Facebook și sfârșitul civilizației

S-a produs la un moment dat, în acești ultimi 50 de ani, o alterare teribilă a ficțiunii distopice. Bineînțeles, lucrările distopice sunt, probabil, alterări ale lucrărilor utopice, care, la rândul lor, sunt alterări ale filosofiei politice serioase. Plato, în Republica sa, descria locul bun. Thomas More, în Utopia sa, descria locul inexistent. Aldous Huxley, în a sa Minunată Lume Nouă, descria locul rău. În vremurile noastre, operele lui Susanne Collins și ale producătorilor Lionsgate descriu, într-o repetiție obositoare, cât de atrăgătoare este Jennifer Lawrence. Distopia nu mai descrie un loc pentru că lumea imaginată nu mai este percepută ca fiind posibilă. Plato a crezut că ideile lui ar putea fi concretizate într-un loc bun, la fel cum Huxley a crezut că predicțiile lui ar putea fi concretizate într-un loc rău. Dar niciun om care citește Jocurile Foamei nu crede că ar putea să-și întrevadă viitorul în paginile ei. El, pur și simplu, se bucură de prezent.

Și astfel, marile romane distopice pierd abilitatea de a duce la bun sfârșit scopul pentru care au fost create: acela de a avertiza asupra unor posibile probleme viitoare, de a preveni degradarea lumii. Am încetat să acordăm atenție semnalelor de alarmă trase de ficțiunea distopică exact în momentul când aveam cea mai mare nevoie de ele. Aș putea să vă povestesc că astăzi, în cartierul dumneavoastră, s-a născut un băiețel care poate deveni spărgător de case, dar ar fi mult mai bine să vă spun dacă hoțul se apropie de casa dumneavoastră în acest moment. Ignorând toate capriciile timpului și ale circumstanțelor, ați cunoaște natura problemei și natura soluției.

Băiețelul din povestea noastră nu a dărâmat nicio ușă și n-a pătruns în casele noastre folosind violența. El s-a strecurat înăuntru odată cu cablurile pe care noi înșine le-am instalat. Nu fură totul deodată, ci puțin câte puțin, astfel încât abia îți dai seama că lipsește ceva. Dar, cu siguranță, acele lucruri care obișnuiau să ne ofere confortul de acasă, își vor face simțită absența odată cu apariția disconforului și a dezechilibrului. Lumea distopică este o lume care a pierdut ceva.

Susțin în continuare că două cărți, în mod special, dezvăluie că am pierdut ceva în fața unuia dintre cele mai populare website-uri din lume: Facebook. Am pierdut ceea ce împăratul lui Hans Andersen a pierdut atunci când a izgonit privighetoarea vie în favoarea imitatorului inanimat. Facebook este considerat de mulți o unealtă minunată pentru a comunica. Personajul lui Mark Zuckerberg din filmul “Rețeaua Socială” (The Social Network orig.) spune că vrea să “folosească toată experiența interacțiunii sociale din colegii și s-o transfere online.” Astăzi, Facebook pretinde că ajută utilizatorii să “rămână conectați cu prietenii și familia.” Ideea este că interacțiunea socială poate fi ușor grefată în mediul digital. Criticii Facebook văd asta ca pe o problemă, dar poate ca pe o problemă tolerabilă; ceva ce trebuie administrat cu grijă, ca alcoolul, dar nu ca pe un rău absolut. Eu ofer un alt punct de vedere. Sugerez că Facebook, stările de spirit care îl însoțesc și metodele de comunicare sunt, în mod fundamental, în contradicție cu natura socială a omului, cam în același mod în care pornografia este în contradicție cu natura sexuală a omului. Ambele înlocuiesc persoana cu un obiect. Ambele, practicate pe scară largă, duc la distopie.

Sugestia mea ar putea fi întâmpinată cu opoziție reactivă și reflexivă. Dacă cineva reacționează împotriva tezei mele doar pentru că nu suportă gândul unei zile trăite fără confortul de a-și verifica Facebook-ul, să-și amintească furia bețivului atunci când i se ia sticla. Incapacitatea de a renunța la ceva este un indiciu foarte sugestiv al existenței unei probleme. Dar dacă se argumentează că Internetul este astăzi modalitatea normală de a comunica, iar Facebook este cea mai bună unealtă pentru asta, să-și amintească criticii că Huxley a avertizat în legătură cu a deveni “normal în relația cu o societate profund anormală.” Admit că 128 milioane de americani își verifică paginile Facebook în fiecare zi. Dar asta nu e o obiecție la argumentul meu. Democrația a dovedit de atâtea ori că majoritatea greșește frecvent. Nu-mi oferiți argumentul lui Seneca. Nu-mi spuneți că Facebook e bun pentru că este popular. “Numărul nebunilor este folosit în apărarea sănătății lor.” Nenorocirea iubește compania, iar o mulțime de oameni triști este tot o mulțime tristă.

Dacă Facebook este luat drept ceea ce pretinde că este, adică o “rețea socială”, atunci cei care acceptă acest lucru au înghițit o mare gogoașă. Nu este socială, ci solitară. Nu apropie, ci desparte. Autorii distopieni oferă o imagine a persoanei care suferă de alienare, iar această imagine, cum vom vedea, seamănă izbitor de mult cu noi. Scopul meu este să examinez această imagine, în speranța că David Foster Wallace și Aldous Huxley vor putea să dezvăluie realitatea prin ficțiune și, poate, vor fi luați în serios. În lucrările lor sunt descrise lumi strâmbe și scrântite, făcute de autori să semene cu a noastră. Conectând imaginația lor cu invențiile zilelor noastre, ar trebui să pot arăta greșeala majoră și inevitabil fatală a Facebook: lipsesc cu desăvârșire fețele. Poți petrece multe ore în van căutând o persoană pe Facebook, n-o vei găsi, indiferent de câte profiluri vezi. Omul nu a fost făcut să fie singur, ci să privească în ochii altuia. Atâta timp cât aceste întâlniri sunt evitate, individul va fi anxios, iar civilizația neliniștită. (autor: John Goerke, traducere şi sursa: Anacronic.ro)

Citeşte mai departe AICI…