Grecia şi falimentul statului
Titlul ar putea fi tradus mai pe sleau cu o intrebare pe care europenii si-o pun din ce in ce mai dramatic: cu ce platim criza? Cu falimentul statului? Nu prea este posibil, oricât de globalizati am fi fost constrânsi sa devenim. Cu inglodarea in datorii si mai mari? Ar fi o cale tot paguboasa pentru ca ar aduce câstiguri acelorasi „ingineri financiari“ constituiti intr-o profesie noua si oculta. Acestia sunt noii stapâni din umbra, adica din birourile bancilor, care au impins lumea in haul crizei. Este drept cu complicitatea politicienilor excitati de virtutile neoliberalismului. S-ar mai putea recurge la streang, dar de mare folos nu ar fi nici aceasta terapie pentru ca, fiind una care tine de individ, nu de colectivitati, ca sa nu mai vorbesc de popoare, este posibila in serii mici. Ramân, ca formula intermediara, planurile de austeritate. Acestea au devenit moneda pe care cetateanul european de rând trebuie sa o plateasca unor evolutii planetare din care nu lipsesc cinismul si crima sociala.
In ultima vreme am tot auzit o amenintare pe care mândrii si furiosii greci nu o accepta: Grecia intra in faliment. Nu-ti trebuie cunostinte apasate de economie sa intelegi ca a intra in faliment, mai ales ca stat, inseamna sa nu mai existi, sa dispari. Poate disparea un stat? Desigur, asa cum poate si aparea. Conditia este sa fie creatii artificiale pe care istoria le penalizeaza pâna la urma. Sa dam un caz mai aparte, ramânând in Europa, si sa readucem in memorie existenta efemera a Reichsland Elsass-Lotringen dupa razboiul franco-german din 1870-71. Adica statul Alsacia si Lorena, o creatie a lui Bismarck, care a sucombat firesc prin Pacea de la Versailles din 1919. Acest stat a deschis o rana ireparabila intre cele doua state vecine antrenând in Franta obsesia „revansei“ si exaltarea nationalismului. Anexarea Alsaciei-Lorena a apasat greu, decenii bune, asupra pacii in Europa. (Il amintesc in treacat pe scriitorul si omul politic Maurice Barrès cu, intre altele, al sau Appel du Rhin, 1919). Disparitia unui stat ca Grecia, care sta ca temelie la civilizatia Europei, este greu de imaginat, necum de acceptat. Proiectul politic al crearii Uniunii Europene nu poate fi disociat de constiinta identitatii europene data de fundamente mult mai solide decât banii si afacerile. Acestea sunt valorile spirituale si culturale la care grecii au contribuit in antichitate mai mult decât orice popor european mândru si puternic de astazi.
Salvarea Greciei sau salvarea perspectivelor Uniunii Europene pornind de la salvarea imediata a zonei euro? Amândoua sunt la fel de importante pentru continent. Aflate mai nou intr-un echilibru instabil de influenta si putere, Germania si Franta au inteles acest imperativ si si-au invins reticentele la ultimul summit al Uniunii Europene pentru a se putea ajunge la un acord. Dupa mai multe vizite, dupa mai multe intâlniri, dupa amânarea unei anuntate conferinte la vârf si dupa multe ore de negocieri, cancelarul Angela Merkel si presedintele Nicolas Sarkozy abia au mai putut zâmbi la conferinta de presa când au anuntat convenirea acordului pentru planul de ajutor financiar de care va beneficia Grecia. Parisul si Berlinul au reusit sa se inteleaga si de data asta iar efortul cel mai mare l-a facut Parisul. Criza a fost suportata diferit in Germania si Franta, doamna Merkel având o economie puternica pe care se bazeaza si neavând grija imediata a alegerilor, a putut juca ceva mai tare decât presedintele Sarkozy. Ea a rezistat pâna a putut sa impuna o viziune germana a planurilor de salvare a statelor intrate in „faliment“. Un politician de talia lui Dominique de Villepin constata cu amaraciune: „Astazi, decalajul intre Franta si Germania face ca Germania sa fie intr-o pozitie de forta (…)
Este o realitate economica si financiara ca Europa este „germana“, „traieste la ora germana“ spune acest viitor candidat al dreptei la prezidentiale si conchide – trebuie inteles – „ca isi doreste ca Franta sa-si regaseasca credibilitatea“. Ce inseamna sa traim, ca europeni, la ora germana? Ordine si austeritate. Franta insasi ar trebui sa adopte un plan de austeritate, afirma Dominique de Villepin, care „sa-i permita sa-si recâstige o pozitie de egalitate cu Germania“. Iata ca batalia pentru salvarea Greciei se duce pe mai multe planuri in care se intersecteaza interese mari. Este bine ca, deocamdata, Parisul si Berlinul au reusit sa determine bancile creditoare sa reduca la jumatate datoria Atenei. Cu toate acestea, premierul Papandreu nu a avut motive sa plece de la Bruxelles linistit. El va trebui sa impuna grecilor un nou plan draconic de austeritate si sa reziste criticilor opozitiei si contestatarilor din strada pentru proasta guvernare. Mai trebuie sa inghita si insulta presedintelui Sarkozy care nu l-a menajat când a spus ca primirea Greciei in zona euro a fost o greseala. Nu este deloc confortabil sa primesti un astfel de afront, când stii ca revoltatii de la Atena, Salonic si din alte orase de luni de zile cer revenirea la drahma lor nationala ca sa scape de indatorarea la banci si la FMI. Solutia unui politician german: Grecia are ce sa vânda, are destule insule, sa o luam ca pe o gluma.
Grecia este, ca atâtea alte state, victima speculatiilor financiare de care nu a stiut sa se fereasca, ba chiar a trait cu iluzia ca le poate intoarce in beneficiul ei. Speculatiile financiare inseamna bani. FMI tot bani inseamna. Bani si influenta, lobby si putere. Acumularea banilor a devenit o masinarie infernala care, mai ales in vreme de globalizare, a modificat totul: identitate, putere, ierarhii, valori, iluzii, siguranta, suflete. Banii corup, banii condamna. Sunt putine sanse ca bunaoara cineva, un stat mai ales, sa se poata feri din calea acestei masinarii. Realizând târziu ce li s-a intâmplat, grecii ies revoltati in strada dar acum sansele de a fi ascultati sunt minime. Revolta lor, din ce in ce mai violenta, ca si cea a italienilor, are un ecou surd. Ei nu pot sa aiba, fie si temporar, succesul manasturenilor de lânga Cluj care, in 1946, au iesit la marginea satului si au oprit „binele“ care li se promitea spunând: pâna aici democratie, de aici e Manastur! Ei nu mai pot cere: pâna aici FMI!.
*titlu original: Cu ce ramanem dupa ce pierdem totul
preluare partiala dupa George Apostiu
sursa: Revista Cultura
Nu este chiar asa cum scrie in articol. Bancherii vor ca statele sa dispara pentru ca sa aiba castiguri cat mai mari iar globalizarea sa se extinda atat de mult si sa devina atat de profunda incat un stat global al bancherilor internationali sa devina viabil. Spre deosebire de banci care nu au suflet statele nationale sunt constructii naturale – popoarele au un spirit propriu. Aceasta lupta dintre state si capitaluri se poate termina cu victoria statelor nationale sau a bancilor. La temelia statelor nationale sapa si politicienii corupti, care sunt enorm de multi. Acestia au devenit agentii capitalului international. Asta fac Merkel, Sarcozy, Obama si restul. Salvarea ar putea veni tocmai din zona statelor mici care pot sa spuna la un moment dat – NU PLATIM. Observam ca majoritatea statelor sunt datoare la carteluri internationale de banci. Tocmai la asta serveste Euro – la aservirea statelor. Putem vedea usor ca aceste banci internationale sunt fie private ca Federal Rezerve fie cu statut cam nedefinit ca Banca centrala Europeana. Bancile nationale au devenit sucursale si sunt astazi controlate ferm de aceste carteluri bancare care nu fac altceva decat sa consume ceva hartie, cerneala si metal pentru crearea banilor din nimic, bani cu care sunt „imprumutate” apoi statele. Este un mecanism pervers. Dupa adoptarea Euro la mai toate care au trecut la Euro datoria a crescut in mod exponential. Pana atunci a fost bine. Toate aceste lucruri nu s-ar petrece fara complicitatea politicienilor masoni din toate tarile Europei. Cu totii sun aserviti aceleiasi cauze – crearea statului totalitar global, stat in care banii sunt valoarea suprema. Viata nu conteaza, sau nu prea conteaza decat ca profit. Solutia rezida in a spune hotarat „NU PLATIM” de catre o serie de state – cum a facut Argentina si apoi trecerea la monedele nationale. In fond „voi sunteti banci si noi suntem tari”, si cum poate sili o banca un stat? Daca se face acest lucru toata politica bancilor se va prabusi ca un castel de carti de joc. Oricate suferinte ar urma acest lucru trebuie facut pentru ca altfel ne vom pierde libertatea castigata cu atata sange si cu atata suferinta. Bancile trebuie nationalizate – TOATE! Numai asa lumea are cu adevarat sanse la libertate si va putea supravietui. Politica bancilor este astazi de spoliere pentru ca multi politicieni nu cunosc sau se fac ca nu inteleg acest mecanism. Cine ca avea ca si Argentina sa spuna „NU PLATIM, NE-ATI INSELAT”?