Emil Cioran- precizari biografice

Emil Cioran- precizari biografice

by -
0 1409

S-a scurs deja un deceniu şi jumătate de la dispariţia lui Emil Cioran, timp în care o sumă apreciabilă de analize şi exegeze asupra vieţii şi, mai ales, operei sale au văzut lumina tiparului. Cu toate acestea, partea biografică propriu-zisă are încă o sumedenie de lacune şi neclarităţi, datorate în parte timpului relativ scurt ce sa consumat de la trecerea sa în nefiinţă, dar şi a dorinţei nedisimulate a lui Cioran de a ţine sub oboroc anumite momente ale vieţii.

Este vorba de intervalul de timp dintre 1937 şi 1944, pe care biografiile cu „autoritate” îl depăşesc destul de lejer prin afirmaţia că în această perioadă Cioran a beneficiat la Paris de o bursă oferită de Institutul francez din Bucureşti, prin afabilitatea directorului de atunci, Alphonse Dupront. Deşi stipendiul era pentru un an, cu obligativitatea de a-şi pregăti un doctorat la Sorbona, Cioran este atras în principal de oferta paraculturală a Parisului, ignorând orice legătură cu mediul universitar de acolo în profitul cunoaşterii metropolei de pe … bicicletă. Evident, pare o afirmaţie prozaică, pusă însă în circulaţie chiar de Cioran şi preluată de unii exegeţi. Cu certitudine însă, tânărului scriitor român nu i s-a prelungit bursa franceză până în 1944, aşa cum apare mai pretutindeni, ci a pierdut-o după alte două prelungiri succesive, neurmând cursurile facultăţii de litere (ci doar cantina studenţească) şi, în consecinţă, fără a afla tutela vreunui profesor de la Sorbona care să-i patroneze o disertaţie doctorală. Problema care se pune în acest context ar fi de a contura mai bine, în lumina câtorva noi surse documentare, această etapă din viaţa scriitorului, ce a culminat cu opţiunea sa de a se stabili definitiv în capitala Franţei.

Absolvent al Facultăţii de litere şi filosofie din Bucureşti în 1932, cu o teză despre intuiţionismul bergsonian, Emil Cioran îşi face intrarea în lumea literelor şi a reflecţiilor filosofice şi socio-politice într-o Românie Mare ce tocmai traversa cumplita criză economică interbelică, într-o ţară bulversată de mişcări studenţeşti pornite contra unei clase politice incapabile să găsească soluţiile potrivite pentru ameliorarea dezechilibrelor sociale şi morale. Asemenea altor congeneri ai săi, caută să obţină un stipendiu pentru a-şi continua pregătirea filosofică peste hotare, devenind în acest context bursier al Fundaţiei Alexander von Humboldt, într-un moment de ascensiune a nazismului după instalarea lui Adolf Hitler în funcţia de cancelar.

Emil Cioran – vorbitor de limbă germană încă de pe băncile liceului sibian – va ajunge la Berlin la începutul lui octombrie 1933, pentru ca semestrul de vară din 1934 să şi-l petreacă la München. Contactul cu această Germanie a ordinii şi disciplinei i-a stimulat în mod evident reflecţiile ce se vor regăsi la finele acestui stagiu în lucrarea sa, devenită repede de notorietate, Pe culmile disperării (1934).

Ca bursier Humboldt are însă posibilitatea materială să fugă în primăvara lui 1934 pentru aproape o lună la Paris. A fost marea sa revelaţie, după cum mărturiseşte în dialogul lui cu Gabriel Liiceanu: „După ce am văzut Parisul, Berlinul a devenit zero, nu m-a mai interesat (…). Parisul a ajuns obsesia mea”. Revenit în ţară, nu-şi prea găseşte locul, încearcă să-şi umple timpul cu gazetăria, o vreme este profesor de filozofie la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov, începând totodată să frecventeze Institutul francez din Bucureşti, condus din 1932 de un nou şi tânăr director, Alphonse Dupront, cu doar doi ani mai în vârstă decât Cioran. Întâlnirea a fost oarecum providenţială, pentru că viitorul istoric francez şi fondator al Centrului de antropologie religioasă europeană de pe lângă École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris i-a oferit scriitorului român în formare un stipendiu pentru a merge la Paris şi a-şi pregăti un doctorat la Sorbona. Ajuns însă în capitala Franţei la finele lui 1937, tânărul scriitor se instalează la Hotel Marignan (13, rue de Sommerard, V), iar în loc să se ocupe cu frecventarea cursurilor, îşi cumpără o bicicletă cu care va străbate întregul Paris de la un capăt la altul, chiar şi împrejurimile. Cum era de aşteptat, cu o asemenea conduită, Emil Cioran şi-a risipit anul fără a trece pe la Sorbona şi fără a lua legătura cu vreun profesor de aici care să-i coordoneze doctoratul. S-a bazat probabil pe prietenia lui Dupront, care în generozitatea lui şi, poate, fascinat de „sclipirile” lui Cioran, a tot reuşit să-i prelungească stipendiul încă aproape doi ani, până la sfârşitul mandatului său la Institutul francez, în 1940, an ce coincide şi cu prăbuşirea celei de-a treia republici şi instaurarea regimului de la Vichy.

În aceste împrejurări, Emil Cioran a revenit în patrie, încercând să-şi caute un rost ca profesor la Liceul „Gh. Lazăr” din Sibiu, dar a rămas pentru scurt timp (nu mai mult de trei-patru luni), şansa surâzându-i din nou la începutul anului 1941. De la 1 februarie 1941, Cioran este numit consilier cultural, diurnist (şi nu „ataşat cultural”, cum apare în diverse locuri), pe lângă Legaţia română de la Paris, care legal funcţiona însă la Vichy, după ocuparea unei bune părţi din Franţa de către trupele naziste. Numirea a fost făcută de către Nichifor Crainic, ministrul Propagandei Naţionale, instituţie de care aparţineau formal consilierii culturali în această perioadă. În noua postură, Emil Cioran elaborează deja un prim Raport – se pare însă a fi singurul -, la 30 aprilie 1941, într-o manieră extrem de critică în ceea ce priveşte propaganda românească în Franţa. Subliniază în primul rând faptul că a se tot persevera în proclamarea excesivă a „latinităţii” noastre a devenit deja ceva … lipsit de semnificaţie pentru francezi. Pe de altă parte, referindu-se la bursierii români, Cioran evidenţia ideea că statul român „este obligat să controleze activitatea intelectuală a beneficiarilor”, pentru că „sub sugestia unui fals occidentalism, noi ne-am specializat în a adăuga banalităţi unor probleme epuizate de inteligenţele calificate”. Dincolo de alte constatări ale sale, reţinem aici criticile asupra şcolii Române din Franţa, situată la vreo 10 km de Paris, la Fontenay-aux-Roses. În primul rând instituţia era ineficientă datorită distanţei relativ mari de stabilimentele culturale ale Parisului, ceea ce crea probleme atât bursierilor români, cât mai ales străinilor ce ar fi dorit să viziteze biblioteca şcolii sau să participe la eventualele conferinţe. În acest context, instituţia se dovedea una „moartă”, ce asigura o propagandă „jenantă”.

După evenimentele din ianuarie 1941, cunoscute drept rebeliunea legionara, Emil Cioran devenise deja un personaj indezirabil regimului antonescian, fapt ce va duce la pierderea postului de consilier cultural. De altfel, în luna mai 1941, un raport „strict confidenţial” al Direcţiei Afacerilor Consulare din cadrul ministerului nostru de Externe includea numele lui Cioran printre „elementele primejdioase care fac parte din gruparea legionarilor rebeli aflaţi la Paris”, având următoarea caracterizare: „Fost bursier al guvernului francez; a profanat portretul răposatului Patriarh Miron [Cristea] la 6 septembrie 1940; agitator, calomniator. În prezent consilier cultural la Vichy, fără nici o activitate”.

Deşi încadrat în această categorie de proscrişi, Emil Cioran devine din toamna lui 1942 bursier al Şcolii Române de la Fontenay-aux-Roses, la solicitarea sa, la insistenţele directorului de atunci al instituţiei şi, evident, prin bunăvoinţa ministrului român al Educaţiei, profesorul universitar Ion Petrovici.

Articol dupa Irina Nastasa

Sursa: revista Tribuna

(Visited 449 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.