Cojocăritul

Cojocăritul

by -
0 1888

Fără a neglija aspectul funcţional, prin modificări flagrante de croi, elementele artistice completează în mod fericit piesele de port realizate în toate cojocăriile, piese care corespund perfect condiţiilor de climă existente în zonă. Se poate observa chiar o uşoară amplificare a croiului în vederea sporirii spaţiului decorativ, ceea ce duce la o uşoară creştere a lungimii bondiţei şi cojocului sau chiar a umerilor bondiţei cu prim de dihor.

Dacă în vechime ornamentica pieselor de cojocărit traducea integrarea socială a purtătorului, piesele moderne de port au şters diferenţierile existente, fiind în general marcate prin nesemnificative modificări care ţin mai mult de compoziţia ornamentală a decorului şi nu de schimbarea materialului propriu-zis. Sub acest aspect, nu înseamnă că oricare individ din comunitatea sătească îşi poate permite confecţionarea pieselor de port supuse discuţiei, întrucât preţurile practicate depăşesc cu mult limitele rezonabile ale purtătorilor de „straie nemţeşti”, deci încifrând automat o dovadă expresă de hărnicie, cât şi de bunăstare a purtătorului. Faptul este uşor verificabil întrucât, fiind o comună necooperativizată, se puteau realiza venituri substanţiale în gospodăriile care au dezvoltat în continuare îndeletnicirea tradiţională – creşterea animalelor.

Înainte de a analiza meşteşugul propriu-zis, se poate menţiona faptul că trecerea spre artistic are loc în momentul în care dintr-un meşteşug practicat invariabil de către numeroşii baci în perioadele în care nu sunt cu stâna la munte devine un meşteşug de breaslă practicat de persoane specializate care renunţă la alte îndeletniciri şi care răspund astfel comenzilor ferme ale colectivităţii, solicitând în general piese unice, nerepetabile, iar în cazul tinerilor căsătoriţi, sub formă de pereche. Pe de altă parte se poate observa chiar o specializare pe faze de lucru, fapt care duce la realizări tot mai perfecţionate ale acestor piese de cojocărie. Cojocarii prelucrează în general pieile de oaie şi de miel. Pieile mari de berbec nu erau folosite la confecţionarea pieselor de port sărbătoresc, ci numai la piesele de purtat sau la fuspelţuri – cergi sau plocăzi căptuşite cu blană, folosite ca învelitori sau ca aşternut. Piesele supuse prelucrării trebuie mai întâi dubite (tăbăcite). Operaţiunea consta în acoperirea pe partea jupită cu un amestec de tărâţe de grâu, chişleac sau zer şi sare, după care se rulează şi se aşează într-un ciubăr, la cald, unde sunt lăsate să dospească aproximativ o săptămână. Urmează spălatul, uscatul la umbră şi apoi trasul cu cârligul, după care urmează înălbitul, utilizându-se nalba – sort de ipsos – împrăştiată pe toată suprafaţa şi apoi raderea cu ajutorul unei raşpe speciale, de obicei confecţionată dintr-un capăt de coasă fixată într-un mâner de lemn. Trebuie să arătăm că fiecare cojocar avea propriile sale reţete de prelucrare, atât ca reţetă a dubalei, care de obicei constituia un obicei de familie, cât şi al momentelor optime de prelucrare ulterioară, care sub aspect de transmitere al meşteşugului, erau destăinuite doar membrilor familiei, cojocarii de obicei, neprimind ucenici, practica din urmă fiind specifică doar atelierelor orăşeneşti. Pe de altă parte, nu se prelucrau cantităţi mari de piei, ci doar strictul necesar realizării comenzilor imediate.

Pieile negre de miel sunt folosite pentru confecţionarea bondiţelor, iar cele albe pentru confecţionarea cojoacelor. Pieile de oaie sunt folosite pentru celelalte piese de port de fiecare zi, inclusiv portul ocupaţional al butinarilor.

Nu ne oprim asupra confecţionării căciulii sau a cuşmei, care în comună are o formă specifică, îngustată spre vârf, confecţionată din pielicele de miel de culoare neagră, mai recent şi brumărie, ci vom stărui mai mult asupra bondiţei care cuprinde numeroase forme, rămânând piesa reprezentativă a portului, putând fi purtată chiar şi sub cojoc şi sub suman, în toate anotimpurile anului. Tipologic se poate stabili evoluţia ei începând cu secolul al XIX-lea, când informatorii descriu bondiţa lungă cu clini în poale, ornamentată cu prim de miel. Prima atestare a bondiţei cu prim de dihori, respectând acest croi, este din anul 1848, aparţinând lui Dumitru Ursu a Filaret din satul Deluţ, piesă despre care urmaşii acestuia, care au prezentat-o, spuneau că „era cea mai straşnică bondiţă pe care o putea avea un fecior pe vremea aceea.”

Sfârşitul secolului al XIX-lea, duce la varianta de bondiţă scurtă, cu primul din ce în ce mai lat, iar ca ornamente brâiele bătute, frumos ordonate, încadrând marginea interioară a primului pe toată lungimea lui. Începutul secolului al XX-lea, introduce primul ţesut, de culoare neagră, care coexistă împreună cu primul de miel şi cel de dihor, acesta devenind din ce în ce mai lat. Primul ţesut era de două feluri: din lână şi din mătase, de culoare neagră.

În această perioadă, meşterii cojocari introduc în decoraţia brâielor bătute, precum şi a ornamentelor cusute pe petele de ierhă, mărgelele, care punctează decorul intens geometrizat, cusute în game ce se asortează cu nuanţele blănii de dihor, mergând de la negru prin maro spre galben auriu.

De obicei, petelele de ierhă – benzi brodate cu diferite motive cu fire de mătase neagră şi mărgele – nu sunt realizate de către meşterul cojocar ci de anumite femei specializate în această operaţiune care dispun de un număr de modele notate pe hârtie – mostre – acestea fiind mereu reîmprospătate, uneori combinate conform dorinţei viitorului posesor.

Pentru realizarea primului de dihor pentru o bondiţă, sunt necesare 12-15 pielicele de dihor bine lucrate, spinările dispuse vertical, având lăţimea de 13-15 cm sau mai mult, împodobind „poalele” – partea de jos – „dinainţii” – părţile din faţă, iar „mânecile” şi „ciupagul” – partea de la gât – se decorează cu resturile de blană nefolosite.

Cojocul, tipic zonei, se remarcă prin scurtimea sa, de obicei nedepăşind talia, cât şi prin mânecile lungi şi strâmte, ajungând de regulă până la vârful degetelor. Uneori bondiţa cu dihori purtată pe dedesubt în zilele de sărbătoare din iarnă depăşeşte poalele cojocului. Respectând ornamentica bondiţei, se detaşează de aceasta prin folosirea primului de astrahan sau cel ţesut. Dacă bondiţa nouă este îmbrăcată, de obicei pentru prima dată în zilele de Paşti sau, în cazul mirilor la nuntă, cojocul este îmbrăcat pentru prima dată în ziua de Bobotează.

Cojocarul confecţionează, numai la comandă, şi alte piese de port, printre care şi bondiţa înfundată care se încheie sub braţ, fiind specifică lucrătorului la pădure, de asemenea, tot el coase şi cojoacele de purtat, precum şi căciulile. Sunt cunoscuţi unii cojocari care montează curelele cu mărgele, depăşindu-şi astfel atribuţiile de bază, această operaţiune fiind specifică numai curelarului, care este specializat în această lucrare, înainte de cel de-al doilea război mondial oferind spre vânzare – deci fără comandă – această piesă de port. Curelarii care montau curelele cu mărgele aveau la rândul lor un cerc de femei specializate, fie în coaserea mărgelelor, fie în ţesutul cu mătase al acestora, ei realizând doar montarea propriu-zisă. Curelele amintite se încheie totdeauna prin trei catarame plasate sub capătul drept al curelei care maschează sistemul de prindere prin introducerea în banda verticală situată înaintea buzunarului.

La începutul secolului al XX-lea, cojocarii lucrau în perioada de iarnă la gospodarii care aveau un număr mare de piei de oaie ce trebuiau prelucrate şi folosite pentru confecţionarea bondiţelor, cojoacelor şi a fuspelţurilor. Hainele de sărbătoare se confecţionau la atelierul cojocarilor.

În deceniile al patrulea şi al şaselea al secolului al XX-lea, unul dintre cei mai renumiţi cojocari din comună a fost Emilian Lucău, iar mai târziu, după 1970, acest meşteşug este continuat de Ovidaş Cazac. În comună au mai existat şi alte persoane care cunoşteau această meserie, dar o practicau sporadic.

După anul 1960, s-a trecut la confecţionarea cojoacelor vopsite tip „Alain Delon”, însă pieile erau prelucrate după modalităţi industriale specifice zonei Rădăuţi sau Bistriţa.

Sursa:http://www.fundu-moldovei.ro

(Visited 885 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.