La nasterea Domnului, scrieri de Nae Ionescu

La nasterea Domnului, scrieri de Nae Ionescu

by -
0 716

..Când s’a născut Mântuitorul, in Roma stăpânea Octavian, – iar in Iudeea Irod. Perechea era bună. Un aventurier crud şi criminal, stăpânul. Un monstru perfid, vasalul.

Rareori istoria a avut să înregistreze orori mai insultătoare ale umanitătii. Un

pripăşit îndrăznet şi lipsit de scrupule, Irod era un Idumeu. Cu Iudeea nu avea nimic comun. Uzurpase domnia foştilor lui stăpâni din neamul Asmoneilor. Graetz 1),care obişnueşte să se documenteze, ni-l înfătişează condamnând la moarte pe Hircan, ultimul domnitor din familia învinsă, şi pe nepotul acestuia, Aristobul, căruia totuşi maică-sa, Alexandra, o femee îndrăzneată şi întreprinzătoare, isbutise să-i câştige protectia lui August şi a Cleopatrei. Se însoară cu Mariamne, sora lui Aristobul, ca să-si legitimeze tronul; dar sfârşeşte prin a o trimite la moarte. Tocmeşte un istoric, pe Nikolaos din Damasc, să-i facă o genealogie… babiloniană; şi e tot neliniştit. Domnia nu-i e sigură; peste tot nu vede decât primejdii, spioni, asasini plătiti. Archelaus, ultimul născut al Mariamnei, e şi el executat. Zadarnic. Orice pretendent îl făcea să tremure.

Superstitios şi credul, terorizat de propriile lui crime şi de grija păstrării unui tron care nu-i apartinea, – aşa l-au găsit cei trei crai dela Răsărit, care veneau să-i anunte naşterea unui nou rege in Iudeea.

Să ne mirăm că, atunci când Magii nu s’au mai întors ca să-i spuna unde e noul rege, el dă ordin să fie sugrumati toti copiii Betleemului? Câti au murit, nu se ştie. Apocalipsa lui Ioan vorbeşte de patruzeci şi patru de mii. Flavius Josephus tace. Dacă ar fi să credem pe Macrobius 2), in măcel a pierit şi unul din fiii lui Irod. Pedeapsă dumnezeiască sau perversitate bestială?…

Biserica sărbătoreşte pe aceşti prunci, mai mici de doi ani, prima răscumpărare a turburătorului noroc de a ne fi venit Mântuitorul. Cunosc un vechiu imn latin de o înduioşetoare frăgezime:

 

Innocentes pro Christo

infantes occisi sunt…

Prunci nevinovati fură ucişi pentru Christos; asasina’ti in vârsta laptelui, de un rege criminal, ei urmează Mieluşelului, el însuşi fără pată. Salut, flori ale martirilor, pe care in chiar pragul lumii urmăritorii lui Christos vă smulseră, precum furtuna rozele înmugurite. Voi, cele dintâi victime pentru Christos, turmă fragedă a jertfitilor, la picioarele altarului, bieti copilaşi, vă jucati cu palmele şi cununile voastre:

 

Aram sub ipsam simplices

Palma et coronis luditis…

Este una din cele mai emotionante şi mai semnificative prăznuiri. Copilul Sfânt, născut in ieslea simplă a Betleemului, căruia i se inchina boul şi asinul, păstorii şi cei trei magi ai Răsăritului; stâpânul cerului şi al pământului, căruia îi pregătim in sufletele noastre ,,pat de flori” pentru a se sălăşlui intru noi, spre mântuirea noastră! Desigur, aceasta e Crăciunul. Dar bucuria mântuirii nu e singură; şi e atât de cutremurătoare, că nu o putem suporta cu inima liniştită. Orice bucurie se clădeşte pe o jertfă. Ca şi bucuria veştii bune a naşterii Domnului, pentru care omenirea a plătit birul câtorva mii de prunci gâtuiti. Care este jertfa noastră?…

Pedeapsa – o ştim: patru ani dela naşterea Domnului, Irod murea: îi putrezise carnea; viermii îi sfârtecau de viu trupul; îl frigeau picioarele; răsuflarea îi mirosea a stârv. Avea oroare de sine însuşi – şi se omorî singur, ne mai putând îndura chinuri oribile. Grozavă pedeapsă, desigur, pe care cărtile noastre obişnuite nu ne-o tin la îndemână. Irod dispare pentru noi odată cu porunca pentru uciderea copiilor de sân. Noi uităm însă a ne aminti şi valul nesfârşit de sânge si de lapte, care a curs ca o răzbunare a Răului, către care omenirea trebuia să expieze norocul Mântuitorului înfăptuit – şi groaznica moarte a lui Irod, unealtă perversă a celui rău.

Să ni le aducem aminte astăzi, in această zi mare, ca o conştiintă a jertfelor pe care le datorăm – pentru răscumpărarea isbăvirii noastre. Căci toate bucuriile fără reculegere – nu rezistă coltului vremii.

Nae IONESCU, (Cuvântul) 1926

 

„…Si s’a făcut om”

In nesfârşitul întuneric eu văd Treimea sfântă,

şi în Treimea desprinsă din noapte, în mijloc,

mă văd pe mine însumi în picioare.

Angela de Foligno3)

Aşa mărturisim noi creştinii că Dumnezeu fiul s’a coborît pe pământ, s’a întrupat dela Maria Fecioara şi a devenit om. Pentru ca această coborîre a lui să însemne iarăş mântuirea noastră.

Poate că amintirea, in aceste zile de sărbătoare, a naşterii ca om a Domnului Christos, e prilej de reflectiune la ceeace este mântuirea noastră prin Messia. Căci ar fi cu mult prea sărac Crăciunul nostru, dacă l-am trăi numai in atmosfera lui dulce-aromitoare, dar lipsită de rodnicie, a obiceiurilor, şi nu am încerca să depăşim, cel putin in această împrejurare, cercul îngust al concretului, înspre întelesurile lui mai adânci.

Naşterea lui Christos indică momentul istoric in care Dumnezeu s’a făcut om. Iar această aparitie a lui Christos, anuntată de Legea veche in zeci şi sute de chipuri, este faptul fundamental al adevăratei antropologii ca întelegere a omului. De ce uităm aşa de stăruitor a ne gândi la aceasta?

Conştiinta greacă socotea pe om şi Dumnezeu deosebiti şi in închegarea lor intimă şi spatial. Erau deosebiti şi trebuiau să rămână aşa. Iar lumea iudaica a vechiului Testament nu gândea altfel.

Desigur, omul fusese creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; dar păcatul originar însemna căderea definitivă; isgonirea lui din paradis echivala cu o schimbare de esentă, schimbare pe care Messia cel cu calul alb ar putea să o anuleze; iar închegarea Kabbalei de a depăşi prin Adam Kadmon situatia tragică a omului, a isprăvit într’un fel de panteism, cel putin tot aşa de fără ieşire ca şi ancorarea in vechiul Testament 4).

Numai omenirea lui Christos a desfăcut cercul de fier al acestei vecinice şi întunecate robii. Căci Dumnezeu, in cea de a doua ipostază a lui, a devenit om, s’a purtat printre oameni şi le-a trăit viata in forma ei vecinică şi absolută. Christos – noul Adam.

Aşa s’a stabilit legătura firească între om şi Dumnezeu – şi s’a ridicat din nou omul la conştiinta esentei lui divine. Veacurile adevăratului creştinism aveau vie această conştiintă, următoare, cum erau, cuvântului Sfântului Pavel, care ştie ca omul va tine scaun de judecata pentru îngeri [1 Cor. 6,3]. Omul deasupra îngerilor in ierarhia lumii adevărate, iată marele fapt făcut posibil prin întruparea lui Christos.

Ce departe suntem de lucrurile acestea, care ne interesează totuşi in aşa de înalt grad. E adevărat, noi stăm încă sub hipnoza ,,marei întoarceri” a Renaşterii; care aşezând pe om in centrul universului, i-a redat autonomia, instaurându-l in vechea lui demnitate pe care i-o confiscase creştinimsul. Dar chiar aşa să fie? Reprezintă in adevăr mentalitatea modernă un plus de inovatie omenească?

General vorbind, lumea nouă s’a străduit să integreze întreaga existentă concretă într’un singur proces, mişcare pe o singură linie. Aşa a fost înglobat şi omul in ordinea naturală a lucrurilor, acordându-i-se poate, in această ordine o situatie proeminentă, dar desbrăcându-l in fapt de atributele divinitătii. Că aceste atribute există totuşi efectiv, nu încape îndoială. Probă insuşi acest evolutionism de strucură ştientistă, care nu s’a putut sustrage dificultătilor rezultate din noul punct de vedere decat prin îndumnezeirea realitătii concrete in care fusese coborît omul. Deaceea toate sistemele metafizice ale lumii de după Renaştere sunt precumpănitor panteiste. Solutie hibridă, fără îndoială, dar dovedind necesitatea de a vorbi cu Dumnezeu in categoria in care se plasează omul. In toată această perioadă de sărăcire spirituală, singură mistica a isbutit să salveze antropologia, mentinând-o pe piscurile însorite ale metafizicului; mistica creştină şi cealaltă.

Căci singură această cugetare a ştiut să nu părăsească punctul de vedere cosmic in întelegerea şi valorificarea omului, atunci când filosofia se bucura a crede că a surprins cheia întelepciunii absolute, pentru că isbutise să integreze antropologia in domeniul naturei.

Dar traditia gândirii mistice s’a pierdut; pe măsură ce a secat vâna religioasă a culturii. Omul a coborît din ce in ce mai mult in lumea lucrurilor, pierzând contactul cu divinitatea, din care totuşi se împărtăşeşte prin esenta lui; – într’atât încât chiar pentru conştiinte religioase ridicate îngerul a devenit un ideal de perfectionare; uitându-se faptul elementar că, într’o cosmologie creştină consecventă, înger şi om se mişcă pe linii deosebite; cel dintâiu nefiind decât ideal de sublimare a lucrurilor ; cel de al doilea, treaptă de ajungere la Dumnezeu.

Gândurile acestea să ni le readucem in minte astăzi când vom asculta vechea solie: ,,Naşterea ta, Christoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştintei…” Poate că cel putin nădejdea recâştigării pierdutei demnităti omeneşti se va coborî mângâetor asupra noastră.

Nae IONESCU, (Cuvântul) 1927

 

Fuga in Egipt

…Ingerul Domnului s’a arătat deci şi a poruncit cele ce trebuiau făcute: Maria să ia Pruncul şi să fugă in Egipt. Pruncul nu era altul decât Iisus. Ca să scape de urgia urmăritorilor, Maica Domnului s’a supus poruncii. Pruncul Sfânt ar fi putut invoca pentru El protectia Tatălui Ceresc; ar fi putut gâsi in El puterea de a deslăntui minunea şi de a se păstra nevătămat in mijlocul iureşului sângeros după Cel Nou născut.

Nimic din toate astea nu s’a întâmplat. Primul act al vietii lui a fost de umilintă şi de supunere. Şi-a recunoscut natura pământească, atâta vreme cât nu-i sosise încă ceasul; şi a acceptat legea firii in care se întrupase; întelegând că ceeace era dumnezeesc in el abia mai târziu trebuia să lucreze.

Iată deci ca a înfrunta primejdia, împotriva căreia nu poti face omeneşte nimic, nu e o dezertiune. Să fii Dumnezeu şi să te pleci înaintea urgiei oamenilor, nu însemnează asta să renunti la dumnezeirea ta? De bună seamă că nu, de îndată ce Iisus însuşi a acceptat fuga – şi de îndată ce functiunea dumnezeirii era in acel moment numai virtuală in el.

A nu te opune râului, ci a te feri din drumu-i, se dovedeşte, astfel, a fi pentru noi, omeneşte, o indicatie necesară. A te feri din drum, tocmai pentru a pune la adăpost, pentru ceasul in care se va plini vremea, puterile pe cari Dumnezeu ti le-a hărăzit, ca să le faci rodnice întru ajutorarea celor ai tăi.

Maria a luat pe Pruncul Iisus şi a fugit in Egipt. Minunată pildă de supunere şi de prevedere. Pruncul Iisus nu a stat să înfrunte pe ucigaşi. E aşa de firesc. Dar ascultati totuşi pe închinătorii romantici ai eroismului cu orice pret: cum, era fiul lui Dumnezeu şi nu a pregetat să fugă? A acceptat să se declare înfrânt in fata oamenilor şi nu a deslănjuit asupra lor fulgerele mâniei dumnezeescului Său Părinte? Vedeti, nu. Şi nici Părintele lui nu a hotărît astfel. Ci a poruncit fuga la adăpostul din tara Egiptului, impunându-i acest pas de umilintă. Spre mai marea slavă a lui de mai târziu.

Să fi stat pe loc, să moară? Frumos. Cel mult frumos adică. In fapt, nici măcar atât. Căci frumusetea aceasta îndoelnică ne ridica nouă putinta mântuirii, pe care aşa de îmbelşugat ne-a pus-o la îndemână mai târziu.

A fugit. Dar nu ca să rămână acolo, in pază bună şi in căldură. Ci ca să se păstreze pentru ceasul pe care Dumnezeu i-l hotărîse; pentru ca să se reîntoarcă la ai săi, unde trebuia să înceapă minunatele Lui isprăvi; între care nu cea mai lipsită de însemnătate a fost când a luat biciul şi a isgonit pe negustorii cari spurcau cu larma lor provocatoare casa Tatălui Său.

A, există – vedeti – şi un eroism al umilintei; eroismul cotidian, fără gesturi şi fără pathos, ignorat de toti, răstălmăcit de toti, batjocorit de toti. Răscolitorul, tragicul eroism al celui care-şi simte chemarea, care-şi ştie îndatoririle grele ale acestei chemări şi care îşi impune aspra disciplină de a aştepta, întreg, ceasul in care trupul şi sângele lui se vor frânge cu folos pentru iertarea păcatelor noastre.

Când steaua Betleemului se arată deasupra capetelor noastre, noi ne gândim că după arătarea ei a urmat fuga in Egipt şi intonăm, in încordarea tuturor nădejdilor, vechiul îndemn vecinic nou: ,,iată mirele vine la miezul noptii şi fericită e sluga pe care o va afla priveghind”.

Nae IONESCU, (Cuvântul) 1929

1) _____

     -Heinrich GRAETZ (1817-1891), istoric evreu, autorul unei monumentale istorii a poporului evreu în 12 vol. (1853 si urm.)

2) _____

     -FLAVIUS Josephus (cu numele adevarat: Joseph ben MATHITJAHU) (37- cca 100), istoric evreu filoroman. MACROBIUS Theodosius, scriitor latin  neoplatonic pe la 400 d. Chr.

3) _____

     -Angela de FOLIGNO (1248-1309), misticã italianã.

4) _____

     -Kabbala (ebr. „traditie”) reprezinta mistica iudaica, in special dupa anul 1200. Dupa invatatura Kabbalei, Adam Kadmon este prima emanatie a Absolutului (En-Sof), „primul om”, care se cheama si „omul suprem”. (Adam Illaa) adica Dumnezeu insusi, dupa „chipul si asemanarea” caruia a fost creat apoi stramosul nostru Adam. En-Sof a fost definit deseori in sens panteist: „Toate sunt în el si el în toate” (formula lui Ibn GABBAI, rabin si kabbalist din a doua jumatate a secolului XVI si inceputul sec. XVII).

 

(Visited 187 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.