Lumea unei inscripţii din timpul lui Ștefan cel Mare

Lumea unei inscripţii din timpul lui Ștefan cel Mare

by -
2 505

Pentru a înțelege mai adânc țara și istoria nu sunt trebuincioase întotdeauna, cred, tomurile grave și stufoase ale tratatelor academice, nici deslușirea savantă – în nuanțe, aluzii și detalii – a unor acte solemne, a unor hrisoave sau cronici. Despre dramaticele evenimente care, acum o jumătate de mileniu, au dus la una dintre cele mai mari bătălii pentru indepedență din istoria românească – mă gândesc la lupta lui Ștefan cel Mare din locul, cu nume de rezonanță și înțelesuri, al Războienilor – au vorbit, la timpul lor și în posteritate, cronicari și soli, istorici și poeți.

Știm astăzi aproape în amănunt cum, în fruntea ordiilor otomane, călca pământul Moldovei, venind dinspre Adrianopol și Dunăre, însuși cuceritorul Bizanțului, al doilea dintre sultanii cu numele de Mahomed, cel ce voia să șteargă pata rușinii pe care cu numai un an înainte o suferiseră oștile sale la Vaslui, în fața oastei moldovenești evocate de Marx undeva, în paginile scrierilor sale, drept o „oaste de țărani” gata să-și apere glia.

Știm bine, de asemenea, cum singur în fața Turcului, așteptând zadarnic ajutorul acelei Europe ce se crezuse o clipă amenințată, dar care își uitase prea curând temerile, Ștefan cel Mare a adăstat și a întâlnit, la 26 iulie 1476, lângă Codrii Neamțului, la Valea Albă, pustiitoarea armată invadatoare, cum s-a retras în adâncul pădurilor, cum și-a adunat – după spusa cronicarului – „păsătorii din munți și argații” și cum a silit în cele din urmă pe sultan să se retragă la rându-i lăsând în urmă, dincolo de jale și lacrimi, o Moldovă liberă.

Despre pierderile mari de ostași ai Semilunei ne vorbește chiar un martor ocular, italianul Angiolello, despre imensul pericol prin care îi trecuse țara grăia voievodul, prin ambasadorii săi, în cetatea Veneției – „m-au găsit singur pe mine, cu toți ostașii mei împrăștiați ca să-și apere casele” -, despre evenimentele acestea au scris nu puțin, la noi și aiurea, contemporanii și urmașii.

Dar nimic, absolut nimic, îmi pare, nu poate evoca mai exemplar faptele decât graiul simbolului plastic pe care-l reprezenta, pe chiar locul bătăliei, lăcașul înălțat douăzeci de ani mai târziu, în 1496, de către voievod, ca și graiul potolit, măsurat – cum e graiul românului -, în maiestuoasă și severă cadență, parcă de sorginte latină, de adâncă și pioasă reculegere pentru jertfele luptei, care este cel al inscripției dedicatorii aflate deasupra intrării amintitei ctitorii pe care până astăzi călătorul o poate cerceta în părțile Războienilor: „În zilele bine cinstitorului… Io Ștefan Voievod… fiul lui Bogdan Voievod, în anul 6984 (= 1476), iar al domniei sale anul curgător, s-a ridicat puternicul Mahmet, împăratul turcesc, cu toate puterile sale răsăritene…”.

Dând ocol simplei biserici ștefanine, amintitoare de cele din Borzești sau din târgul Pietrei – una dintre numeroasele ctitorii datorate celui mai mare domn al Moldovei, dar poate cea mai plină de ecoul luptelor lui necurmate -, ceva din freamătul așteptării, din încleștarea și din vuietul luptei te cuprinde aievea. „Și au ajuns până aici – continuă inscripția – la locul numit Pârâul Alb. Și noi, Ștefan Voievod, și cu fiul nostru, Alexandru, am ieșit înaintea lor aici și am făcut mare război cu ei, în luna iulie 26; și… au fost înfrânți creștinii de păgâni. Și au căzut acolo mulțime mare de ostași ai Moldovei. Atunci și tătarii au lovit țara Moldovei din partea aceea…”

Cunosc puține texte ale literaturii românești din toate vârstele ei, în care câteva propoziții să-ți poată aduce înainte imagini de luptă sângeroasă, de apărare îndârjită, de moarte eroică, de durere reținută. Și dincolo de toate – la douăzeci de ani după bătălia pe care inscripția și lăcașul o prăznuiesc -, prin chiar gestul ctitorului voievodal rămâne pilduitoare o atât de directă afirmare a cultului românesc pentru libertate, pentru o libertate ce nu și-a uitat niciodată jertfiții, pe cei de la Rovine și de la Călugăreni, de la Oituz și de la Mărășești, din atâtea și atâtea locuri, din câmpia dunăreană până la trecătoarea carpatică.

Departe, în timp, preț de cinci veacuri de luptă intrată în istoria poporului nostru sub numele Văii Albe, al Pârâului Alb și al Războienilor, ne aflăm, de fapt, nespus de aproape în inimă, de acea vară fierbinte a luptelor „ostașilor Moldovei”, cei rechemați în mintea și în conștiințele noastre de modesta inscripție medievală.

autor: acad. Razvan Theodorescu

sursa: Revista Clipa

(Visited 145 times, 1 visits today)

2 COMMENTS

  1. .nu amesteca politicienii xerox lingai si trandavi + tiganii ( exista din pacate si romani cu comportament tziganesc ) cu o masa de oameni cinstiti, modesti si curajosi…a judeca tot poporul…e o greseala…parerea mea..

  2. Românii asemeni ostașilor lui Ștefan nu mai exista astazi în România…..astazi exista doar niste urmași jalnici care nu fac în nici un fel cinste înaintașilor.Am ajuns un pipor de țigani, de lingăi si plagiatori…..

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.