Liberul arbitru şi „sportul-rege”
Astfel se numeşte o carte destul de recent apărută, despre care am auzit o discuţiune într-o emisiune culturală difuzată de televiziunea franceză. Era prezent în platou şi autorele şi, mai mult, un alt autore şi mai vehement. Ambii se refereau la fenomenul ce ne macină nopţile şi va mai continua, spre disperarea mamelor şi a nevestelor, încă vreo două, trei decenii, că poate nu dară şi veacuri, adicătelea taman fotbalul. În şpeţial, şi sportul, în general. Fotbalul, în special şi sportul, în general, cum zisei, sunt două fenomene sociale dezvoltate în secolul XX, mai abitir în anii premergători şi următori celui d-al Doilea Măcel Mondial. Legătura lui cu politica şi cu propaganda deseori neghioabă se iveşte de timpuriu – vezi Olimpiada de la Berlin, din 1936, când robotul germanic programat de Hitler a fost înfrânt de un negru mititel. Dar politichie a fost şi în continuare, Războiul Rece întreţinând fără rezerve un conflict pornit şi mocnit. Care, pe faţă, a izbucnit şi aici, cu porcul ăla de Franco, de nu lăsă Işpania lui să joace cu URSS-ul, apoi la Muenchen, la Olimpiadele de la Moscova şi de la Los Angeles – unde România noastră cea limpede curgătoare, ca ţară nealiniată şi jucătoare la două capete de acvile imperiale, a fost prezentă! Bravo ei, de altfel!
Sportul rege – etichetat aşa încă de pe vremea de dinainte, hai s-o numim a Vechiului Regim! – a sucit minţile multor oameni cu minţile destul de uşoare. Pe de o parte era cam singurul spectacol defulatoriu, pe de alta era cam singurul mijloc de a evada pe scara socială sau singurul mod de a mai ieşi dincolo de frontier, de a mai călători. Statul folosea prilejul, propagandistic, pentru a demonstra superioritatea propriei orânduiri. Observaţi că nu mă opresc la exemplul nostru, căci SUA procedau identic şi acum continuă acelaşi traseu. Fireşte, o chestie bună şi oarecum igienică este de reperat aici: în loc să se războiască inutil pe teren, statele ar face mai bine să se ia la luptă sportivă, pe terenul îngrădit şi dese(m)nat dinainte, cu neşte reguli, cu arbitri şi alte socoteli! Dar de aici nu vine petrolul, nu se arată sferele de influenţă, nu se desfac pieţele agroalimentare!
Că sportul, ca palestrică sau ghimnastică, este deosebit de util, o ştim de la vechii greci. Primii dintre modernii care au acordat o şansă mişcării au fost englezii, prin colegiile lor. De acolo derivă şi fotbalul-rugby, ca mijloc de expresie, iar americanii, preluând în întregime sistemul englez, au dat şi burse de merit sau scutiri de armată. Sigur că intrăm aici şi într-o cultură a trupului, într-o redescoperire a lui, dar nu suntem sociologi şi nu ne aventurăm mai departe de cât de ţin curelele. Băgăm de seamă că una este activitatea sportivă din şcoală sau cea de masă şi cu totul alta este profesionalismul gladiatoricesc, contorsionat politic. Mişcarea de cu zi cu zi, de sfârşit de săptămână este un obicei normal, şi din păcate cam pe cale de dispariţie, al omului modern şi postmodern. Spectacolele din arenă şi mai ales partidele oficiale de fotbal sunt transformate în adevărate corride umane pentru care se pregătesc, deseori trăgând pe sfoară însăşi viaţa participanţilor la traficul cu mingea, armate de antrenori, psihoterapeuţi, maseuri, funcţionari, medici, gazetari, oameni de afaceri şi de influenţă. Pentru toţi ăştia, sportivul este un simplu cal de curse ţesălat, bine hrănit, bine odihnit, bine dopat. Dar şi extraordinar de bine plătit, chiar inuman de bine!
Ce exemplu poţi oferi tinerilor necopţi la minte prin devoalarea parcursului vieţii unor derbedei (de cele mai multe ori) proveniţi din cele mai umile medii, ce ajung la sume astronomice cu care îşi cumpără fotomodele (alte exponente ale exploziei şi exploatării mediatice, tot un fel de clone ale stasului unei epoci; cam câte sunt astea, o sută, o mie? Ce reprezintă ele faţă de restul femeilor normale ce-şi fac o carieră pe măsură?), maşini de lux şi ceasuri foarte scumpe, ce arată de altfel aceeaşi oră ca şi alea la kilogram, produse în Taiwan? Bineînţeles că nu voi fi întrutotul de acord cu unul dintre cei doi autori, cu ăl de propunea extirparea sportului de performanţă dintre îndeletnicirile omului actual. Mai mult, cred că peste cincizeci de ani sau o sută, fotbalul va obosi el însuşi şi nu va mai fi atât de bine prizat, dar va apărea altceva, căci nevoia animalic-umană de circ nu va putea fi extirpată din cromozomii noştri. Iar exponenţii sportivişti, oricâte nunţi exclusiviste, cu dansatoare pe mese şi cu invitaţi pe sprânceană vor face, ca semi-analfabetul Inastase (un mare performer în tenis, care a strălucit ca o coadă de cometă!), oricâte colecţii de maşini scunde şi cârne ar prezantarisi, precum prostul de Ţirţirac, afarist făcut, iar nu fătat, oricâte reclame în halate de doftor ar bălmăji ziulica întreagă absolvenţii de şcoala vieţii, la seral, Hapgi şi Candia Număneci, tot nu ne vor reprezenta, ca embleme, ca herb, ca scut decât pentru popul aplauzitor! De pretutindenea! Au fost mari performeri în şort, ar fi meritat ode meticuloase de la alde Pindar, dar nu pot şedea nici la catedră, nici de-a dreapta sau de-a stânga ei. Acolo şed oamenii de bune moravuri şi de bune calităţi!
autor: Nicolae Iliescu
sursa: Revista Clipa
