile spirituale ale acestui popor și ale omenirii. Educația antreprenorială, cea pentru sănătate, pentru igienă, pentru protecția mediului, pentru circulația pe drumurile publice, pentru egalitatea de gen etc. se câștigă prin eforturile familiei și ale școlii, dar perceperea lui Eminescu și Goethe, a armoniei unei simfonii de Mozart sau a unei opere de Verdi, a semnificației unei coloane ionice sau a unei ogive, scrierea și vorbirea corectă în limba lui Creangă, a lui Voltaire sau a lui Shakespeare nu se pot face fără stăruință personală, în cadrul marii strategii de stăpânire a culturii generale. Educația copiilor și adolescenților nu se face în școli de ucenici, în care să se urmărească dobândirea de către aceștia a deprinderilor practice de a conduce afaceri, de a nu murdări mediul, de a mânca sănătos, de a-și primeni corpul prin spălare, de a percepe valoarea monedei și a sistemului financiar-bancar, de a respecta animalele etc. Toate acestea sunt subsidiare și se dobândesc în viață prin forme și formule variate, mai ales la școală, dar nu prin discipline școlare care să poarte astfel de nume. În școală, se învață marile creații ale omenirii și ale popoarelor, marile idei care au dus lumea înainte, marile valori morale. Din ele reiese cu prisosință – dacă profesorii sunt buni – cum să ne protejăm mediul înconjurător, cum să percepem igiena, cum să înțelegem și chivernisim bunurile materiale, cum să ne adecvăm într-o bancă, ce înseamnă nutriția sănătoasă etc. În învățământul general obligatoriu nu se pot deprinde profesiuni, ci valori ale culturii, iar cultura cuprinde toată creația materială și intelectuală a omenirii și toate instituțiile principale care au produs-o. Dacă vom stăpâni cultura generală, atunci nu vom fi stăpâniți de instincte primare și de spirit gregar, ci de valori morale, de virtuți ale cunoașterii și de încredere în binele și în viitorul omenirii. Iar amăgirea și manipularea opiniei publice vor deveni mult mai dificile.

*

Singurul popor neolatin de credință ortodoxă și cu o cultură bizantino-slavă în Evul Mediu, situat la interferența Apusului cu Răsăritul, poate să le pară unora o ciudățenie, dar și o provocare, un îndemn spre înțelegere și cunoaștere. Poporul român nu aduce, probabil, în concertul european lucruri excepționale, dar aduce o experiență unică de viață: este vorba despre o comunitate cu rădăcini la Roma, mediată prin influența celei de-a doua Rome, cu o limbă neolatină, cu o confesiune bizantină și o biserică de model bizantino-slav, comunitate intrată azi în era calculatoarelor și a telefoniei mobile. Toate aceste elemente atât de diferite au fost sintetizate prin experiența de viață a românilor și au format treptat o identitate de grup, numită românească, dar care este și europeană în același timp. Românii au și experiența alterității, trăind de multe secole alături de maghiari, sași, secui, șvabi, evrei, armeni, greci etc. Aceasta i-a făcut, dincolo de momentele tensionate, să-i respecte pe ceilalți, să le accepte valorile și tradițiile, calitățile și defectele. Numai în România se văd, în același oraș, cupole bizantine, turnuri gotice, ornamente baroce, biserici ortodoxe și greco-catolice alături de cele calvine, luterane, unitariene, situate la mică distanță de sinagogi etc., numai în România sunt universități cu câte trei-patru facultăți teologice și cu câte două-trei limbi oficiale de predare. Oscilând secole la rând între Occidentul latin, catolic și protestant și Orientul bizantin, slav și ortodox, românii și-au făurit civilizația și cultura lor modernă cu privirea spre Europa Centrală și Vestică. De-acolo și-au luat modelele recente de progres, care – după cum cred românii – sunt pe cale să le asigure nu doar perpetuarea, ci și, în ciuda crizelor recente, prosperitatea. (autor: Ioan-Aurel Pop, sursa: Revista Clipa)

(Visited 73 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.