Mihai Eminescu – „lumina lină” a literaturii române

Mihai Eminescu – „lumina lină” a literaturii române

by -
0 919

Nu este deloc ușor să scrii despre o vastă personalitate, cum este cel care a fost numit, pe drept cuvânt, luceafărul poeziei românești, geniu scriitoricesc, mare iubitor de neam și patrie, dar și – în ciuda tuturor celor ce au negat acest lucru – apărător al Ortodoxiei și mereu aplecat asupra valorilor Bisericii noastre. Este bine să ne ferim de afirmații categorice despre uriașa personalitate a marelui nostru poet, cum că el ar fi fost ori ateu categoric, ori un apologet fervent al Bisericii Ortodoxe. Ne intărește această convingere mărturisirea dintr-un interviu al Maicii Benedicta, renumita doamnă acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga, cercetător de prestigiu și eminescolog consacrat: Dacă a fost Eminescu un om religios, este o problemă complicată, pe care eu o studiez de ani de zile. Pentru că e plină de contradicții viața și gândirea lui în legătură cu dumnezeirea. A avut o educație religioasă extrem de îngrijită, ca toți copiii de pe vremea aceea: două surori ale mamei lui erau măicuțe la schitul Agafton, iar el a învățat buchiile pe genunchii bunicului de la Ipotești care l-a introdus în cărțile sfinte, în – să zicem și noi ca Mateevici – «limba vechilor cazanii», căci limba lui are un izvor necontenit în limba vechilor scriituri românești.

Mihai Eminescu, născut la 15 ianuarie 1850 în ținutul binecuvântat și plin de sfințenie al Botoșanilor, ca al șaptelea din cei unsprezece copii ai unei familii plină de credință este, că vrem sau nu, pilonul central al literaturii române și totodată un impresionant apărător al valorilor naționale românești, care a avut curajul de a spune lucrurilor pe nume, devenind astfel un model veșnic pentru noi, cei care astăzi simțim că ne pierdem identitatea sub tăvălugul tot mai apăsător al acestor vremuri în care istoriei neamului nu i se mai dă prea mare importanță.

Nu avem până acum știință ca Eminescu să fi urmat vreun curs de teologie de-a lungul studiilor sale, însă pentru el, în ciuda tuturor celor care neagă acest lucru, Sfânta Scriptură a avut un rol capital, modelându-se – așa cum el însuși mărturisea – după aceasta, considerându-o adevăratul și veșnicul pedagog al omenirii: „Sunt două mii de ani aproape de când ea (Evanghelia) a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se crește omenirea. Învățăturile lui Budha, viața lui Socrat și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, asemănătoare cu învățămintele creștinismului, n-au avut atâta influență, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă și populară biografie a blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice, și nu pentru El, pentru binele și mântuirea altora. Și un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie și dispreț de semenii lui; și Socrat a băut paharul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuții civice a antichității. Nu nepăsare, nu dispreț: suferința și amărăciunea întreagă a morții au pătruns inima Mielului simțitor și în momentele supreme, au încolțit iubirea în inima lui și și-au încheiat viața pământească cerând de la Tatăl-Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii Săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane”. Iubirea doar poate alunga duhul lumii acesteia, duhul vrăjmășiei și al urii: ”Pentru că prin iubire el a făcut cearta între voințe imposibilă. Când iubirea este, […] cearta e cu neputință”.

Singură iubirea este și în gândirea lui Eminescu cea care ne poate conduce spre dreaptă creștere, însă ca și acum, și atunci în vremea sa, majoritatea dintre noi ne facem că nu vedem acest fapt: „aproape de două mii de ani ni se predică să ne iubim, noi ne sfâșiem […]. În loc de a urma prescripțiunile unei morale aproape tot atât de vechi ca și omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorijabilă nu-I urmează deloc; ci întemeiată pe bunătatea Lui, s-așterne la pământ în nevoi mari și cerșește scăpare”, iar într-un alt articol al său, din ziarul „Timpul”, cuvintele sale pe această temă devin, cu adevărat, rugăciune: „Cum suntem vrednici a lua facerile Tale de bine? Că Tu ești dirept, noi nedirepți; Tu iubești, noi vrăjmășuim; Tu ești îndurat, noi neîndurați; Tu făcător de bine, noi răpitori! […]. Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi și, cât este despre gândul și viața noastră, cu direptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte Judecătoriule! Dar… îndurării cei nebiruite și bunătății cei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni Stăpâne!”.

Mântuitorul Iisus Hristos nu este pentru Eminescu doar un Dumnezeu coborât între oameni, ci Dumnezeu adevărat și om adevărat; astfel devine pildă de viețuire, pildă vie și paradigmatică pentru toți: „E ușoară credința că prin precepte teoretice de morală, prin știință oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecțiune, după care să-și modeleze caracterul și faptele. Precum arta modernă își datorește renașterea modelelor antice, astfel creșterea lumii nouă se datorește prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă creștinul a-și modela propria sa viață”.

Dacă și astăzi mai auzim voci de la diferite societăți numite umaniste că religia nu are ce căuta în școală, deformând mintea elevului, Eminescu, încă din vremea lui, combătea o astfel de poziție, afirmând că numai religia poate să ridice societatea din starea în care este, formând cu adevărat mintea noastră întru bine și adevăr: „Prin ignorarea laturei educative a școalii, a bisericii, și a vieții de stat, am ajuns a face dintr-o țară înzestrată cu atât de multe condiții de dezvoltare sănătoasă, […] o țară în care totul e atins de morbiditate”; „Într-o țară în care religia și curăția moravurilor au fost înlăturate […], în care conștiința de drept și nedrept, de bine și rău sunt zilnic jignite prin ridicarea socială a unor pături de oameni neonești, […], spiritul public caută în zadar un razem contra corupției”. Privind la societatea contemporană lui, parcă neschimbată și astăzi, Eminescu observa: „În loc de-a merge la biserică, mergem la cafenea”, uitând de valorile axiologice ale neamului românesc. Căci simbioza dintre neamul românesc și Biserica Ortodoxă era, în gândirea eminesciană, singură vitală pentru dăinuirea acestui neam în istorie: „Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit și unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit de înghițirea prin poloni, unguri, tătari și turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare și singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea și ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e”.

Mihai Eminescu a plecat mult prea devreme spre cele veșnice; mult prea devreme pentru că mai avea multe de spus pentru neamul acesta și cu toate că era conștient de calitățile lui, niciodată nu s-a mândrit cu acestea, ci smerenia lui a fost atât de mare, încât pare de neînțeles pentru noi cei de astăzi: „nimănui să nu-i abată prin minte c-ar fi un geniu”, mărturisea Eminescu.

Celor care l-au numit sau încă îl mai numesc pe Eminescu liber cugetător, el însuși le răspunde într-un articol din publicistica lui: „a vorbi despre o religie a liberei-cugetări e ceea ce se numește în logică o contradicție în termeni, e ca și când ai zice «oțel de lemn»”.

Poetul nepereche al literaturii noastre mereu s-a considerat un căutător al lui Dumnezeu, și de vreme ce Îl căuta, cu siguranță, L-a și găsit, căci într-o mărturisire târzie, din ultima perioadă a vieții sale pământești în bolnița Mănăstirii Neamț, de ziua lui, la 8 noiembrie 1886, un duhovnic al acestei mănăstiri a consemnat pe un Ceaslov că Mihai Eminescu a cerut să fie spovedit și împărtășit, și după ce ieromonahul a împlinit acestea, Eminescu i-a sărutat mâna și i-a zis: „Părinte, să mă îngropați la țărmul mării, lângă o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”.

Avem această nădejde sfântă că sufletul său se mângâie în „Lumina lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte” unde ascultă cântările îngerești și se roagă pentru neamul pe care l-a iubit atât de mult și pentru Biserica sa pe care a numit-o mama poporului român. (autor: ÎPS Varsanufie, sursa: Revista Clipa)

(Visited 172 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.