Vladimir Tismăneanu – un „Homo Sovieticus”

Vladimir Tismăneanu – un „Homo Sovieticus”

by -
0 577

Vladimir Tismăneanu (V.T.) a avut o fericită viață intrauterină în placenta Leviathanului comunist, unde s-a înrolat, benevol și plin de înaripată abnegație, în trupele de asalt ale lampadoforilor unui regim al instaurării terorii absolute ca religie de stat. Marea majoritate a textelor publicate pînă în septembrie 1981, cînd a părăsit România, de viitorul autor al meritoriului volum Reinventarea politicului – Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Editura Polirom, 2007, făceau front comun cu grandioasa masă de producții emanate de aparatul propagandistic comunist.

Eseurile în care V.T. apela la surse bibliografice accesibile nomenclaturii sau apropiaților acesteia erau doar picături năclăite de torentele de odioase venerații aduse de același zelator scrib comunismului și „Conducătorului“ iubit. Nu văd cum s-ar susține ideea că V.T. ar fi fost măcar un clevetitor esopic al dogmelor oficiale, un elitist mai curățel printre brutele nespălate din epocă: prins în același inconturnabil cazacioc, V.T. n-a făcut un pas în afara figurilor impuse ale unui joc convențional ce excludea de plano orice minimă excentricitate. Să-și fi ejectat V.T. scrierile penibile despre împlinirea „visului de aur al omenirii“ dintr-o versatilitate dictată de ambiții legate de ascensiunea în carieră și, pe fond, de un neînfrînat simț al parvenitismului, sau a făcut-o, strîns unit în jurul PCR și al personalității lui Nicolae Ceaușescu, din devotamentul sincer al unei minți mancurtizate de „lupta întregului popor“ pentru „societatea socialistă multilateral dezvoltată“ în zbor spre comunism? Prima variantă mi se pare mai verosimilă: îl ipostaziază pe V.T. într-un machiaverlîc pentru conspirarea căruia a asudat din greu, mimetizînd un energumen devotat cauzei, un adept credincios, cu prelungi accese de bigotism și predispoziții sacrificiale, al cultului comunist.

Într-o ineluctabilă ceață va dăinui refularea conștiinței lui V.T., precum și dubios de prescurtatul său tranzit (rite de passage, cum ar spune V.T.) de la maioul comunist la blugii americani. Laxitatea morală care l-a cocoțat pe V.T. pe culmile adorației comunismului românesc îl va fi ajutat să se adapteze sprinten la depresiunile marilor canioane anticomuniste americane. Într-o degajată mlădiere la noul context biografic, V.T. și-a reziliat ditirambii despre măreția comunismului și s-a lansat într-o impetuoasă cursă de ștergere a încă naturalelor sale urme, devenind un anticomunist radical. Șpagatul între malurile Dîmboviței și ale Potomacului a fost precedat de o plonjare conformă cu extrema maleabilitate a moralității sale în sferele academice americane, unde V.T. și-a cîștigat destul de rapid o reputație justificată inclusiv prin publicarea unor cărți de referință. Răsturnarea de climat va fi fost, probabil, captivantă pentru un virtuoz al tropismelor ca V.T. Într-o asemenea strategică repliere de la dogmaticismul comunist la liberalismul democratic occidental, Monica Lovinescu ar fi putut vedea o întruchipare a „omului-cîrlig“ metamorfozat în „omul-plutitor“ (în Unde scurte – jurnal indirect, Editura Humanitas, 1990, p. 198).

Marxismul de gumilastic: de la canon la dilemă

Spălîndu-și creierul cu cei mai acizi detergenți cu garantate efecte hiperamnezice, V.T. a efectuat acel salt mortal tipic, în caracterizarea lui Alexandr Zinoviev, lui „Homo Sovieticus“ (vezi precedentul meu comentariu din Observator cultural): întorcînd armele împotriva sa, înspăimîntat de periculozitatea propriilor amintiri, vechiul Tismăneanu (propagandist comunist, marxist canonic, doctrinar de curte al ceaușismului) a fost măturat din scenă de noul Tismăneanu (inflexibil anticomunist, marxist dilematic, ceaușist „deleted“).

Nimic nu mai era ca înainte pentru V.T.: în primul rînd – comunismul. Greu de contabilizat derutantele preschimbări de identitate ale lui V.T. La fel de delicată devine asamblarea acestor sinuozități caracteriale ale unui V.T. angajat într-un slalom uriaș între la fel de impetuoase pledoarii pro și contra pe aceeași temă dată. Volatilitățile de memorie, precum și alegrele încărcări și descărcări de conștiință ale lui V.T. invită într-o subterană obscură unde autorul cărții Scopul și mijloacele [a nu se citi eronat „Scopul (care scuză) și mijloacele“ – n.m.] – Eseuri despre ideologie, tiranie și mit, Editura Curtea Veche, 2004, a găsit întotdeauna o scurtătură, cu nesinchiseala celui care știe că toate labirinturile sale au fost dotate cu multiple exit-uri. Stăpînit de o dezgustătoare agresivitate împotriva celor care, supuși unei inchizitoriale judecăți, n-ar veni „din direcția pe care o numim a liberalismului civic antitotalitar“ (în V.T. –

editor, Anatomia resentimentului, Editura Curtea Veche, 2010, p.8), comportamentul public al reputatului profesor de științe politice al University of Maryland contrariază prin aroganța asumării unei bizare poziții de spiritus rector în materie de anticomunism autohton, fără o referire decentă și profundă la abdicările sale morale din perioada comunistă de dinainte de septembrie 1981. „A trăi în totalitarism, mai ales în cel din România lui Ceaușescu, îndeosebi după mini-revoluția culturală din 1971, era o tragedie, nu o șansă.“ Sînt de acord cu V.T. în această privință; cu specificarea că V.T. a fost un comiliton credincios regimului comunist și a oficiat, fără a da semnele unei conștiințe schingiuite, cultul personalității ceaușiste pe toată durata unui deceniu mutilat de efectele „tezelor din iulie“. Mai exact pînă în iulie 1981 (tot în Amfiteatru, nr. 7, p. 3) în textul „Impactul dialecticii“, unde sancționa vigilent „atacurile denigratoare [la adresa marxismului – n.m.], ale căror obiective includ chiar și desfigurarea mesajului său genuin, alterarea deliberată a esenței sale“.

Despre onoare și alte difficiles nugae

În condițiile tăcerii aproape totale așternute peste această lugubră decadă, am căutat, de cele mai multe ori, acul în carul cu fîn. Trebuie să recunosc că n-am mai întîlnit în documentările mele un autor care să mă constrîngă la o atît de minuțioasă verificare a diverselor piste, mai ales a acelora, de obicei false, indicate de V.T.

Un singur exemplu. V.T afirmă (în Ghilotina de scrum, Editura de Vest, 1992, p. 44), referindu-se la cartea sa Noua stîngă și Școala de la Frankfurt (Editura Politică, 1976): „Sînt mîndru că nu era în carte decît un singur citat din răposatul dictator…“. Ce aș mai putea adăuga? Că V.T. nu cunoaște conținutul propriului volum? Că manipulează cum respiră ori că amneziile sale, inclusiv sau, în special, acelea privind biografia sa totalitară ridică alte semne de întrebare? Întreprinderea mea s-a simțit, așadar, îndrituită la un retuș bibliografic departe de orice pretenție de exhaustivitate, dar care să arunce, totuși, o lumină și asupra unei epoci cînd V.T. s-a făcut remarcat ca apologet al regimului comunist, semnînd texte ce vorbesc de la sine despre un rîndaș meticulos și habotnic aflat în serviciul comandat al propagandei unor vremuri de tragică amintire.Contează, pînă la urmă, ceea ce rămîne scris, cuvintele depersonalizate și ferite astfel de sibilinicele tîlcuri ce le vor fi fost insuflate din rațiuni nespus de perisabile.

Căutările mele nu-și mai aveau rostul dacă V.T. își însușea rătăcirile comuniste în mod explicit, într-o analiză dispusă să trateze o astfel de experiență printr-o introspecție loială acceptării adevărului pînă la expurgarea oricărui echivoc, și nu prin mărturisiri mincinoase măcar prin deliberată omisiune, anecdotice, aproape șugubețe și ascunzînd sub pecetea tainei nerefuzatele ispite dintr-un timp smintit. Tăgăduirea acestei mărturisiri reduce totul la o poveste despre, cum ar spune însuși V.T., „adevăr, onoare și conștiință“. Sau, cu vorbele lui Sorin Lavric, într-un remarcabil eseu cu titlul „Cum se investighează crimele comunismului la români“ (Adevărul Literar & artistic, 4 octombrie 2006, p. 3), în care, după ce citează din cîteva articole ale lui V.T. de „repugnantă supușenie intelectuală“, pune în cumpănă imposibila jumelare a celor doi Tismăneanu – comunistul extatic și anticomunistul instituționalizat:

„Să fim cît se poate de limpezi: problema nu este că Tismăneanu a scris asemenea lucruri. Au fost, ca el, atîția alții. […] Problema nu este așadar a cuvintelor în sine, biete și seci dovezi de pervertire moral-intelectuală, ci a pierderii oricărei pretenții de credit moral pe care autorul acestor cuvinte îl mai poate avea astăzi. Ce credibilitate poate avea un om pentru care visul comunist era o datorie și care, cîțiva ani mai tîrziu, le ținea studenților americani cursuri despre oroarea comunistă?“

autor: Radu Călin Cristea (Cotidianul.ro)

Citește continuarea aici

Prima parte a articolului vezi aici

(Visited 99 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.