Naționalismul românesc în contextul european

Naționalismul românesc în contextul european

by -
1 1299

Ipostaze istorice şi provocări actuale

I

În secolul al XIX-lea (“secolul naţionalităţilor”, cum i s-a spus), naţionalismul po­li­tic s-a născut, la noi şi aiurea, sub auspicii masonice. E un fapt istoric că masoneria s-a pus o vreme în slujba “emancipării naţiilor” (ceea ce i-a şi determinat pe naţionaliştii romantic-revoluţionari ai epocii să se înscrie masiv în loji şi să le adopte lozincile în lupta politică, socotind că astfel pot servi mai eficient cauza “na­ţiei” lor şi chiar pe acel retoric “Dumnezeu al popoarelor”). Este interesant că, deşi naţiunile europene se conturaseră de­mult (încă dinspre sfîrşitul Evului Me­diu), iar Europa creştină subzistase firesc, veacuri de-a rîn­dul, ca ansamblu de diversităţi etnice consolidate, naţi­o­nalismul ca doctrină poli­tică n-a existat înainte de seco­lul al XIX-lea! Abia o dată cu acest secol (“bolnav”, după topos-ul romantic; “stu­pid”, după Léon Daudet) s-a trecut relativ repede de la naţi­o­na­lismul firesc, organic şi nedis­cur­siv al veacurilor ante­rioare la un naţionalism doctrinar, o­fen­siv şi retoric. Sau s-ar putea zice: de la existenţa naţi­o­nală organică, mai degrabă sub­conştientă, la naţionalis­mul politizant, la ofensiva “con­ştiinţei naţionale”. Cineva (negre­şit nu popoarele însele!) a avut interesul precis de a da realităţilor naţionale fireşti a­ceastă bruscă turnură mili­tantă, folosindu-se de o propagan­dă insidioasă. Sen­­ti­men­tul na­ţi­o­nal a fost incitat să devină armă de luptă politică. Ba chiar s-a mers, în unele cazuri, pe fondul fe­brei romantice, pînă la o sub­stituire a misticismului reli­gios cu noua “mistică naţiona­lă” (a se vedea, bună­oară, scandalul “filetist” din Balcani). Faptul a fost greu de con­secinţe: ofen­si­va na­ţi­o­nalismelor a schimbat consi­de­rabil configuraţia po­­li­­tică a Europei.

Avînd în vedere puternica tensiune ulterioară dintre ideologiile masonice şi ideo­logiile naţionaliste, această su­­mară schiţă istorică poate părea paradoxală; în con­tex­tul epocii respective ea îşi află însă o explicaţie extrem de sim­plă: conspiraţia masonică, pen­tru a-şi putea realiza planurile mondialiste, avea nevoie de dezintegrarea mari­lor imperii; anti­cipînd şi exploatînd pro domo o anumită tendinţă isto­ri­că obiectivă (aceea de formare a statelor na­ţi­o­nale inde­pen­dente sau măcar autonome), ea a folosit a­gi­taţia naţionalistă spre a grăbi disoluţia internă a acestor imperii tradiţionale (ce s-au şi prăbuşit pe rînd, de-a lun­­gul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale seco­lu­lui XX; aici nu intră în discuţie dacă aceste imperii erau bune sau rele, ci scopul ma­lefic cu care s-a lucrat la dis­trugerea lor; nu atentatul la ordinea imperială este grav, cît sensul anticreştin al acestui atentat, confirmat cu pri­so­sinţă de evoluţia ulterioară a lucrurilor). Cum avea să se întîm­ple însă şi cu “experimentul comunist” de mai tîrziu (ce a avut ca principal scop distru­ge­rea rebarba­ti­vului impe­riu rus pravoslavnic), naţionalismul, o dată ce şi-a îndeplinit meni­rea dizolvantă, a devenit incomod pen­tru proiectele in­ter­­naţionaliste ale francmasoneriei, ca­re, deşi s-a mai folosit de el în cazuri izolate, a trecut la o vastă campanie antina­ţio­nal(ist)ă, pe care o continuă şi azi[1]. Atît naţionalismul se­co­lului trecut, cît şi comunis­mul secolului nostru au sfîrşit prin a se întoarce, cu des­tulă agresivitate, împotriva celor ce le-au folosit ca in­stru­mente destructive/dizolvante; fie­care dintre ele s-a pur­tat (în parte pre­vizibil, în parte impre­vizibil) ca un Go­lem răz­vrătit împotriva celor ce l-au pus în miş­care. Sau, ca în povestea “ucenicului vrăjitor”, anumite forţe obs­cu­re, o dată dezlănţuite, n-au mai putut fi, de la un moment dat, controlate. Ba mai mult decît atît: naţionalis­mul şi comu­nis­mul, deşi esenţial divergente, au ajuns să se întîl­nească şi să-şi dea mîna, după al doilea război mondial, prici­nu­ind multă bătaie de cap conspiraţiei mondialiste şi marilor puteri înregimentate acesteia; aşa a apărut, pe scena isto­riei contemporane, struţo-cămila “naţionalismu­lui comu­nist” (ce pare departe de a-şi fi spus ultimul cu­vînt, mai ales în Ru­sia post-sovietică[2]).

II

În România, după preludiul constituit de încercarea de insurecţie a lui Tudor Vla­dimirescu (1821), care, în ciuda eşecului rapid, a marcat falimentul fanariotismului şi tre­zi­­rea conştiinţei noastre naţionale, naţionalismul a prins con­sis­tenţă mai ales cu gene­raţia paşoptistă, ai cărei lideri erau cu toţii masoni. Spiritul romantic a favorizat şi el, de­­sigur, afirmarea (şi chiar supralicitarea) “specificului na­­ţional” (lucru valabil, într-o fază mai tîrzie, şi pentru ca­­­zul Emi­nes­cu). Apartenenţa masonică a romanticilor noş­tri paşop­tişti tre­buie însă corect înţeleasă. E greu de stabilit dacă ei aveau conştiinţa unei mani­pulări; cert este că interesele masonice coincideau pe atunci cu aspiraţiile etnice ale mo­mentului, astfel că pa­şop­tiştii par a fi fost na­­ţi­o­nalişti sinceri şi masoni prin conjunc­tură. Naţiona­lis­mului românesc i-au trebuit cîteva decenii ca să se eman­ci­peze de faza lui ma­so­nică[3]. Generaţia lui B. P. Hasdeu (denumită îndeobşte “post-paşoptistă”, deşi delimită­rile nu pot fi decît relative) intuise deja necesi­ta­tea acestei e­man­cipări (ideile naţionaliste ale tînărului Hasdeu le anti­ci­pează, în multe pri­vinţe, pe cele eminesciene)[4]. Ade­vă­­­rata trecere de la naţionalismul de obedienţă masonică la naţionalismul organic românesc s-a făcut mai ales prin Emi­nes­cu[5]. Dar Eminescu n-a fost nici înţeles şi nici ur­mat imediat; “Junimea” era aproape în totalitate o socie­tate ma­so­nică, Maiorescu însuşi era un amestec ciudat de conser­vatorism şi cosmopolitism, iar un A. C. Cuza (n. 1857), vi­ito­rul anti­ma­son şi antisemit radical, trecut şi el pe la “Ju­ni­mea”, coche­tase cu masoneria în prima lui ti­ne­reţe. Naţio­nalismul emi­nescian se va consolida şi se va extinde o dată cu gene­raţia lui Iorga, cel ce a vorbit pen­tru întîia oară de “Cruciada românismului”[6]. Cu toate aceste antecedente, abia epoca in­ter­­belică va fi însă aceea care va da naţionalismului ro­mâ­nesc o autentică bază spi­ri­tuală, să­vîr­şind nunta dintre naţionalismul eminescian şi creştinis­mul ortodox, fie prin “ortodoxismul” gândirist (tu­telat de Ni­­chifor Crainic), fie prin Mişcarea Legionară (aşa cum o gîndise iniţial înte­meietorul ei, Corneliu Z. Co­dreanu), fie prin “şcoala” lui Nae Ionescu (Vasile Băncilă, Mircea Vul­cănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, G. Racoveanu etc.), fie prin sin­­teza strict teologică a lui D. Stăniloae (mai întîi în pa­ginile revistei Gândirea, apoi în volumele Ortodoxie şi ro­mânism – 1939 şi Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creşti­nism şi ortodoxie – 1942). O expresie mai tîrzie a naţionalismului creştin al generaţiei inter­belice a fost, pî­nă foarte aproape de noi, legendarul Petre Ţuţea (cf. Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia-Arta Grafi­că, Bucureşti, 1992), reorientat totuşi, ca opţiune politică ideală, dinspre “nă­luca” legionarismului spre un fel de sin­teză liberal-conservatoare (de genul celei pe care avea s-o încerce mai tîrziu Varujan Vosganian cu dispăruta U­ni­u­ne a Forţelor de Dreapta). Şi, oarecum surprinzător, un evreu (creştinat, ce-i drept, ba chiar călugărit în ultimii ani ai vieţii, la Rohia): marele filo-român şi marele orto­dox N. Stein­hardt (cu precădere în Jurnalul fericirii)![7]
A trebuit deci să treacă aproape o sută de ani pentru ca naţionalismul românesc, curăţit de orice reziduuri maso­nice, să-şi afle suprema articulaţie, pe fondul renaşterii noas­tre ortodoxe, mai ales în deceniul premergător celui de-al doilea război mondial. (Desigur, au existat – cum se fac sim­ţite şi astăzi – şi manifestări naţionaliste mai puţin sau deloc legate de Ortodoxie; ele au rămas însă într-un plan secund. A se vedea şi Nico­lae Roşu, Dialectica naţi­o­nalismului, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1936 – o pri­mă car­te de­dicată devenirii istorice a naţionalismului românesc).
Situaţia postbelică a dus la o eclipsă de vreo două de­cenii a spiritului naţional. Apoi, o dată cu debutul epocii ceau­şiste, naţionalismul a revenit în forţă, dar în forme pro­fund viciate: dimensiunea lui moral-spirituală, creştină şi orto­doxă, a fost înlocuită cu un soi de demagogie pro­to­­cronistă, chinuit adaptată ideologiei marxiste (în plasa căreia au căzut, din păcate, şi cîteva conştiinţe naţionale autentice). A rezultat, în ansamblu, o ca­ri­catură grotescă a naţionalis­mului (sub eticheta “patriotismului” propagan­dis­tic), de alt­fel tot după model moscovit. În slujba aces­tui naţionalism ateu, materialist şi gregar s-au pus, pe lîn­gă cîţiva naivi de bună-credinţă, o întreagă armată de po­li­truci abjecţi, mai ales din a doua generaţie comunistă, unii dintre ei activînd şi în cadrele Securităţii, iar Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor au fost fruntaşii lirici ai şleahtei. Este ceea ce a supra­vieţuit cu precădere din regimul comunist, după decembrie ’89, spurcînd pînă azi scena politică românească.

III

Prin urmare, au existat în istoria României moderne trei formule generice de naţionalism: naţionalismul de sor­ginte ma­­so­­nică,naţionalismul de sorginte creştină şi naţionalismul de sorginte comunistă. Ele nu trebuie con­fundate una cu cea­laltă, nici judecate cu ace­leaşi măsuri. Viabilă sau nu (viito­rul o va dovedi, pe deasupra specula­ţiilor noastre), sin­gura formulă naţionalistă pur româneas­că, avînd şi autentice te­meiuri moral-spirituale, este cea de a doua (intuită şi parţial fundamentată de Eminescu, apoi adîncită de marea ge­ne­­raţie interbelică); în numele ei mărturisesc, de altfel, multe­le mii de martiri (din anii ’30 pînă în anii ’60), ca şi nume­­roa­sele per-sonalităţi culturale care n-au ezitat să şi-o asu­me[8], mai cu seamă pînă în pra­gul marelui război.
Avînd în vedere cele de mai sus, toţi cei ce mai cred astăzi într-o posibilă soluţie creştină şi naţională a crizei româneşti trebuie – dacă vor să fie credibili şi, cu timpul, efi­­cienţi – să se delimiteze categoric de orice forme ief­ti­ne sau false de “naţionalism” şi “funda-mentalism”, redes­co­pe­rind şi asumîndu-şi creator adevărata tradiţie naţio­nală, cu toate exigenţele ei morale şi spirituale. Aşa cum odinioară naţionalismul românesc a tre­buit să se scuture de balastul masonic, tot aşa el trebuie să se scuture astăzi de balastul co­munist. Pe de o parte, falşii prieteni sînt mai primejdioşi de­cît adversarii învederaţi. Pe de altă parte, dincolo de orice considerente “pragmatice”, e aici o pro­ble­mă de principiali­ta­­­­­te istorică şi morală, care unui om de dreapta nu-i poate fi indiferentă.
Desigur, în urma acestor consideraţii problemati­zante, cineva poate reclama un răs­puns mai răspicat la o în­­tre­bare ce se impune de la sine, dincolo de cazul românesc: este naţionalismul, ieşit din starea lui genuină şi implicat în dinamica politică a moder­nităţii, ceva mai degrabă bun sau ceva mai degrabă rău? S-ar putea răspunde că, ţinînd într-un fel de firea lucrurilor, el nu este, în sine însuşi, nici bun, nicirău; sau că este, ca tot ce se consumă în inter­valul imperfect al istoriei, şi bun, şi rău, căci aici, “în veac”, lucrurile sînt, în mod fatal, indefinit amestecate, prin prezenţa corupătoare a “păcatului”, adică prin con­di­ţia noastră “căzută”. În orice caz, naţionalismuldevine mai degrabă bun sau mai degrabă rău în funcţie de cum este trăit şi pus în lucrare, adică în funcţie de calitatea umană, de rectitudinea interioară a celor care îl slujesc. Pe de altă parte, dacăna­ţiunile, aşa cum am arătat cu alt prilej[9], sînt realităţi deopotrivă necesare şi legitime în or­di­nea firească a lumii, naţionalismele – de data aceasta nu ca sentimente de aparte­nen­ţă, ci ca arme ideologice – sînt legi­ti­me fără să fie şi necesare. Sau, mai bine zis, ele nu au fost necesare ca ata­re atîta vreme cît n-a existat o agre­siune po­li­­tică deschisă împotriva organici­tă­ţii vieţii etno-comunitare. Din mo­mentul în care această agresiune a apărut şi s-a extins, prin ideologiile di­zol­­vante ale moder­nităţii, naţionalismele pot reprezenta – şi au şi ajuns să re­pre­zinte – ne­ce­sităţi vitale la nivel colectiv[10].
Că ar fi fost de preferat ca sen­timentul naţi­onal să nu se politizeze, ci să fie trăit fără os­tentaţie în fires­cul exis­tenţei, aceasta se poate spune; nu­mai că evoluţia lu­cru­ri­lor a fost alta, iar astăzi stăm în bătaia consecinţelor ei, fie că ne pla­ce, fie că nu. Oricît ar pă­rea de paradoxal, naţio­na­lis­­­me­le, în ultimă analiză, nu sînt atît cre­­aţii ale “naţio­na­­lişti­lor” (cum proclamă politologii de serviciu ai “erei post-westfaliene”, care pregătesc o­pi­nia publică mon­­dială pentru pro­cla­ma­rea oficială a “morţii naţiu­ni­lor”), cît ale acelor agenţi di­zol­­vanţi ce-au tîrît, cu “echerul” şi “com­pasul”, lumea lui Dumnezeu spre cel mai ma­re de­şert spi­ritual al istoriei. Abătute de la scopul pervers cu care au fost asmuţite pe scena politică a lumii, lămurite asupra lor însele în cîteva experienţe radicale ale modernităţii, reasumate în prelungirea vie a tradiţiei şi transfigurate în lumina credinţei, naţionalismele au ajuns arme redutabile şi temute întoarse contra manipulatorilor „ordinii mondiale”, forme de autoreglaj ale existenţei istorice fireşti în drumul omenirii spre eshaton, „lecţie” de „răzbunare” a Firii împotriva celor care cred că o pot silui nepedepsiţi.

autor: Răzvan CODRESCU

sursa: Blogul lui Răzvan Codrescu

[1] Masoneria modernă, structurată în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, este o organizaţie inter­naţio­nală fundamental ocultă, imu­a­­bilă în principii, dar proteică în forme, avînd drept scop dizolvarea or­di­nii tradiţionale şi înlocuirea ei cu o “nouă ordine mondială”, anti­creştină şi antinaţională (toate formele de stîngism politic şi de anar­hism revoluţionar au crescut din această rădăcină). Dinspre sfîrşitul secolului al XIX-lea şi pînă spre jumătatea secolului XX, a circulat curent sintagma de “iudeo-masonerie”, motivată prin prezenţa masi­vă a elementelor iudaice în ideologia, simbolistica, ritualurile şi ierar­hiile masonice, de existenţa unor loji masonice exclusiv evreieşti (pre­cum faimoasa B’nai B’rith) şi de “divulgarea” aşa-numi­telor Pro­tocoale ale Înţelepţilor Sionului (a căror paternitate evreiască a fost însă vehement con­testată). Desigur, în toate acestea, adevărul şi exagerările se amestecă într-un mod deconcertant. Evreiască sau nu, masoneria se mlă­diază strategic pe contextul specific al fiecărei epoci, cu un abil realism prag­matic, asociat cu o machia­vellică lipsă de scrupule (“sco­pul scuză mij­loacele”). Se poate recunoaşte în cosmopolitismul sau inter­na­ţio­nalismul masonic pervertirea premeditată a universalis­mu­lui creştin.Universalismul autentic este poli­morf şi spiritualist, în vreme ce inter­na­ţionalismul modern şi contemporan este amorf şi ma­terialist. În privinţa (franc)masoneriei, a se vedea, ca mai la în­demînă, sintezele relativ recente ale d-lor Radu Comănescu şi Emilian M. Dobrescu (în care se află şi suficiente indicaţii bibliografice): Franc-masoneria. O nouă viziune asupra istoriei lumii civilizate, vol. I, Ed. Valahia, Bucureşti, 1991, vol. II, Ed. Europa Unită, Bucureşti, 2004; Istoria Franc-masoneriei universale (926-1960) şi Istoria Franc-masoneriei române (1734-1991), vols. I-II, Ed. Tempus, Bucureşti, 1992; Istoria Franc-Masoneriei (1960-1968), vol. III, Ed. Tempus, Bucureşti, 1995. O carte ce a făcut mare vîlvă la noi – Nicolae C. Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria, Bucureşti, 1913 (reed. par­ţia­lă: Francmasoneria, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1996) – este astăzi greu “digerabilă”. Pentru Pro­tocoalele Înţelepţilor Sionului, există o ediţie românească bogat comentată, scoasă la Orăştie, în 1923 (trad. Ion I. Moţa; reed. Editura Alma Tip, Bucureşti, 1997). O altă versiune românească (Virginia Tho­mas) este in­clu­să în volumul Texte care au zguduit lumea (Editura Moldova, Iaşi, 1995, pp. 11-105). Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a condamnat oficial francmasoneria în 1937, mai ales pe ba­za unui studiu-raport întoc­mit de Mitropolitul Nicolae Bălan (cf. Miş­carea, anul III, nr. 1/22 şi urm., sauScara, treapta a doua, 1997, p. 165 şi urm., dar şi Mihail Gavril, Biserica, Sinagoga, Loja…, Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 2006, cu reproducerea hotărîrii sinodale). Bagatelizarea aşa-numitei “paradigme conspiraţioniste” de către establishment-ul istorio­logic şi politologic actual se izbeşte nu atît de perpetuarea ob­se­siilor conspiraţioniste de tip vulgar (care au, nu o dată, nota lor de caragialism), cît de rezultatele altor cerce­tă­tori serioşi, dar mai puţin aliniaţi, care au dovedit cu prisosinţă impli­carea masoneriei în toate marile revoluţii dintre 1789 şi 1917 (cf., de pildă, mai ales pentru bo­gata bibliografie comentată, lucrarea lui Gian Pio Matto­gno, Maso­neria şi Revo­luţia franceză, Editura Ana­sta­­sia, Bucu­reşti, 1998, in­clusiv post­faţa semnată de Radu Comănescu – istoric al franc­masoneriei, iar în urmă mason el însuşi – şi semnificativ intitu­lată “Masonii – «ziditorii» istoriei moderne”).
[2] Cf., de pildă, Alexander Yanov, The Russian New Right, Univer­sity of California, Berkeley, 1978 (autorul este evreu ex-sovietic), sau Aldo Ferrari, A treia Romă. Renaşterea naţionalis­mului rus, Edi­tura Anastasia, Bucureşti, 1999 (în italiană studiile au apărut în 1986 şi 1989), cu prezentarea straniei miş­cări Pamjati(“Memoria”). A­ceas­tă linie nu trebuie confundată cu cea a lui Aleksandr Soljeniţîn, al cărui naţi­o­nalism creştin are cu totul al­te baze, dincolo de puritatea şi prestanţa sa morală (cf., între altele, Chestiunea rusă la sfîrşit de se­col XX, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, cu memorabila prefaţă a regretatului Alexandru Paleologu).
[3] Întruchipată îndeosebi de Nicolae Bălcescu şi, cu morgă hugo­lia­nă, de Ion Heliade-Rădulescu. Este vorba de răstimpul cuprins, cu a­proximaţie, între 1840 şi 1870, caracterizat printr-un amestec mai de­grabă bizar de ideologie romantică şi iluministă.
[4] Cel mai bine ni-l redă pe Hasdeu, din acest punct de vedere, exce­len­ta ediţie a lui Mircea Eliade (B. P. Has­deu, Scrieri literare, morale şi politice, 2 vols., Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1937). A se vedea şi Mircea Eliade,Despre Eminescu şi Hasdeu, E­di­tura Junimea, Iaşi, 1987.
[5] Astăzi avem restituită integral şi profesional publicistica emines­ci­a­nă în ediţia Perpessicius: M. Eminescu, Opere, vol. IX-XIII (apă­rute între 1980 şi 1989, sub coordonarea lui Al. Oprea, apoi a lui D. Va­ta­maniuc şi P. Creţia). O carte despreNaţionalismul lui Eminescu a dat D. Murăraşu în 1932 (reed. Editura Pacifica, Bucureşti, 1994). Cărţulia lui Constantin Papanace, Mihai Eminescu – mare precursor al legionarismului românesc (Ed. “Armatolii”, Cetatea Eternă [Roma], 1951; reed. 1975) păcătuieşte prin exces de ideologizare partizană. Cea mai bună expunere sintetică ră­mî­­ne cea a lui G. Călinescu (din O­­pe­­ra lui Mihai Eminescu, cap. “Fi­lo­zofia practică”).
[6] Mai tîrziu, Iorga va intra în conflict cu noua generaţie naţionalistă (aşa cum intrase şi A. C. Cuza). Deşi salutase, la începutul lui 1937, pilda de eroism jertfelnic a lui Moţa şi Marin (art. “Doi băieţi viteji: Moţa şi Marin”, în Neamul românesc din 19 ianuarie 1937), în 1938 va avea un rol important în acţiunea de “deca­pitare” a Mişcării Le­gionare (începută cu arestarea, parodia de proces şi asasinarea în sta­re de detenţie a lui Corneliu Codreanu); în 1939 va lovi cu piciorul în cadavrele legionare expuse “pe caldarîmul Cotrocenilor după omo­rî­rea lui Armand Călinescu” – fapte ce au condus, pe fondul tensionat al epocii, la oribilul şi inu­tilul asasinat comis în 1940 de un grup le­gio­nar rebel (N. Steinhardt, relatînd incidentul – cf.Jurnalul feri­cirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 387 –, comentează: “Dar nicio­dată turpitudinea victimei nu scuză pe ucigaş. Nu încape deci scuză pentru cele petrecute în pădurea de la Strejnicu, ci numai – pentru noi, nu pentru ucigaş – încredinţarea că dreptul şi nedreptul, lumina şi întunericul, binele şi răul sînt distribuite în mod mai pestriţ decît bă­nuiam. Lui Iorga, de altfel, i se aplică întocmai vorbele lui Bossuet despre abatele de Rancé: C’est un homme contre lequel on ne saurait avoir raison. E atît de mare încît nu poţi avea drep­tate împotriva lui”). Să menţionăm şi definiţia pe care un coleg de generaţie şi crez naţionalist, Octavian Goga, i-o dăduse lui Iorga încă din anii ’20: “… monumentala incarnaţie a proorocului care şi-a mîncat ta­blele legii” (Mustul care fierbe, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1927, p. 88).
[7] Figura “apostolică” a lui N. Steinhardt (ca şi aceea, mai problema­tică, a “protocronistului” Edgar Papu, umbrită, mai ales în ultimii săi ani, de penibile cîrdăşii conjuncturale) ridică o problemă interesantă din unghiul de vedere al temei naţionale: posibilitatea ca un “alogen” să intre – în cazul de faţă pe calea Orto­doxiei şi a culturii – în comu­ni­ta­tea de sensibilitate şi destin a unui neam.
[8] Stînga – fie ea comunistă sau democratică – trăieşte cu un fel de psi­­hoză a “culturii de dreapta”. Marea piatră de poticnire a stîngii demo­­crate actuale, atunci cînd vine vorba de dreapta creştină româ­nească, nu-i atît principala şi controversata ei expresie politică (Miş­ca­rea Legionară), cît consistentele ei expresii cul­tu­rale (“şcoala” lui Nae Ionescu, gruparea “gândiristă” etc.). Dreptei politice i se pot găsi mai uşor punc­tele slabe (fie reale, fie contrafăcute propagan­dis­tic); cu ope­rele culturale adeseori remarcabile ale atîtor personalităţi de dreap­­ta (unele de notorietate universală) nu se poate însă “jongla” la fel de uşor. Multe dintre aceste personalităţi nu numai că legiti­mea­ză România modernă pe planul valorilor autentice, dar se constituie de la sine şi în puncte de fascinaţie pentru destui reprezentanţi ai gene­raţiei tinere (lipsite, în genere, de ilustre modéle contemporane). Aici este mie­zul problemei: dreapta culturală legitimează, fie şi indirect, dreap­ta politică. De aceea, anumite cercuri intelectuale ale stîngii de­mo­cra­tice au dus şi continuă să ducă o campanie susţinută împotriva lui Emi­­nes­cu, a unor “vîrfuri” ale culturii noastre interbelice (Nicolae Paulescu, Ni­chi­for Crainic, Nae Ionescu, Lucian Blaga, Mircea Vul­cănescu, Petre Ţuţea, Dumitru Stăniloae, Constan­tin Noica etc.) sau a unor mari perso­nalităţi ale exilului post­belic (cazul Mircea Eliade, cazul Vintilă Horia, iar în ultimii ani şi cel al “apostatului” Emil Cioran). Confundîndu-se îndeobşte Orto­do­xia cu ortodoxismul politic sau cultural, Biserica Ortodoxă Româ­nă este şi ea culpabilizată în mod cu­rent ca fost – dar şi actual – bas­tion al “reacţionarismului” românesc.
[9] Cf. eseul “Neamul în Biserică”, postat şi pe acest blog.
[10] Dincolo de toate incriminările mapamondului, se ştie prea bine cît de mult datorează Spania, Portugalia sau Chi­le regimurilor naţio­na­liste auto­ri­tare ale lui Franco, Salazar şi Pinochet, care şi-au salvat efectiv ţă­rile de la de­zastru (faliment economic, anarhie şi comuni­zare) şi au lă­sat în urmă o prosperitate pe care regimurile so­­cia­liste succedente au reuşit s-o risipească iresponsabil în doar cîţiva ani!

(Visited 649 times, 1 visits today)

1 COMMENT

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.