Represiunea psihiatrica in Romania comunista

Moto:

Ce-ati facut cu nebunii din gari ?
Macar ei n-aveau limba de cirpa.
Saci cu piine, sudoare, tigari
si tacerea complice si tirfa.

I-au cam tras spre polul lor cald
institutele de binefacere ?
Le-au extras de sub teasta smarald,
i-au papat chiar în faza de coacere ?
[…]

Dodeskaden, de Mircea Dinescu,
(in volumul „Moartea citeste ziarul” – 1989)

Utilizarea psihiatriei in perioada comunismului ca arma politica este odioasa atat prin insusi faptul ca a existat, cat mai ales pentru ca in Romania, ca si in U.R.S.S. (avand in modelul sovietic premise teoretice si o practica bine pusa la punct), abuzul de acest tip a fost organizat de catre stat care, prin aceasta, a devenit o adevarata “organizatie criminala”, implicand functionari oficiali, activisti de partid, organe represive ale statului, inclusiv personalul medical in calitate oficiala.
Documentata mai ales de marturiile victimelor, frecventa sa urmand sa fie stabilita in masura acumularii si instrumentarii probelor, culpa medicala este fara indoiala greu de probat. Dupa cum i se spunea lui Vasile Paraschiv, poate cel mai cunoscut “caz izolat” de acest tip, “doctorii se acopera cu hartii iar oamenii cu pamant”.
In 1990, o comisie a Ministerului Sanatatii alcatuita din psihiatri si care a functionat timp de patru ani a examinat mai bine de 60 de cazuri din perioada comunista, recunoscand unele abuzuri ca fiind evidente, statul oferindu-le victimelor acestora pensii echivalente cu cele acordate fostilor detinuti politici.
Limitele stiintei psihiatriei in Romania comunista au fost date de caracterul totalitar al statului, locul ocupat de catre ideologie in toate domeniile si teama viscerala a regimului de a nu-si pierde puterea si privilegiile. Psihiatria a fost politizată în sensul ideologiei comuniste si supusă acesteia, organizată şi condusă de oamenii regimului agreaţi de către Securitate. Psihiatrul care interna un opozant politic sub pretext de schizofrenie sau paranoia se implica in mod constient in politica statului totalitar, de la care astepta de fapt anumite atitudini care sa-i aduca avantaje.
Incepand de la mijlocul anilor ’70, domeniul a fost nu numai în atenţia organelor de partid, dar şi a acelora de represiune. Regimul Ceausescu a gasit mijloace eficiente pentru a-i elimina pe „dusmanii poporului”, folosind psihiatria în scopurile sale represive, o metoda la indemana, „sub acoperire”, utilizata in special pentru a elimina suspiciunile Occidentului legate de tratamentul aplicat adversarilor politici.
Intr-un discurs din 1 octombrie 1968, Nicolae Ceausescu i-a etichetat drept „nebuni” pe cei care credeau ca pot darama regimul comunist: “Mai exista inca astazi cineva care se gandeste ca se pot gasi in Romania forte sociale capabile sa puna in primejdie sistemul nostru socialist? Cred ca nu. Fara indoiala, tovarasi, nici un taran cooperator, nici un lucrator din statiunile de masini si tractoare sau din gospodariile agricole de stat, nici un intelectual din institutele noastre de cercetare si din scoli nu ar ingadui nimanui sa puna la indoiala trainicia si forta socialismului in Romania. Fireste, pot sa mai fie nebuni si vor fi intotdeauna, dar pentru nebuni societatea noastra socialista dispune de mijloace necesare, inclusiv camasa de forta. Dar, dupa cum stiti, dezvoltam medicina pe o scara larga. Chiar si acesti nebuni pot fi tratati cu mijloace moderne pentru a nu trebui sa recurgem la camasa de forta”. Acesta a fost semnalul transmis de fostul dictator „organelor in drept” pentru a lua masuri speciale impotriva disidentilor.
Locurile de detentie psihiatrica au fost repertoriate pentru prima data intr-un raport din 1978 al Amnesty International ca fiind:
• spitalele psihiatrice obisnuite in care au fost construite pavilioane speciale, cu gratii la ferestre si pazite,
• sectiile de psihiatrie ale spitalelor – penitenciar si
• institutiile psihiatrice speciale pentru bolnavii psihici periculosi, aici fiind incluse si persoanele suferind de boli incurabile sau care comisesera fapte penale.
In lista acestora pot fi cuprinse cel putin spitalele Penitenciar Jilava, Spitalul Nr. 9 – Dr. Gh. Marinescu din Bucuresti cu o anexa la Popesti-Leordeni, Jud. Ilfov, Balaceanca, Jud. Ilfov, Voila (langa Campina) si Urlati, Jud. Prahova, Sapoca, Jud. Buzau, Poiana Mare si Podari, Jud. Dolj, Timisoara, Gataia – mai ales in anii ‘50- si Jebel, Jud. Timis, Stei – Dr. Petru Groza, Jud. Bihor, Onesti, Jud. Bacau, Socola si Raducaneni, Jud. Iasi, Cluj – Napoca, Jud. Cluj.

Reglementarile legale – publice: Decretul nr. 12 din 1965, Decretul nr. 313 din 14 octombrie 1980, privind asistenta bolnavilor psihici periculosi, Legea nr. 3 din 6 iulie 1978, privind asigurarea sanatatii populatiei, art. 108 si Codul Penal din 1968 (care prevedea la art. 114 internarea “pana la vindecare” a persoanelor care comisesera deja fapte ce cadeau sub incidenta legii) sau secrete si inaccesibile populatiei: Directivele PCR si ordinele interne ale Securitatii care prevedeau “asanarea sociala a populatiei”, cu ocazia manifestarilor oficiale – au facilitat abuzurile si au permis sechestrarile denumite eufemistic in documentele aflate in dosarele de securitate “urgente medicale” Aceste legi, redactate intr-o forma laxa, generala, au lasat cale libera represiunii sub forma internarilor psihiatrice.
Internarile legate de evenimente politice pentru prevenirea manifestatiilor ostile contra regimului, au antrenat grupuri intregi de oameni, sicanand si intimidand sute de oameni sanatosi, marginali sau pacienti in stare de remisiune, unii reintegrati in familii. Un voluminos dosar cu peste 20 de volume aflat la CNSAS cuprinde tentativele de traversare a granitei pe Dunare catre Yugoslavia din anii 1987-1989, unii transfugi prinsi fiind catalogati in fisele sumar intocmite, de una-doua pagini, ca avand „tulburari de comportament si probleme psihiatrice”. Degringolada si incapacitatea regimului comunist de a gestiona o situatie devenita critica transpar din modul in care sunt redactate aceste fise, in graba, cu incriminari sumare de cateva cuvinte, fara o incadrare penala si adesea nesemnate de catre ofiteri superiori.
Un exemplu concludent al tratamentului aplicat il reprezinta modul in care Securitatea a actionat in preajma Universiadei organizate in Romania in 1981, un eveniment important pentru imaginea externa a regimului Ceausescu. Toti „potentialii tulburatori” ai acestui eveniment au fost ridicati de pe strada sau din casele lor si internati in spitale de psihiatrie. Laolalta, acesti „nebuni periculosi” s-au trezit in dube si dusi la Spitalul nr. 9 si la o sectie din afara Bucurestilor, la Popesti-Leordeni, unde au stat inchisi in saloanele special amenajate si li s-au administrat medicamente neuroleptice.
In Nota nr. VI/S-89.1 din 15.07.1981, inregistrata la Ministerul Sanatatii -cabinetul adjunctului ministrului, dr. Aldea Mihai – inspectorul general Valerian Mirontov-Tuculescu la acea data ocupand functia de “coordonator al activitatii de psihiatrie din unitatile medicale din Bucuresti”, analiza critic internarea fortata a o suta de persoane ridicate cu forta de acasa de catre echipaje formate din cadre de militie si cadre medicale, fara consimtamantul lor sau al apartinatorilor; Tuculescu concluziona ca: “Modul actual de interventie a spitalului Gh. Marinescu prin intermediul echipajelor cu autosanitare este propriu sistemului vanatorii de bolnavi practicat in epoca feudala si de catre nazisti, sistem prohibit in psihiatria contemporana”.
O alta nota explicativa a Directiei sanitare a Municipiului Bucuresti prezenta si traseul ordinului: “Conform indicatiilor primite din partea Comitetului municipal al P.C.R., in vederea desfasurarii normale a Universiadei, Directia sanitara (dispozitia verbala a tov. dr. C. Gorgos, directorul policlinicii Titan) a procedat la triajul bolnavilor psihici aflati in evidenta […] care au fost spitalizati la Spitalul Gh. Marinescu unde li se aplica terapia corespunzatoare. […] Total spitalizati – 100, din care 12 sunt incadrati in Decretul 313 iar 88 reprezinta URGENTE MEDICALE (sic!)”. In urma interventiei, lui Tuculescu i s-a intocmit dosar de Securitate, actiunea sa fiind atent si rapid contracarata. Dosarul sau arata ca securistii erau cu ochii pe asa-zisii „jalbari”, adica persoanele care protestau, care aveau comentarii ostile si care erau urmarite permanent.
Constitutia comunista nu se opunea formal activitatii politice a cetatenilor dar totusi, in practica, orice activitate politica cu exceptia celei dirijate de partid era interzisa. Criticile la adresa politicii partidului comunist, activitatile pentru apararea drepturilor omului, formarea de sindicate, criticarea violarii drepturilor muncitorilor, cererile de emigrare, activitatile religioase -considerate propaganda religioasa ori fenomen psihopatologic-, formularea unor memorii si petitii si, in general, exprimarea oricaror opinii critice erau catalogate adesea ca boala psihica. In vizorul organelor de represiune mai erau si intelectualii incomozi sau oamenii care fusesera in trecut atasati de regim dar devenisera scandalizati de cum evolua situatia. Considerati atat de turbulenti incat nu puteau fi linistiti, acestia erau inchisi in spitale psihiatrice.
In Iipsa colaborarii cu Securitatea, care monitoriza petitiile, mai ales pe cele cu caracter politic, cetatenii care le formulau erau internati cateva zile la psihiatrie cu justificarea ca li se face un control psihiatric, de fapt pentru pentru a-i intimida. Lungimea perioadei de internare varia de la cateva zile la cativa ani. In interviuri, memorii si interventii publice publicate dupa 1989, protestatarii tratati astfel reclama despotismul personalului, lipsa de calificare si folosirea in scop represiv si in scopuri de “reeducare” a persoanelor tarate, a detinutilor de drept comun, a alcoolicilor, a psihopatilor sau a fostilor bolnavi psihici, precum si bataile sadice, izolarea specifica sau amestecarea in saloane de agitati sub cheie, interzicerea vizitelor din partea familiei, cenzura, controlul permanent al relatiilor detinutului cu alti detinuti, necomunicarea duratei spitalizarii, absenta oricarei cai de recurs, protectie legala sau dialog cu reprezentantii justitiei.
Simpla lecturare a diagnosticelor medicale conduce spre impresia manipularii din motive politice referitoare la necesitatea de spitalizare. In general, dupa consemnarea sustinerilor pacientului ca „a dorit sa denunte unele abuzuri, a fost arestat si internat ilegal si nu i-au fost respectate drepturile cetatenesti”, se consemna sec ca pacientul nu are constiinta bolii sale sau a starii mintale, ca este iritabil, impulsiv sau rigid, ca nu mai este responsabil de faptele sale, ca activitatea sa “antisociala” trebuie controlata si ca trebuie tinut la izolare. Diagnosticul cel mai des utilizat era de “paranoia psihopatica – reactiva” (la Vasile Paraschiv si “in forma sistematizata”). In urma prezentarii publice, intr-un document “sistematizat” pe puncte, a proiectului sau de liberalizare a vietii sindicale, muncitorul protestatar Vasile Paraschiv a fost internat la Urlati, apoi la Voila, Jud. Prahova si Sapoca, Jud. Buzau, printre bolnavi cronici incurabili, fiind tratat abuziv, inclusiv farmacoleptic. Imaginea cea mai impresionanta poate din memoriile sale este aceea a spitalului de la Sapoca, “iadul pe pamant”, cum il numeste: fapturi umane dezarticulate, murdare, ranite, traind in comun aproape in stare de nuditate, jelind sau dimpotriva practicand pasul de defilare in chip autist, fiind biciuite in chip animalic atunci cand erau dezorientate, alcatuind o “lume profund indurerata si dezordonata care forfotea tot timpul fara rost – era o atmosfera de haos, un calvar”. Dupa declaratia medicului Gheorghe Ionescu, de la Spitalul de Psihiatrie din Voila, „[…] nu trecea o saptamana sa nu te trezesti cu ei. Mai era adus cineva considerat a fi nebun. Era un sentiment de teama, dar si de repulsie, de scarba”.
Dupa externare, “pacientul” era “dispensarizat”, supus supravegherii organelor sanitare teritoriale, obligat la tratament medical – neuroleptizat – ambulatoriu. Din acest motiv, protestatarul declarat “bolnav psihic” putea fi oricand rapit de acasa sau de pe strada, fara alte formalitati, “pe baza antecedentelor sale.
Calificarea “ca bolnav psihic” facea ca instrumentarea “cazului” de catre procuror, intr-un proces politic, sa fie evitata, insa se poate constata ca nu exista cazuri in care o astfel de persoana sa nu aiba si un dosar de securitate ca urmarit, adesea foarte cuprinzator. La o analiza globala si sinoptica a acestor dosare, se observa ca urmarirea pe perioade lungi de timp de catre Securitate preceda in marea majoritate a cazurilor abuzul psihiatric, sau cel mult era concomitenta cu acesta, foarte rar procedurile jurisdictionale penale fiind respectate, ca de exemplu in cazul lui Mihaila Nicolae, tipograf, nascut in 1915, care fusese avertizat de catre Securitate de trei ori in perioada 1966 – 1967 iar in 1974 a fost internat cu diagnosticul: “sindrom paranoid; bolnav cu delir politic, actioneaza prin scrisori si demersuri la ministere”.
Un alt caz de psihiatrie politică -aflat din 1978 în atenţia Amnesty International- priveste internările psihiatrice abuzive practicate timp de 17 ani asupra unui om care contesta regimul comunist, Marin Truşcă, numit in dosarul de securitate „Traian” si „Didactul”. In actele medicale intocmite la Spitalul Socola din Iasi, la rubrica „scurtă observaţie de internare”, exista următoarea menţiune: „Pacientul este adus de la Vaslui pentru idei protestatare”. Devenit proscris al regimului, Truşcă încearcă să-şi găsească de lucru în mai multe judeţe. Peste tot este urmărit de Securitate, dar, în special, la Craiova, unde cazul Truşcă este semnalat generalului Iulian Vlad, şeful Securităţii, figurând ca subiect de lucru în acţiunea „Orizont 2000”, coordonată de generalul Alexie, şeful politic al Securităţii. La Bucureşti, la C.C., se discută cazul Truşcă şi se dau indicaţii. Procuratura Militară Dolj se conformează şi, cu ajutorul medicinei legale, dispune internarea sa la diverse spitale de psihiatrie. După 1990, cazul Truşcă este clasat, prin scoaterea din evidenţele Spitalului Clinic nr. 3 din Craiova, iar „pacientului Truşcă” i se recunoaşte, în sfârşit, statutul de „om sănătos psihic”. Cazul sau a ajuns la CEDO, după ce în justiţia din România a pierdut procesele cu cei 120 de ofiţeri de securitate şi 75 de informatori, plus medici şi politruci din 11 judeţe.
O situatie imorala din punctul de vedere al eticii medicale este si cea a medicilor care sustin ca au practicat false diagnostice, pentru a salva subiectii de la o situatie mai proasta – penala – care i-ar fi asteptat.
O altă caracteristică a spitalului psihiatric de tip carceral o constituia ierarhizarea după sistem totalitar, puterea fiind distribuită piramidal şi dând şefului de secţie puteri dictatoriale. Acesta era numit, în fapt, pe viaţă, în funcţie de ataşamentul său politic şi faţă de Securitate. Şeful de secţie trebuia neapărat să fie agreat de catre partid şi Securitate. El monopoliza întreaga putere, lua practic toate deciziile importante, dădea toate avizele de internare, punea diagnosticele la ieşire, decidea data externării, transformându-i pe ceilalţi medici în simple mecanisme depersonalizate şi supuse. Şeful putea favoriza sau persecuta pe oricine fără a da explicaţii şi putea distribui preferenţial sarcini.
Organizarea piramidală totalitară limita, ca şi în cadrul societăţii comuniste, orice iniţiativă, secţia, spitalul devenind la rândul lor uşor de manipulat de către organele de represiune interesate. Era suficient doar un şef autoritar (competenţa sa profesională nu conta) pentru ca instituţia psihiatrică să fie aservită puterii. Ca în orice organizaţie, spitalul de acest tip funcţiona prin modalităţile decise de o putere care, în aparenţă, trebuia să fie o putere medicală, dar, de fapt, în perioada comunistă puterea era a Securităţii şi Partidului. Ca orice putere de tip absolut şi aceasta se va radicaliza, în sensul că relaţia dintre bolnav –real sau fabricat- şi personalul medical va fi împinsă până la extrem, devenind similara relaţiei stăpân – sclav, deoarece nu exista nici o contrapondere faţă de puterea personalului (organizaţii ale societăţii civile, justiţie reală, canale judiciare de contestare etc). Bolnavii nu aveau nici un cuvânt de spus, fapt ce genera resentimente si conflicte pe care la randul lor membrii personalului spitalicesc le rezolvau prin mijloace autoritare – contenţie, tratament forţat, sistem de pedepse şi recompense.
Probabil marea majoritate a medicilor psihiatri si a personalului medical auxiliar a ştiut de existenţa acestor abuzuri dar a preferat să stea în expectativă, fără să intervină, deşi erau martori direcţi. Potrivit acuzelor victimelor, cei care au încălcat cu bună stiinţă deontologia medicală, intrând într-un evident conflict cu etica meseriei nu au reprezentat un grup restrâns, ”elitist”, care în mod conştient a prescris sau aplicat tratamente abuzive. Ca si in alte cazuri de colaborare cu opresorul, foloasele materiale, favorurile personale, funcţiile politice, cariera universitara, călătoriile în străinătate, posibilitatea publicarii unor lucrări, remunerarea financiară superioară faţă de colegii de breaslă şi realizarea unor ”relaţii” speciale cu autorităţile comuniste, au fost câteva dintre beneficiile colaborarii. Majoritatea au ocupat funcţii importante în sistemul sanitar, de directori sau responsabili politici în spitale. La toate acestea se adăuga şi activitatea din cadrul P.C.R. sau al Securitatii, activitaţi remunerate evident într-un mod aparte, în funcţie de ”valoarea” muncii prestate.
Simbolică a fost numirea încă din 1948, la conducerea Spitalului nr. 9 din Bucureşti a lui Ipolit Derevici, colonel în Armata Roşie şi fost prieten cu Gheorghe Gheorghiu Dej.
În unele cazuri, aceşti directori de spitale psihiatrice erau membri ai Securitatii, special instruiţi pentru îndeplinirea sarcinilor de lucru ”specifice”.
Este cazul lui Virgil Angheluţă, fost director al aceluiaşi spital din Bucureşti, medic generalist în cadrul unei unităţi de Securitate, care fusese numit prin intervenţia Securitatii.
La spitalul de psihiatrie din Poiana Mare, Jud. Dolj, unul dintre şefii de pavilioane, a fost numit în perioada 1975-1978, dr. Dragu, care avea grad de căpitan în Securitate. În cadrul aceleiaşi instituţii a fost numit pe funcţia de director politic insărcinat cu reeducarea deţinuţilor politici şi ”reîntoarcerea lor spre valorile marxist-leniniste”, dr. Enache. A fost ajutat în această ”misiune” de către dr. Olaru, şeful comisiei de medicină legală din Craiova care, de altfel, făcea repartizarea în această problemă spre spitalul Poiana Mare.
În incinta Spitalului nr. 9 din Bucureşti exista o secţie special destinată deţinuţilor politici, denumită ’’0 – zero”, condusă de către Ion Covaci, membru al Securităţii. Tratamentele zilnice erau aplicate de către Covaci în ciuda faptului că existau medici psihiatri care se puteau ocupa de administrarea zilnică a tratamentelor; el avea prioritate în ceea ce privea prescrierea şi aplicarea injecţiilor cu neuroleptice, fără consultarea în prealabil a medicilor de specialitate.
Totuşi regimul nu s-a folosit doar de cadrele special ”instruite” în acest gen de represiune. Uneori se păstrau în activitate şi medicii specialişti din ”vechea gardă” secondaţi de către ”specialiştii” D.S.S.-ului.
Dr. Tomorug Epaminonda, unul dintre cadrele sanitare de specialitate şcolite în perioada interbelică, a rămas în funcţie până la sfârşitul anilor ‘60, intrând într-o colaborare tacită cu Securitatea. Activitatea sa din Spitalul nr. 9 din Bucureşti a fost afectată de intervenţiile repetate ale Securităţii, conştient fiind de faptul că metodele psihiatriei erau folosite împotriva deţinuţilor politici internaţi forţat.
Începutul anilor ‘70 aduce şi înnoirea cadrelor, cu tehnicieni veniţi de la specializări din U.R.S.S., asemeni dr. Elena Vrabie ce activase în cadrul Institutului de Medicină Legală de la Leningrad.
La varful ierarhiei medicale si politice deopotriva s-au aflat medici precum dr. Vasile Predescu, iniţial medic pediatru specializat în U.R.S.S., recompensat pentru faptele sale nu numai cu postul de profesor, dar şi cu cel de director în minister, deputat în M.A.N., secretar de partid al Universităţii de Medicină, prorector, şeful problemelor de psihiatrie din minister, şeful comisiei de supraexpertiză psihiatrică. Predescu a fost secondat de catre dr. Constantin Gorgos, numit director la policlinica Vitan din Bucureşti la intervenţia D.S.S.-ului, secretarul comisiei de psihiatrie şi al “Ordinului medicilor“, cea mai importantă instituţie etică din medicină, al carui nume troneaza pe frontispiciul unuia din spitalele bucurestene.
“Noua morală”, cu afirmarea socialismului infailibil şi invincibil, a făcut să se pună în practică aşa-zisa represiune „aseptică”, adică o represiune pur medicală, pentru a camufla anumite faţete ale regimului de represiune, reuşind astfel să târască psihiatria românească pe drumul celei mai mari mistificări şi încălcări de etică medicală.
Se pune întrebarea de ce au acceptat psihiatrii subalterni nomenclaturii comuniste caracterul represiv al abaterilor de la etica psihiatrică şi, în definitiv, de la etica medicală. Oare pericolul care îl pândea pe psihiatrul nonconformist era atât de nimicitor? Tacerea lor vinovata din toata perioada post 1989 dar si incercarile de dezinformare si luarile publice de pozitie in care sustin inexistenta acestor fapte, desi ii poate scapa de procese judiciare nu-i poate dezvinovati.
Crezand alaturi de Erich Segal ca “profesia de medic are mai multi sfinti decat pacatosi”, notam ca raspunsurile date de membrii breslei indica lipsa loialităţii dintre profesionişti, dorinţa de parvenire sau de a căpăta o anumită poziţie în ierarhie, chiar nevoia de linişte şi de a nu avea dificultăţi, ca reprezentand mai degrabă motivaţiile cele mai plauzibile. Nici degrevarea de răspundere pe motiv că, în definitiv, şeful care dirija acţiunea răspundea, nu poate constitui un argument solid. Experienţa proceselor naziştilor de la Nürnberg, credem că este edificatoare în acest domeniu.

de Ioan C. Cucu, Dragos Marcu ,Adrian Miclea

BIBLIOGRAFIE:

1. Ioan C. Cucu, Psihiatria sub dictatura; o carte alba a psihiatriei comuniste romanesti, f.e., Piatra Neamt, 2005 (Lucrarea a aparut dupa 14 ani de asteptare (2005), invingand obstacole si adversitati insurmontabile si opozitia fata de adevar a nomenclaturII psihiatriei, inclusiv a autoritatilor romanesti. Acest lucru se intampla chiar in Romania postrevolutionara, unde se presupune ca democratia a invins. Ea a mai fost publicata pe internet in foarte multe Forumuri, avand o cota de vizitare de peste 300.000 de vizitatori. Pe langa partea teoretica, lucrarea prezinta si un studiu stiintific bazat pe un material (prezentat in anexa) de peste 60 de dizidenti internati si torturati prin metode psihiatrice (prezentati la sfarsit in anexa).
2. Vasile Paraschiv, Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist, Ed. Polirom, Iaşi, 2005.
3. N. Ceausescu, Romania pe drumul desavarsirii constructiei socialiste, Ed. Meridiane, 1969.
4. Roumanie, Amnesty International, sectiunea franceza, 1980.
5. Arhiva C.N.S.A.S., Dosar I 1952, Valerian Mirontov Tuculescu.
6. Ion Vianu, Persecutia psihiatrica a opozantilor si disidentilor, in 22, anul XV, nr. 847/02.06.2006.
7. Christian Levant, Didactul”, primul caz dovedit de psihiatrie politică, in Adevarul, 20.11.2006.