Mihail Munteanu-Jurnal din inchisorile comuniste

Mihail Munteanu-Jurnal din inchisorile comuniste

by -
0 1483

Scriitorul Adrian Munteanu despre tatal sau,Mihail Munteanu care a suferit ororile anchetelor si detentiilor de la Canal si inchisoarea de la Aiud,din timpul comunismului.

Prin 1937-38, Mihail Munteanu, tatal meu, era liderul studentilor de la Politehnica din Iasi. Pustiitoarea aparitie a razboiului l-a obligat sa se refugieze la Brasov. Aici s-a casatorit, a avut un singur fiu si a cunoscut, dupa 1944, teroarea anchetelor securitatii. Aici a fost arestat si condamnat sub acuzatia de “ uneltire impotriva ordinii de stat “. Ridicat la cateva zile dupa ce am aparut pe lume, a rezistat timp de cinci ani regimului de exterminare de la canalul Dunare – Marea Neagra. S-a reintors acasa pentru trei ani si a fost din nou arestat, primind o condamnare de zece ani, dintre care a facut opt ani de carcera, pentru nesupunere, in inchisoarea de la Aiud, cimitirul intelectualitatii romanesti:

Ros de suferinte fizice si morale pentru un destin, personal si national, ce nu si-a gasit implinirea jinduita, Mihail Munteanu s-a stins in 1990, la cateva luni dupa ce incoltise speranta unor reale schimbari democratice in Romania. Apucase sa devina membru al Asociatiei Fostilor Detinuti Politici.

Prea tanar pentru a intelege exact, la timpul potrivit, rostul deplin al marturisirilor pe care mi le facea, adevarata si dramatica dimensiune a suprimarii unor deveniri, pentru vina de a nu fi facut concesii inregimentarilor comuniste, abia dupa moartea tatalui meu am inceput sa pun cap la cap fragmente de marturii orale si sa inteleg de ce, la prima intalnire de dupa intoarcerea din puscarie, imi strangea bratul intr-un gest ce mi s-a parut de spaima si nesiguranta, de haituire. Bratul fiului sau pe care nu-l vazuse de la nastere. Acest gest m-a urmarit intreaga viata, ca si cum din intunericul din care venea s-au furisat limbi de foc, rupand furibund din carnea prigonitului, recompunand marasmul unor suferinte inimaginabile, lupta cu moartea, supravietuirea si speranta.

Din fericire, tatal meu mi-a lasat un caiet cu amintirile sale din anii puscariilor comuniste. Abia acum imaginea acelor pustiitoare decenii s-a lamurit. Mai mult decat atat, am inteles ca orice marturie despre suferintele unui neam nu ai voie sa o tii numai pentru tine. Ea trebuie destainuita, rostita sau strigata, pentru a ne impregna de tensiunea, de dramatismul unor veacuri de prabusire, pentru a indeparta, cat ne va sta in putinta, pericolul recrudescentei unor asemenea monstruozitati. Abia dupa ce am citit marturiile continute in acest caiet am realizat ca am avut in preajma, veghindu-mi inaltarea, asa cum i-au permis vremea si vremurile, un parinte care si-a probat in timpul tineretii sale anulate, o verticalitate pilduitoare.

De cate ori recitesc amintirile pe care le veti descoperi si voi, paginile imi ard cugetul si ma inabusa revolta. Simt, din ce in ce mai clar, ca acest jurnal nu este numai al meu.

Cei mai multi dintre cititorii acestui site sunt tineri. Ei nu-si pot alcatui o imagine adevarata a realitatilor de acum mai bine de 50 de ani decat prin lecturi, prin marturii. De aceea cred ca gestul dezvaluirii acestui document este unul necesar.

Realizand ca textul reproduce nu numai imprejurari decisive si dramatice, dar si tensiunea conflictului interior, al dezradacinarii si anularii personalitatii, am decis sa nu intervin cu nimic in stilistica notatiilor. Ele vor fi conturarea reala a modalitatilor prin care masinaria comunista a distrus nu numai un destin uman, ci o generatie intreaga. Aceasta generatie merita pe deplin efortul de a nu lasa sa se astearna valul uitarii si neintelegerea rosturilor si devenirii noastre.

I. Intampinare

Ilustratie cu Mihail Munteanu in armata in 1940 (primul din stanga)

mihail munteanu

Nu am cautat sa scriu un jurnal, caci conditiile din inchisorile comuniste erau ingrozitoare, teroarea barbara, urmarirea detinutilor politici se facea cu masuri draconice care mergeau catre desfiintarea morala si fizica a omului.
Mijloacele de scris erau complet interzise, un creion sau o fituica constituind un delict grav, alarmant pentru administratie si sfarsit cu pedepse de neimaginat pentru faptuitor.

In inchisoarea de la Aiud erau detinuti intelectuali de toate categoriile pana la personalitati de prim rang, academicieni, profesori universitari, savanti, scriitori, avocati, ziaristi, preoti, unii dintre ei fosti ministrii, ori reprezentanti de frunte ai vietii culturale. Tot ce au scris ei sau ce s-a scris despre ei a fost ulterior detentiei.
De altfel, personal, nu inclin a scrie jurnale, considerand aceasta un lucru prozaic. Nu m-am hotarat a scrie nici memorii, insusindu-mi cele exprimate de Petre Pandrea in volumul sau Atitudini si Controverse, pag. 472: „ Oamenii cu succes in viata, existentele plenitudinare, nu pot scrie memorii. Nedreptatitii sau ratatii vietii sociale au aptitudini strasnice in aceasta directie. „
Personal, desi nu m-am realizat cum as fi dorit, nu ma consider un ratat. Asa ca voi aduna doar, in cele ce urmeaza, unele amintiri, pentru a fi cunoscute. Este momentul sa stim adevarul si sa nu-l uitam.

II. Fuga

Ilustratie cu Mihail Munteanu in comisia tehnica, anul 1943. Cinci ani inaintea calvarului.

mihail munteanu 2

Se decretase nationalizarea in 1948. Uzinele Astra din Brasov (ulterior devenite uzinele Steagul Rosu – n.m.) erau in toiul inventarierii, iar eu eram numit intr-o comisie la magazia centrala. Atmosfera in birouri si ateliere era de groaza. Se faceau zilnic arestari. Un autobuz mare astepta pe Calea Bucuresti, iar o masina mica cu securisti intra la sindicat, unde era chemat cel vizat, era ridicat si dus la autobuz, iar de acolo in beciurile de ancheta. Ora dupa ora dispareau cunoscuti si prieteni.

A venit si randul meu. Cautandu-ma la birou si negasindu-ma au mers la magazia centrala. Controlam materialele pentru automotoare care se gaseau la ultimul etaj. De jos ma zaresc si striga sa cobor. Am simtit atunci un gol in suflet ce prevestea sirul lung al anilor de suferinta. Caut sa scap si ma furisez printre raioane, escaladand balustrade si acoperisuri, ajungand in curte, unde se gaseau stive mari de scanduri. Cu respiratia aproape intretaiat, ma adapostesc in golurile dintre scanduri. Stau nemiscat aproape o ora, cu spaima in suflet, gandindu-ma ce este de facut. M-au cautat, au blocat toate portile uzinei, intarind paza.

Dupa un timp am iesit si m-am indreptat, cu mare prudenta, spre zidurile exterioare ale uzinei pe care le-am sarit ajungand in padure. Incepea viata aspra de fugar.

Am anuntat familia despre situatia mea, cautand sa le dau sperante ca lucrurile sunt numai un provizorat. In sinea mea ma cutremuram ca ii voi lipsi mult timp de ajutorul meu si cine stie daca ii voi mai vedea. Domnul sa fie cu noi ! La El este nadejdea.

Va urma!

Preluat de pe site-ul http://www.comunism.ro

(Visited 507 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.