Opinia publică, un concept malformat

Opinia publică, un concept malformat

by -
0 1077

Potrivit lui Vincent Price, conceptul modern de opinie publică este, în cea mai mare parte, un produs al Iluminismului şi se asociază cu momentul în care distincţia dintre stat şi societate, dintre persoane oficiale specializate şi publicul larg devine parte integrantă a concepţiilor democratice şi liberale din secolul al XVIII-lea. În această perioadă, termenii mai vechi de „opinie“ şi de „public“ se reunesc într-unulcu totul nou, cu înţelesul de judecăţi colective în afara sferei guvernării, dar care au impact asupra procesului de luare a deciziei.

Faptul că ambii termeni componenţi – „opinie“ şi „public“ – aveau deja înţelesuri multiple a făcut ca noul concept să fie greu de definit. „Opinia“ avea în vedere atât aspecte raţionale, de natură cognitivă (o formă de cunoaştere, chiar dacă inferioară), cât şi procese nonraţionale şi de natură socială (opinia ca expresie a tradiţiei, a cutumei exercită un gen de presiune asupra membrilor comunităţii respective). „Public“ fie avea un înţeles etimologic (derivat din latinescul populus), fie se asocia cu lucrurile la care accesul este comun; în alte cazuri, termenul se referea la probleme de interes comun, la probleme oficiale, la probleme legate de stat. De exemplu, înainte de 1830, conform dicţionarelor franţuzeşti, antonimul cuvântului „public“ nu era „privat“, ci „particular“, „individual“ (publique/particulier).

Există istorici care consideră că termenul are origine englezească, dar, în general, Jean-Jacques Rousseau este creditat că ar fi folosit pentru prima oară termenul l’opinion publique, în anul 1744. Oricum, deja în jurul anului 1780 termenul va fi folosit din ce în ce mai frecvent de scriitorii francezi, pentru a se referi mai degrabă la un fenomen politic decât la unul social, de multe ori în conjuncţie cu „binele public“, „spiritul public“, „conştiinţa publică“ (în M. Ozuf, V. Price, Public Opinion, p. 8).

Mai târziu, ceea ce s-a numit „modelul clasic“ al opiniei publice, deci modelul preconizat de Iluminism, a fost criticat mai ales pentru faptul că opinia publică este prezentată ca fiind raţională, critică, egalitară. De exemplu, chiar dacă Rousseau considera că indivizii trebuie să participe în mod liber şi deschis la dezbaterile cu privire la deciziile colective, că numai în felul acesta se poate ajunge la „voinţa generală“, nu precizează cum se rezolvă eventualele tensiuni şi conflicte dintre voinţa colectivă şi interesul individual. Modul în care ia naştere opinia publică dintr-o masă de interese individuale va rămâne una dintre dilemele filosofiei politice liberale. Încercând să rezolve această ambiguitate, mulţi autori au portretizat opinia publică drept un tribunal anonim şi impersonal, o forţă care transcende individul, reflectă un bine comun şi nu este un simplu compromis între multiple interese individuale.

Aspecte de interes pentru modul în care este conceptualizată astăzi opinia publică sunt relevate de filosofia iluministă, dar şi de perspectivele utilitariste (J. Bentham şi John Stuart Mill), sau de cele cu privire la democraţia reprezentativă (J. Madison). Spre deosebire de Rousseau, filosofii utilitarişti considerau că oamenii au ca principal obiectiv satisfacerea nevoilor personale; deci societatea este compusă din indivizi care caută să-şi maximizeze interesele şi foloasele, ceea ce impune existenţa unui mecanism care să armonizeze aceste interese disparate. Mecanismul imaginat de aceştia era regula majorităţii, stabilită prin alegeri regulate. În această perspectivă, opinia publică era văzută ca reprezentând „interesele agregate ale oamenilor care fac parte dintr-o comunitate“, statul având rolul de arbitru, de a menţine echilibrul între indivizi şi grupurile preocupate de a-şi maximiza interesele. Dacă în concepţia liberală clasică opinia publică este o modalitate de realizare a binelui comun, prin participarea continuă a publicului la dezbateri raţionale, pe baze egalitare, în concepţie utilitaristă opinia publică ia naştere în procesul de maximizare a intereselor individuale, pe baza aplicării regulii majorităţii. Această concepţie nu exclude necesitatea dezbaterii, a libertăţii presei, dar implicarea publicului în dezbaterea problemelor politice nu era considerată modalitatea cea mai fericită sau mai practică pentru a se ajunge la binele comun; dimpotrivă, se considera că alegerea operată de majoritate armonizează mai bine interesele individuale.

Publicul începe să fie echivalat cu electoratul.

Aşa cum arătam, dificultatea de a defini opinia publică provine din ambiguitatea celor doi termeni: „opinie“ şi „publică“. Dificultatea se accentuează prin alăturarea lor în cadrul noţiunii de „opinie publică“. Opinia înseamnă evaluarea unei probleme, a unui context, a ceva precis, făcută de către cineva anume. Deci, când vorbim despre opinie, trebuie să precizăm neapărat obiectul (domeniul de referinţă) şi subiectul ei. În cazul opiniei publice, obiectul asupra căruia se pronunţă poate fi precizat. Dificultăţile încep când este vorba să precizăm subiectul. Cine este subiectul opiniei publice? Societatea în ansamblu? Dar aceasta nu poate gândi unitar. Grupurile? Dar ele sunt numeroase şi ghidate de valori, interese, preocupări diferite. Este semnificativ în această privinţă că autorii de la începutul epocii moderne care vorbeau despre opinia publică nu precizau exact ce grup de persoane au în vedere. De exemplu, opinia publică era echivalată, în mod implicit, cu opinia „oamenilor de litere“ francezi, care îşi autoatribuiseră, în mare parte, rolul de arbitri ai problemelor sociale şi politice.

De aceea, nu este exagerat să spunem că acest concept are de la început în substanţa sa ceva paradoxal, prezintă chiar un gen de malformaţie congenitală. Opinia trebuie să aibă neapărat un subiect, iar subiectul opiniei publice nu poate fi, pur şi simplu, identificat cu precizie. Aşa vom înţelege de ce încercările de definire a opiniei publice fie au ipostaziat o realitate supraindividuală, fie au considerat că adevăratul subiect este individul, opinia publică nefiind decât suma opiniilor individuale.

*Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Mass-media şi societatea, SNSPA, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy“, pp. 16-18.

(Visited 371 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.