O lume bolnavă sau doar ipocrită?

Normal ar fi fost să consacrăm rândurile de faţă Greciei, crizei din această ţară. Care a înregistrat zilele acestea un punct de maxim. De ce nu o facem? Pentru că de la început, situaţia din Grecia nu a fost discutată în mod deschis, cu faţa la adevăr. Întotdeauna, adevăratele probleme au rămas undeva în spate. De aceea, totul s-a amalgamat şi din toată „criza grecească” am rămas în minte cu faptul că grecii s-au împrumutat din ce în ce mai mult ca să poată consuma din ce în ce mai mult. Dintr-o asemenea „analiză”: obţinem două neadevăruri: vina este exclusiv a Greciei iar Uniunea Europeană este absolvită de orice răspundere.

O greşală apare, mai întotdeauna, printr-un tip de „conlucrare”, printr-o cumulare a unor erori venite din direcţii diferite şi de la instituţii diferite. Grecia nu a întrunit de la început condiţiile stabilite prin Tratatul de la Maastricht, deficitul ei fiind, în acel moment, de 9%. De aceea, procesul de aderare la zona euro a fost amânat cu un an. Nici după acest interval criteriul deficitului – de maxim 3% – nu a fost realizat. Totuşi, Grecia a fost primită în baza unui angajament că va reduce nivelul deficitului la 3.7% din PIB. De fapt, putem spune că actuala criză a datoriilor Greciei a început în 2001, când ţara a fost primită în zona euro („The Economist” 18 iunie 2011). În anul 2000, totalul datoriei atinsese un nivel de sută la sută din PIB, iar deficitul de cont curent (element central al deficitului bugetar) se ridica la 8% (Idem). Grecia s-a îndatorat peste măsură, într-adevăr. Unde au fost agenţiile de rating, cele care trebuie să ia pulsul solvabilităţii, să semnaleze din vreme starea de „sănătate financiară” şi economică a unui client? În timp ce Grecia continua să consume şi să împrumute, agenţiile de rating categoriseau datoria Greciei cu AAA. (John Mauldin, Jonathan Tepper, Endgame, John Wiley & Sons.Inc, New Jersey, 2011, p. 41). Deci o datorie cu grad mare de încredere. Care putea fi vândută în condiţii de maximă siguranţă.

Mult mai profitabil şi mai instructiv ar fi să privim la ceea ce se întâmplă în Grecia şi din perspectiva răspunderilor Uniunii Europene, a unora din ţările sale. Cum am menţionat, Grecia nu ar fi ajuns în situaţia de astăzi, dacă nu s-ar fi făcut o mare concesie de la început, în momentul primirii. Nu ar fi ajuns nici dacă situaţia financiară a acestei ţări ar fi fost atent supravegheată de forurile europene. Datoriile imense ale ţării nu pot fi desprinse de faptul că Grecia a achiziţionat mult armament modern de la Franţa şi Germania, ceea ce a amplificat datoria publică a statului elen. Sau că băncile care au cea mai mare expunere pe spaţiul elen, deci cele care au cumpărat cele mai multe din titlurile emise de guvernul ţării, sunt cele franceze şi germane. De aceea, situaţia din această ţară este aşa de complicată. De aceea, Grecia va trebui să fie ajutată – şi va fi, pentru că, astfel, ţările occidentale se ajută pe ele însele. De aceea, datoria ei a fost redusă şi redistribuită practic unor ţări care nu au nici un fel de vină, în afara faptului că au nevoie de bani pe care însă îi vor obţine la dobânzi mai mari. De aceea, nu s-a apelat la soluţia falimentului, care ar fi fost şi mai simplă, şi mai profitabilă.

Recent, la reuniunea G20 s-a discutat despre crearea unei protecţii pentru zona euro, dar „nu s-au dat amănunte”. Boala Greciei este, în ultimă instanţă, boala Uniunii Europene. Până nu se recunoaşte acest lucru, cu toate consecinţele de rigoare, cu toate măsurile care se impun, lucrurile nu fac decât să degradeze. Cazul Greciei reprezintă un avertisment pentru Uniune, pentru politica ei financiară, un avertisment că o situaţie dificilă nu se poate rezolva până când nu este privită realist şi lucid, până când greşelile făcute de toate părţile nu sunt recunoscute deschis, până când ipocrizia din analiză, din prezentare şi din soluţiile recomandate nu este pur şi simplu eradicată.

O ipostază a acestei ipocrizii am întâlnit-o şi într-un alt fenomen mult mai important şi cu un impact indiscutabil mai mare. Explicaţiile referitoare la actuala criză, situează cauzele acesteia în zona consumului nesustenabil, a consumului pe bază de împrumut. Fapt adevărat, numai că acest factor, repetăm important, nu epuizează explicaţia şi nici măcar nu se situează în prim planul cauzelor care au declanşat criza. Recent, Etienne Davignon, preşedintele Institutului Egmont, semnalează un fapt extrem de important şi, pentru noi, surprinzător. Spunem surprinzător, întrucât ne vine greu să acceptăm că el nu a fost sesizat de către cohortele de specialişti în domeniul crizei.

Este vorba despre o prefacere intervenită în sistemul de împărţire a valorii create între profit şi salarii. Până de curând, această împărţire era echilibrată. De la un timp, adică în ultimii 30 de ani, valoarea creată a început să ia cu deosebire drumul profitului, în dauna salariilor. Deci, mecanismul acesta de distribuţie schimbat, a favorizat nu munca, ci capitalul, nu salariile, ci profitul, nu oamenii săraci, ci pe cei bogaţi, nu micii proprietari, ci marile corporaţii. Schimbarea acestui raport a avut un impact asupra vieţii financiare, economice şi sociale greu de imaginat la început. În plan financiar apare un cerc vicios care funcţionează pe bază de autoîntreţinere. Salariile mici determină angajaţii să apeleze tot mai mult la credite de la bănci, iar acestea, la rândul lor, procură surplusul de capital de la cei care au beneficiat de sistemul inechitabil de distribuire a valorii nou create despre care tocmai am vorbit.

Tot în plan economico-financiar, menţinând analiza, diminuarea veniturilor face ca, în timp, consumul sau mai bine zis posibilităţile de consum pe piaţă, ceea ce Keynes numea „cerere agregată”, să scadă dramatic. Cum remarca şi Nouriel Roubini (Nouriel Roubini, The Instability of Inequality, www.project-syndicate.org/commentarz/roubini) se creează un adevărat gap între nivelul veniturilor şi aspiraţiile de consum, sursă de mare tensiune economică şi, am spune, umană. Ţările dezvoltate au căutat soluţii de rezolvare. Statele anglo-saxone au procedat, cum menţionează acelaşi autor, la democratizarea creditului prin intermediul procesului de liberalizare financiară. S-au acordat credite cu uşurinţă, iar dobânzile au fost reduse semnificativ. Ambele reprezentând factori favorizanţi ai crizei. De pildă, în anul 2000, dobânzile în America erau ridicate. Au urmat patru ani de scădere a acestora, ceea ce, evident, a încurajat împrumuturile. În anii 2005-2006, rata dobânzii a urcat către nivelul ridicat al anului 2000. Cum veniturile erau mici, capacitatea de rambursare s-a gripat în cea mai mare măsură. În anul următor a izbucnit criza.

În Europa, soluţia a fost reprezentată de către dezvoltarea serviciilor publice: educaţie gratuită, asistenţă sanitară parţial gratuită, ceea ce urma să compenseze deficitul de venituri ale cetăţenilor. Pe de altă parte, dezvoltarea serviciilor a favorizat creşterea datoriei publice, transformată acum în „datorie suverană”, adică datorie care trebuie plătită de către fiecare, care aparţine tuturor cetăţenilor. Observaţi ipocrizia? Deci cetăţeanul este dezavantajat din start prin modificarea mecanismului de distribuţie a valorii. „Soluţiile” găsite atât în statele anglo-saxone, cât şi în cele europene propriu zise, par a avantaja pe termen scurt cetăţeanul, dar pe termen mediu acelaşi cetăţean este pus să plătească totul a doua oară. Nu era mai firesc să se revină, fie şi parţial, asupra mecanismului de distribuţie propriu zis? Da, dar pentru aceasta era nevoie de curajul de a înfrunta marea finanţă, elitele financiare, economice şi politice. Care se dovedesc adevăratele beneficiare ale schimbării mecanismului de care am vorbit.

Edificator pentru răsturnarea de valori şi priorităţi este cuantumul salariilor din diferite domenii. Tradiţional, salariile din domeniul industriei, incluzând pe cele din energie, erau cele mai mari. Până la mijlocul anilor ‘90, când au fost ajunse de salariile din domeniul sectorului financiar şi imobiliar. Astăzi, într-o serie de ţări, precum SUA, Marea Britanie, Franţa, salariile din acest ultim domeniu au depăşit considerabil pe cele din industrie şi energie. Cu excepţia Germaniei, unde salariile din industrie şi energie au scăzut, dar se află încă la nivelul cel mai înalt.

Noua paradigmă explică foarte multe lucruri, semnalate în literatura de specialitate, dar care, până acum, nu erau asociate cu această rădăcină comună. Este vorba, în primul rând, de creşterea inegalităţii sociale, atât în interiorul diferitelor state dezvoltate, cât şi între state. Un exemplu simplu: în anii ‘70, executivii din diferite corporaţii câştigau de 40 de ori mai mult decât salariaţii cel mai modest plătiţi. În 2007, acest raport era de 400 la 1. A apărut o adevărată plutocraţie economică în statele dezvoltate şi nu a existat nici o frână în calea unei asemenea evoluţii. Ea exercită un gen de presiune permanentă asupra deciziei politice, căutând să o influenţeze. De pildă, în 1971 erau doar 145 de organizaţii de lobby la Washington, reprezentând cercuri de afaceri. Cu un deceniu mai târziu, numărul acestora crescuse la 2445.

Referindu-se la perioada postbelică din SUA, George Packer remarca îndreptăţit că „şefii de bănci, de corporaţii, de universităţi, de firme de avocatură, de fundaţii, de companii media nu erau mai puţini venali, mai puţin lacomi, sau mai puţin hrăpăreţi decât omologii lor de astăzi. Dar ei au ajuns pe poziţii de top într-o cultură care punea oprelişti acestor trăsături şi, cu siguranţă, nu le glorifica” (George Packer, The Broken Contract, „Foreign Affairs”, Noiembrie/Decembrie, 2011). Inegalităţii, de fapt, cu toate frustrările sale, i se adaugă această atitudine sfidătoare, potrivit căreia bogatul nu mai are nici un tip de sfială în faţa sărăciei, nu mai simte nici o jenă în faţa umilinţei generate de această condiţie şi crede că i se cuvine oricât de mult. Ceea ce creează o atmosferă greu de îndurat, poate mai mult decât lipsurile materiale propriu zise. „Ca orice perioadă, şi cea postbelică a avut costurile sale. Dar privind la ea de unde ne aflăm acum, ea pare foarte bună” (Idem).

Inegalitatea din societatea americană afectează nu numai păturile scăpătate, ci clasa de mijloc, atu-ul societăţii americane, principalul punct de sprijin al stabilităţii sale. Între 1979 şi 2006, notează acelaşi autor, clasa de mijloc americană şi-a sporit veniturile cu 21 procente (incluzând rata inflaţiei). Cele mai sărace pături şi-au sporit veniturile cu 11 procente, pe când veniturile celor mai bogaţi ai Americii, care formează 1% din populaţie, au sporit cu 256 de procente. În felul acesta, un procent din populaţia Americii deţine aproape un sfert din venitul său naţional.

Inegalitatea subminează democraţia, spune George Packer. Mai curând am spune că ea subminează încrederea, filonul esenţial atât al democraţiei, cât şi al economiei. Şi generează un tip de instabilitate care hrăneşte disperarea, un sentiment de neputinţă, chiar de revoltă surdă. Pe care o întâlnim în mişcările de protest „Occupy Wall Street” din New York şi din toată America, ori în ceea ce s-a numit „Primăvara arabă”, în revoltele de stradă din Londra, în protestele clasei de mijloc din Israel, sau cele ale studenţilor chilieni. Încât, dacă vorbim de globalizarea economică şi financiară, credem că suntem din ce în ce mai îndreptăţiţi să vorbim şi de globalizarea protestului. Ipocrizia aici constă în faptul că vorbim de efecte în mod spectaculos, în timp ce cauzele sunt lăsate în plan secund. Aşa încât suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm: doza excesivă de ipocrizie nu este şi ea o boală. Pe care o întâlneşti nu doar la oameni, ci şi la instituţii, cuibărită în mecanisme, mentalităţi şi atitudini de unde este foarte greu scos.

autor: prof. univ. Paul Dobrescu

sursa: Revista Clipa – Magazinul actualitatii culturale romanesti