23 august 1944 – Schimbarea de regim

Oricâte măsuri de mascare ar fi luat comandamentele sovietice, pregătirea unei operaţii de amploarea ofensivei sovietice din nordul Moldovei nu putea trece neobservată. La 2 august Stalin semnase directiva privind Operaţiunea laşi-Chişinău care ordona Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene să încercuiască şi să zdrobească forţele româno-germane din nordul Moldovei şi să ajungă pe aliniamentul Bacău-Vaslui-Huşi-Leova-Taaitino-Moldavca, „având în vedere să atace ulterior spre Focşani, Galaţi şi Ismail”. Aşa cum se poate constata, înaltul Comandament sovietic nu considera posibil să depăşească, în cadrul aceleiaşi operaţii strategice, Poarta Focşanilor, „una din cele mai puternice poziţii de apărare strategică din Europa”, după evaluarea specialiştilor.

Semnele anunţătoare ale ofensivei l-au îngrijorat în cel mai înalt grad pe Antonescu. La 19 august, cu o zi înainte de începerea ei, mareşalul, într-o stare de „extremă iritare”, a avut o discuţie cu C. Clodius, căruia i-a spus că dacă, având în vedere iminenta ofensivă sovietică pe frontul românesc, nu „va fi adusă neîntârziat cel puţin o divizie germană — pe cât posibil o divizie blindată — […] atunci el îşi va rezerva libertatea de acţiune”. Cererea lui Antonescu era dictată de reducerea drastică a efectivelor germane din Moldova, ca urmare a gravei crize provocate de prăbuşirea Grupului de Armate „Centru”, în urma ofensivei sovietice, începută la 23 iunie (încheiată la 29 august, operaţia din Bielorusia este echivalentă, prin pierderile suferite de Wehrmacht, cu „un dublu Stalingrad”). Înaltul Comandament german fusese obligat, pentru a face faţă situaţiei de mare primejdie din Bielorusia, să transfere acolo trupe din România, slăbind astfel frontul din Moldova.

În dimineaţa zilei de 20 august, după o puternică pregătire de artilerie pe direcţiile principale de atac, forţele sovietice au trecut la atac şi, în scurt timp, au spart frontul româno-german. Unele unităţi româneşti s-au retras în dezordine. Mareşalul Antonescu a plecat imediat pe front şi, la 21 august, a avut o discuţie cu generalul Hans Friessner, comandantul Grupului de Armate german „Ucraina de Sud”, de un deosebit interes pentru cunoaşterea opiniilor conducătorului statului român, în ajunul arestării sale. El a reproşat Germaniei că a slăbit România prin amputările teritoriale — în primul rând, dictatul de la Viena — din vara anului 1940, săvârşit sub egida ei. În pofida acestei situaţii, România s-a alăturat Reichului. „Este singurul caz în istorie — a spus mareşalul — că un popor care a fost astfel tratat de un alt popor aliat nu se întoarce în contra acestuia, ci merge cu el. Este singurul caz în istorie că un popor intră ca aliat într-un război fără să aibă un tratat de alianţă, militar şi politic.” Despre el însuşi, şi despre regimul său, care avea să mai dureze două zile, Antonescu afirma: „Eu nu am în spatele meu nici un partid politic, ci sunt singur, şi totuşi am ajuns să conduc statul român timp de patru ani, în aşa fel că nimeni nu-mi poate face un reproş sau să ridice vreo acuzaţie în contra politicii mele interne şi externe […], sunt singurul conducător de stat din Europa care poate să meargă în mijlocul poporului său fără gardă de corp, fără teamă că i se poate întâmpla ceva […], poporul român a mers din totală convingere şi ca cel mai corect şi loial aliat de partea Germaniei şi va merge mai departe”. Cu 48 de ore înaintea căderii sale, Antonescu se credea urmat de popor în politica sa de alianţă — fără tratat! — cu Germania şi — „o, neştiutoare hire omenească”, ar fi spus cronicarul — în afara oricărei primejdii. Este ceea ce explică uşurinţa arestării sale, în după-amiaza zilei de 23 august.

Dacă generalului Friessner Antonescu i-a spus că el va merge mai departe alături de Reich, revenit la Bucureşti, l-a avertizat din nou pe Clodius, în seara zilei de 22 august, că, faţă de situaţia critică de pe front, va fi nevoit să recapete libertatea politică de acţiune. Aşa cum avea să noteze, 24 de ore mai târziu, într-un carnet, în timp ce era deţinut în seiful din Casa Nouă, Antonescu îi semnalase lui Clodius situaţia disperată în care se afla România, după spargerea frontului din Moldova, şi ceruse „să arate acest lucru la Berlin, să roage să înţeleagă poziţia ţării noastre în faţa cataclismului ce o ameninţă şi a mea în faţa istoriei şi să-mi dea dezlegarea (subl.n.) de a trata un armistiţiu, dorind să ieşim din această situaţie ca oameni de onoare şi nu prin acte care ar dezonora pentru vecie ţara şi conducătorul ei”.

Este de neînţeles cum Antonescu, care cu o zi mai înainte îi spusese atât de răspicat lui Friessner că între România şi Germania nu există un tratat de alianţă, aştepta o „dezlegare” de la Berlin pentru a încheia armistiţiul. Spiritul cavaleresc, de onoare militară, ce inspira această atitudine a mareşalului, respectabil în gradul cel mai înalt, era cu totul deplasat într-o problemă politică — şi încă una de viaţă sau de moarte a unei naţiuni — unde egoismul naţional — realitate crudă, este drept — face legea. Antonescu însuşi, într-un adaos la nota de conversaţie privind ultima sa întâlnire cu Hitler, scrisese: „Eram gata să-mi exprim — dar    m-am abţinut — părerea în legătură cu problema rupturii dintre Germania şi România: un popor nu poate niciodată să se angajeze orbeşte alături de un alt popor, atunci când acesta duce o acţiune politică şi militară greşită. Cine ne poate garanta că Germania nu va face din nou aceleaşi greşeli? Nu-mi pot sacrifica poporul meu, atunci când se fac astfel de greşeli”. Aceste sănătoase principii nu au mai fost urmate de mareşal la 23 august.

Antonescu nu se agăţa însă de putere. În seara zilei de 22 august, Mihai Antonescu i-a spus lui Neagu Djuvara (curier diplomatic, care urma să plece a doua zi la Stockholm pentru a transmite lui F. Nanu instrucţiuni în vederea reluării negocierilor cu sovieticii) că „Mareşalul este gata să se dea la o parte de îndată ce va fi nevoie şi că i-a dat mână liberă pentru semnarea armistiţiului”.

Formula încheierii armistiţiului de către mareşal era cea preconizată de I. Maniu, care, aşa cum s-a arătat, nu voia ca opoziţia şi el personal să apară răspunzători, în faţa naţiunii române şi a istoriei, de pierderea teritoriilor româneşti, revendicate de URSS.

Când, în dimineaţa zilei de 23 august, Antonescu i-a spus lui Gh. Brătianu, venit la Snagov (unde avea loc şedinţa guvernului), că este dispus să semneze armistiţiul dacă liderii partidelor politice îşi vor exprima în scris acordul cu încheierea armistiţiului, în condiţiile ştiute — adică şi cu pierderea Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa —, Maniu a refuzat să-şi dea semnătura (el a contestat însă la procesul lui Antonescu acest episod, fiind în contradicţie astfel cu Gh. Brătianu).

Reconstituirea exactă a dialogului dintre regele Mihai şi mareşal la ultima lor întâlnire (orele 16,15-16,58) nu este posibilă. Substanţa însă a fost următoarea: Antonescu era, în principiu, de acord cu semnarea armistiţiului, dar numai după ce ar fi ajuns la o înţelegere cu germanii; până atunci luptele aveau să continue, şi el lua în considerare aliniamente succesive de rezistenţă, dacă linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila/Galaţi (160 km cu zece cazemate de beton pe km, deci 1 600 în total) s-ar fi prăbuşit. Generalul A. Aldea, aflat în camera alăturată Salonului galben, unde se desfăşura audienţa, l-a avertizat pe rege că dacă mareşalul era lăsat să plece de la palat şi ar fi comunicat lui Clodius şi Killinger intenţia sa de a semna armistiţiul (Aldea nu ştia de discuţiile din 19 şi 22 august dintre Antonescu şi Clodius), atunci, confruntat cu poziţia comună a regelui, mareşalului şi opoziţiei în problema armistiţiului, Hitler i-ar înlătura pe toţi şi ar instala în România un guvern legionar, decis să continue lupta, alături de Germania, până la capăt.

Arestarea mareşalului devenea astfel imperios necesară. Oricâtă stimă avea Hitler pentru Antonescu, el nu putea renunţa la două aliniamente strategice de mare însemnătate ca Poarta Focşanilor şi, mai ales, masivul Carpaţilor, uşor de apărat cu efective reduse (o dovedise din plin bătălia de la Monte Cassino, unde, din februarie până în mai 1944, trupe germane puţin numeroase au provocat pierderi atât de mari Aliaţilor, încât ea, bătălia, a fost numită „Verdun”-ul celui de-al doilea război mondial). Dacă Antonescu i-ar fi cerut Fuhrerului „dezlegarea” pentru încheierea armistiţiului, este sigur că el ar fi anticipat soarta lui Horthy, care, încercând, la 15 octombrie, să desprindă Ungaria de Reich, a fost imediat înlăturat de germani, în locul său fiind adus conducătorul Partidului fascist al Crucilor cu săgeţi, Szalasi Ferenc.

O dovadă de netăgăduit a voinţei lui Hitler de a păstra sub control spaţiul românesc l-au constituit directivele sale din noaptea de 23-24 august şi cea din 26 august. Prima directivă ordonă arestarea regelui, iar, în cazul în care mareşalul Antonescu nu mai era „disponibil”, să fie constituit un nou guvern, condus de un general filogerman (contactaţi în cursul nopţii, generalii Mihai Korne şi Ilie Şteflea au refuzat colaborarea cu germanii, invocând ordinele regelui, comandantul suprem al armatei).

Într-adevăr, imediat după arestarea mareşalului şi a lui Mihai Antonescu (urmată de cea a unui şir de colaboratori apropiaţi, chemaţi la palat şi arestaţi imediat), suveranul a constituit un guvern de militari prezidat de generalul Constantin Sănătescu şi în care liderii celor patru partide din BND — Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, C. Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu — intrau ca miniştri de stat (fără portofoliu), reprezentantul PCR deţinând cu titlu provizoriu şi portofoliul Justiţiei, pentru a asigura rapida eliberare din închisori şi lagăre a deţinuţilor comunişti. Guvernul Sănătescu era o formulă intermediară între cabinetul de militari, dorit de Maniu pentru a bloca ascensiunea spre putere a comuniştilor, un cabinet destinat să cârmuiască până la încheierea păcii, adică în intervalul de timp când problemele militare aveau să fie prioritare, şi guvernul politic, cerut de suveran pentru a arăta că partidele cele mai importante sprijină noua orientare a ţării.

Improvizaţia — marea artă a românilor, dar şi blestemul istoriei lor — nu putea lipsi la acest moment crucial. Acţiunea de înlăturare a lui Antonescu fusese plănuită pentru 26 august, dar ea a trebuit devansată, ca urmare a cererii de audienţă la palat a mareşalului. Arestarea lui Antonescu s-a făcut în pripă, fără ca trupele din Capitală să fi intrat în dispozitivul de luptă. Colonelul Dumitru Dămăceanu, şeful Statului Major al Comandamentului Militar al Capitalei, care nu putuse fi contactat telefonic când Antonescu a cerut audienţa, a sosit la palat după arestarea acestuia şi a cerut să nu se anunţe schimbarea de guvern până nu se va fi încheiat luarea măsurilor militare. El a spus suveranului şi anturajului său că „azi e ziua de baie în armată (de fapt în garnizoana Bucureşti — n.n.) şi toţi soldaţii erau în izmene. A fost un moment de ilaritate când toţi — arată Ion Mocsonyi-Styrcea —am sărit cu gura pe el în acelaşi timp.

Regele i-a spus: «Cum să rămână ţara 24 de ore fără guvern?»

Aldea:

«Aia n-ar fi nimic. S-a mai întâmplat, dar să dispară şi să nu-l găsească nimeni e de neînchipuit».

Buzeşti:

«Nici noi nu ştiam că vor veni la palat, când vor sosi şi dacă vor fi arestaţi».

Dar Ioani (Mircea Ionniţiu, secretarul particular al regelui — n.n.):

«Ba ştiam foarte bine, de la unsprezece şi jumătate, dar dumneata (Dămăceanu — n.n.) n-ai vrut să dăm alarma. Dacă domnul Mocsonyi te asculta, nici n-am fi reuşit să-i arestăm».

Iar Sănătescu:

«Măi, Dămăcene, uiţi că şi Mărăşeştii s-au câştigat în izmene (soldaţii Regimentului 32 infanterie îşi aruncaseră, din cauza căldurii, vestoanele — n.n.). De astă dată o să-i batem cu p… goală!»”

Aceeaşi improvizaţie a prezidat şi la alcătuirea guvernului, unii generali numiţi miniştri fiind „culeşi” de Sănătescu din „Anuarul Armatei”. Era de la sine înţeles ca în asemenea condiţii, când incertitudinea asupra rezultatului unei confruntări între trupele române şi cele germane era mare, să se dorească — mai mult ca oricând — evitarea oricărei ciocniri între foştii fraţi de arme. Ministrului Germaniei, Manfred von Killinger, venit la palat, regele i-a spus că, dacă armata germană se va retrage în ordine, fără acte de ostilitate, împotriva ei nu se va întreprinde nimic.

Oferta regală a părut unora dintre militarii germani — între care generalul E. Hansen — aflaţi la legaţia Reichului, vrednică de luat în seamă şi de acceptat. Generalul A. Gerstenberg, care putuse comunica însă cu Statul Major al Luftwaffei, a dat asigurări că lovitura de stat fusese dată de o clică restrânsă şi înfricoşată şi că el era în măsură să restabilească imediat ordinea. Asigurările sale, asociate cu voinţa lui Hitler de a menţine sub control spaţiul românesc, explică ordinul Fuhrerului ca „putsch”-ul să fie imediat lichidat.

Atacul german dat în dimineaţa de 24 august asupra Capitalei a stat sub pecetea aceleiaşi improvizaţii ca şi lovitura de stat a românilor. Mai mult decât luptele din zona Băneasa şi din alte câteva puncte din suburbiile Capitalei, deschiderea ostilităţilor de către Wehrmacht a fost percepută prin repetatele atacuri aeriene asupra Capitalei, avioanele germane înverşunându-se mai ales asupra Palatului regal. Deşi în istoriografia română şi străină s-a vorbit mereu despre „întoarcerea armelor” de către România împotriva Germaniei, în realitate Germania a avut iniţiativa „întoarcerii armelor” împotriva României. Proclamaţia guvernului român difuzată în după-amiaza zilei de 24 august (orele 16,30) o spune explicit: guvernul român informase pe ministrul Germaniei la Bucureşti că „ţara noastră doreşte să-şi lichideze prin bună înţelegere raporturile cu Germania şi că armata română, rămânând hotărâtă să se apere, nu va întreprinde nimic din proprie iniţiativă, nici un act ostil faţă de armata germană. Guvernul român a declarat, în acelaşi timp, că va permite retragerea în ordine a trupelor germane ce vor părăsi de bunăvoie teritoriul nostru”. La această ofertă — se arată mai departe — Germania a răspuns cu acţiuni agresive (atacuri împotriva unităţilor române, bombardarea Capitalei). „Prin aceste acte de agresiune, care s-au produs simultan, în mai multe puncte ale ţării, Germania s-a pus în stare de război cu România.” Numai după acţiunile agresive ale Wehrmachtului, guvernul român a ordonat armatei „de a începe lupta împotriva tuturor forţelor militare germane aflate pe teritoriul României pentru eliberarea ţării de sub ocupaţiunea germană”. Este, prin urmare, de netăgăduit că Reichul a deschis ostilităţile împotriva României.

În anii ’60, când regimul comunist din România a început să se distanţeze de Moscova, istoriografia sovietică a prezentat poziţia autorităţilor române ca o încercare a regelui şi a „cercurilor reacţionare” de a oferi Wehrmachtului „un pod de aur” pentru a se retrage în siguranţă din România. În realitate, guvernul român a făcut o încercare — în care, evident, nu credea —, călăuzit de considerente pragmatice şi morale, de a evita ciocnirea cu trupele germane: pe de o parte, deznodământul rămânea nesigur, pe de alta, dintr-o elementară decenţă se dorea să nu se ajungă la o luptă între foştii „fraţi de arme”. Spre deosebire de mareşalul Antonescu, care făcea — în chip eronat — din acest aspect al desprinderii României de Reich o condiţie sine qua non (aşteptarea „dezlegării” de Berlin!), noul guvern a încercat o soluţie amiabilă, fără să o considere indispensabilă. Încă din primele ore ale dimineţii de 24 august trupele române au ripostat — şi au făcut-o cu succes — la atacurile germane.

Prin acţiuni ferme ale unităţilor române, trupele germane au fost dezarmate sau anihilate. Hitler care, la 26 august, dăduse o nouă directivă privind menţinerea sub control german a teritoriului românesc, inclusiv a Porţii Focşanilor, a trebuit să admită eşecul tentativei: la 29 august, el a ordonat retragerea Grupului de Armate „Ucraina de Sud” pe aliniamentul Carpaţilor. Şi această directivă era însă sortită eşecului: în decurs de 48 de ore după răsturnarea lui Antonescu, armata română a desfăşurat operaţia de acoperire a frontierelor ţării, împiedicând astfel intrarea de trupe germane sau ungare şi, mai ales, păstrând importantul cap de pod strategic de la nord şi nord-vest de Carpaţii Meridionali, ceea ce a împiedicat constituirea unui front de apărare german pe lanţul Carpaţilor, aşa cum ordona Grupului de Armate german „Ucraina de Sud” directiva lui Hitler din 29 august.

Istoricul englez John Erickson, cel mai bun specialist occidental al frontului de est, scrie că „23 august 1944 s-a dovedit a fi una din zilele decisive ale întregului război”. Într-adevăr, desprinderea României de Germania a privat Wehrmachtul de cele două aliniamente strategice de mare însemnătate — Poarta Focşanilor şi Carpaţii — şi de aprovizionarea cu petrolul românesc şi, în același timp, a deschis Armatei Roşii înaintarea pe două mari axe strategice: spre Balcani şi spre Europa Centrală (Viena), făcând să se prăbuşească întreg dispozitivul militar german din sud-estul european (Wehrmachtul a fost constrâns să evacueze Grecia, Albania şi o însemnată parte a Iugoslaviei). Publicistul german Siegfried Kogelfranz a sintetizat perfect însemnătatea excepţională a actului de la 23 august, când a scris că: „Niciodată, printr-un singur eveniment, nu s-au pierdut atât de mulţi soldaţi şi atât de mari teritorii (cum a pierdut Germania — n.n.) ca în urma radicalei schimbări de orientare a regelui Mihai”. Potrivit evaluării specialiştilor, actul de la 23 august 1944 a precipitat prăbuşirea Reichului cu circa şase luni. Hitler însuşi, într-o convorbire cu şeful regimului ustaş din Croaţia, Ante Pavelic, aşeza criza produsă de schimbarea de front a României alături de debarcarea Aliaţilor în Franţa şi de prăbuşirea Grupului de Armate „Centru” în Bielorusia.

Pentru oricine cercetează obiectiv istoria, este de netăgăduit că acţiunea României din august 1944 a contribuit la scurtarea celui de-al doilea război mondial. În acelaşi timp, trebuie spus că principalul beneficiar al actului de la 23 august 1944 a fost Uniunea Sovietică, ale cărei trupe au putut înainta rapid şi fără pierderi între 620 şi 750 km în cele două direcţii amintite: spre Balcani şi, prin România şi Ungaria, spre Viena şi Praga.

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a IV-a – Istoria contemporană, Cap. 2 – România și cel de al doilea război mondial, p. 434-442, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997