Prasnicul Împărătesc al Pogorârii Duhului Sfânt sau al Rusaliilor, întemeierea sau naşterea...

Prasnicul Împărătesc al Pogorârii Duhului Sfânt sau al Rusaliilor, întemeierea sau naşterea în mod văzut a Bisericii

by -
1 434

1. Introducere – Evenimentul Cincizecimii şi naşterea comunităţii creştine

 

Pogorarea Duhului Sfânt la Cincizecime în descrierea autorului Faptelor Apostolilor constituie o experienţă fundamentală a creştinismului primar, care i-a transformat pe ucenicii Mântuitorului Iisus Hristos din următori descurajaţi şi ascultători puţin perspicaci, în martori bucuroşi ai Învierii şi vestitori curajoşi ai mesajului Său (F.Ap. 1, 8; 2, 14; 4, 13,19; 5, 29, 40-42). Iluminaţi şi miscaţi fiind de Duhul Sfânt, ei au început să predice deschis înaintea întregului popor şi a autorităţilor iudaice că Iisus Hristos era Mesia şi Domnul (F.Ap. 2, 22-24,36; 4, 12; 5, 31), cu convingerea că acelaşi Domn Iisus Hristos înăţat la ceruri, le-a trimis de la Dumnezeu Tatăl pe Duhul Sfânt (2, 23). Duhul lui i-a inspirat să vorbească – în alte limbi, necunoscute lor până atunci – măreţiile lui Dumnezeu (2, 4,11; 4, 31; 8, 17; 10, 46; 19, 6), şi în acelaşi timp le dădea capacitatea de a explica într-un mod clar şi logic vestea mântuirii (cuvântarile Sf. Ap. Petru; Ştefan 6, 10). Acesta nu era doar un dar excepţional (harismatic) dăruit apostolilor (4, 8; 5, 32), o înzestrare a slujitorilor cuvântului ca să vorbească cu înţelepciune (6, 3,5,10) ci un har al lui Dumnezeu acordat tuturor celor botezaţi (2, 38; 8, 15,17; 19, 6) sau celor care urmau să se boteze (10, 44-46; 11, 15; 15, 8). Există convingerea comună că astfel s-a împlinit profeţia lui Ioil pentru timpul eshatologic al mântuirii, în care Dumnezeu a revărsat din Duhul Său peste tot trupul (fiecare persoană) (2, 16-21). Chiar dacă Iisus lucrează deja pe pământ cu putere (10, 38), totuşi pentru comunitatea primară marele prasnic şi eveniment al Cincizecimii a fost de o importanţă capitală prin revărsarea Duhului Sfânt peste toţi, fapt care a făcut rodnică lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos pentru toţi cei care au crezut în El. Toţi evangheliştii afirmă existenţa unei continuităţi dinamice dintre Iisus Hristos şi comunitatea credincioşilor – Biserica. Această continuitate este marcată în mod special în opera Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca, care stă sub semnul Duhului Sfânt. Acelaşi Duh prin care Iisus Hristos a fost zămislit în pântecele Fecioarei Maria va da naştere Bisericii la Cincizecime; şi după cum a fost nedespărţit de lisus Hristos după ungerea botezului Său, tot astfel a însoţit apostolatul „de la Ierusalim până la marginile pământului”. Centrul acestei istorii îl constituie intrarea păgânilor în Biserică, intrare aprobată şi asumată de întrunirea conciliară (sinodul apostolic) de la Ierusalim: începând cu Corneliu şi familia sa, apoi continuând prin călătoriile misionare ale Sfântului Apostol Pavel, neamurile au devenit un Popor; Poporul lui Dumnezeu, ethne au devenit laos (FA 15, 14). Neamurile – realităţi pământeşti, „carnale”- au devenit vin popor, realitate din ordinea iconomiei mântuirii.

Pentru autorul Faptelor Apostolilor, Duhul Sfânt este în primul rând principiul dinamic al mărturiei apostolice, care asigură extinderea şi creşterea Bisericii. Cu siguranţă în acel moment s-a pus începutul dinamicii credinţei în istorie, prin puterea şi cu lucrarea Duhului Sfânt. Autorul Faptelor a construit expunerea sa asumând o tradiţie care a interpretat evenimentul în raport cu unele valori, care erau trăite în sărbătoarea iudaică a Cincizecimii. Această sărbătoare a Cincizecimii (Shabu’ot) sau „a săptămanilor”(Ex. 34,22; Dt. 16, 10) era la origine o sărbătoare a secerişului (Ex. 23, 16), asociată „zilei primiţilor” (Num. 28, 26). În iudaismul elenistic al Septuagintei, este numită „sărbătoarea Cincizecimii” (Pentekoste) şi urma celei a Paştelui, acest nume a rămas şi în tradiţia creştină. În secolul I î.Hr., în mediile eseniene, aluzia la primitţ dispare, iar sărbătoarea aminteşte legământul lui Dumnezeu cu Israel. În această perspectivă, Cartea Jubileelor subliniază că toate legământurile începând de la cel încheiat cu Noe, Avraam, Isaac şi lacov au fost consfinţite în ziua sărbătorii săptămânilor. Alte apocrife din aceeaşi epocă o prezintă ca pe o sărbătoare a revelaţiei. Numai către anul 150 d.Hr. tradiţia rabinică repune această sărbătoare în legătură cu darul Legii de la Sinai: „deoarece în această zi a fost dată Legea (Torah)”, declara Talmudul. Scriind Faptele Apostolilor, Sfântul Apostol Luca găseşte în sursele sale documentare o dublă concepţie despre sărbătoarea Cincizecimii: cea care provenea din curentul esenian, care punea accentul pe legământ referindu-se la tradiţia deuteronomică, şi cea care provenea din curentul fariseic centrată pe darul Legii făcut de Dumnezeu lui Moise. Se pare că fariseii ar fi schimbat data comemorarii darului Legii de la 1 Tisri (septembrie – octombrie), ziua Anului Nou {Rosh haShanah), la 6 Sivan (mai-iunie), data Cincizecimii142. Teologia Tagumului folosit în liturghia sinagogală a Cincizecimii (Ex. 19-20; 24; Ave. 3; Iz. 1 si câţiva psalmi) conturează o dublă perspectivă teologică, comunitară şi eshatologică: pe de o parte, tinde să salveze unitatea poporului sfânt, iar pe de alta, pune accentul pe judecata irevocabilă a lui Dumnezeu la sfârşitul timpurilor. Evoluţia liturghiei sărbătorii, cu relativa ei teologie, ne permite să înţelegem substratul textului Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca: Cincizecimea sărbătoreşte „ziua adunării”despre care vorbeşte Deuteronomul (Dt. 4, 10; 9, 10; 18, 16), adică promulgarea Legii la Sinai. Expunerea lucană a primei Cincizecimi de la Ierusalim se referă în mod clar şi limpede la acel context al adunării din deşert (cf. 7, 38), la acea convocare a poporului, adunat la poalele muntelui ca să primească legea prin intermediul lui Moise (cf. Dt. 4, 9-14).

 

2. Despre momentul Pogorârii Duhului Sfânt (F.Ap. 2,1- 4)

 

Istorisirea începe cu un verset ce încadrează în timp şi spaţiu evenimentul (v. 1) şi se încheie cu afirmaţiile despre efectul extraordinar pe care acesta l-a produs (v. 4). În centrul acestei construcţii literare apar două versete paralele, în care se face referire la fenomenele particulare, prin care evenimentul pare a se vizualiza (v. 2-3). Naraţiunea dobândeşte astfel unitatea sa literară prin intermediul unei incluziuni: „erau toţi împreună la un loc”(v. 1); „s-au umplut toţi de Duh Sfânt”(v. 4). Indicaţia iniţială, „iar când a sosit ziua Cincizecimii”, este mult mai densă ca semnificaţie decât felul în care apare la prima vedere. Ar părea că se referă la concluderea sărbătorii Cincizecimii, însă vers.15 vorbeşte de „al treilea ceas din zi”, orele 9 dimineaţa. Este probabil ca autorul să se refere fie la împlinirea unei perioade de timp, fie la plinirea unei făgăduinţe.Textul paralel cel mai important care lămureşte această expresie ni-l oferă acelaşi autor în Evanghelia sa la începutul secţiunii despre călătoria lui lisus Hristos la Ierusalim: „Şi a fost atunci când s-au apropiat zilele înălţării Sale…”(Luc. 9,51). Atât în acest caz cât şi în cel care se referă la Cincizecime, putem să ne gândim la evenimente în care făgăduinţele divine au ajuns la plinirea lor. Modul în care Iisus Hristos se referă la darul Duhului (cf. Luc. 24, 48; F.Ap. 1, 8) poate constitui o confirmare a acestei interpretări. Participanţii la eveniment sunt semnalaţi prin genericul „toţi”, care poate lăsa loc la diverse interpretări. Ar putea fi vorba de cele 120 de persoane care au participat la alegerea lui Matia (F.Ap. 1,15), sau numai la Apostoli, Maria şi femeile care sunt amintite în F.Ap. 1, 13-14. Această ultimă interpretare pare a fi cea mai verosimila, dacă ţinem seama că toţi erau adunaţi în acelaţi loc (F.Ap. 1, 14). „Casa” indicată ea este loc de întrunire (F.Ap. 2,2) aminteşte de „încăperea de sus” unde Apostolii locuiau la întoarcerea în Ierusalim (cf. F.Ap. 1,13). Trebuie ţinut seama mai ales că lisus Hristos a promis numai „Celor Unsprezece” Duhul (cf. Luc. 24, 49; F.Ap. 1, 5, 8) 145. A fi reuniţi „în acelaşi loc” dacă se interpretează în lumina textului din F.Ap. 1,14, nu indică numai o unire spaţială, ci mai mult decât atât o unire de cuget şi suflet. Această atitudine reflectă pe cea a poporului lui Israel înaintea legământului de la Sinai (cf. Ex. 19, 8). În momentul plinirii făgăduinţelor divine, Apostolii, reprezentanţii noului Israel, erau uniţi în acelaşi cuget şi suflet precum vechiul Israel înainte de legământul istoric de la Sinai. De aceea Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca anticipa, în această introducere un cadru teologic foarte dens.

Fenomenele ce însoţesc Pogorârea Duhului Sfânt sunt descrise într-un limbaj particular. Se vorbeşte mai întâi de un „vuiet ca de suflare de vânt” care în vers. 6 este numit „voce, sunet”. Imaginea evocă în mod clar teofania din Exod 19, 16 unde se vorbeşte de „tunete” şi „sunet puternic”. Zgomotele acestea provin „din cer”. În cazul de faţă cerul nu reprezintă în mod necesar cosmosul, ci simbolul locuinţei lui Dumnezeu, de unde El vorbeşte poporului său (cf. Ex. 20, 22; Dt. 4, 36). în opera lucană el are o importanţă particulară: Dumnezeu Tatăl va trimite pe Duhul Sfânt „din cer” (Luc. 11, 13) sau „de sus” (Luc. 24, 49), iar în F.Ap 1, 9-11; 3, 21 „cerul” devine simbolul participării lui Iisus preaslăvit la împăraţia Tatălui. Vuietul se produce „fără de veste”, adică pe neaşteptate, într-un mod care nu se explică. Acesta este comparat cu o „suflare de vânt”. Fenomenul vântului, a cărui origine era misterioasă pentru cei din vechime, reprezenta adesea pentru israeliţi simbolul puterii dătătoare de viaţă, lucrării creatoare şi judecătoreşti a lui Dumnezeu. Uneori vântul însoţeşte manifestarile lui Dumnezeu (1 Regi 19, 11) ori vesteşte judecata sa iminentă (Is. 66, 15). Prin imaginea vântului care sugerează „puterea” şi „Duhul” lui Dumnezeu, autorul evidenţiază concreteţea semnului primirii Acestuia. Există un anumit paralelism între „vuietul ca de suflare de vânt” care „a umplut” toată casa şi afirmaţia că toţi „s-au umplut” de Duhul Sfânt, ce reliefează încă odată în plus realitatea pogorârii Duhului. Fenomenului cu caracter auditiv, abia descris, i se adaugă la vers. 3 un alt fenomen cu caracter vizual. Prezenţa verbului „a se arăta” pe care Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca îi foloseşte pentru a descrie apariţia îngerilor (cf. Luc. 1, 11; 22, 43; F.Ap. 7, 30, 35), manifestarea lui Dumnezeu (F.Ap. 7, 2), sau arătările Domnului înviat (cf. Luc. 24, 34; FA 9, 17; 26, 16), ne spune că ne aflăm în faţa manifestării unei realităţi supranaturale, ce apare sub forma „limbilor ca de foc”. Imaginea „limbilor” ne face să ne gândim nu doar la organul vorbirii, ci îndeosebi la limbile în care Apostolii vor vorbi: Sfântul Apostol Luca face astfel o legătură între fenomenul manifestării şi efectele pe care acesta le produce. Comparaţia cu focul ne trimite cu gândul la un context teofanic: arătările divine sunt adesea în relaţie cu imaginea focului, şi în particular cu teofania de la Sinai (cf. Ex. 19, 18; 24, 17; Dt. 4, 11-12). Potrivit tradiţiei evanghelice, focul este asociat prezenţei Duhului Sfânt (cf: Luc. 3, 16). Limbile de foc sunt văzute ca fiind „împărţite” şi aşezate pe fiecare dintre cei prezenţi. Dacă focul face aluzie la Duhul Sfânt, atunci există posibilitatea să credem că Duhul Sfânt a rămas permanent peste Sfinţii Apostoli, după cum a rămas cu Iisus Hristos după Botez. Limbajul folosit în vers. 2-3 se vede în mod clar şi limpede că este împrumutat din naraţiunile ce descriu o teofanie, după cum am văzut din scurta analiză. De aceea el nu poate să descrie în mod exact ceea ce a avut loc la Cincizecime, ci încearcă să-i conştientizeze pe destinatari că Sfinţii Apostoli au fost investiţi de prezenţa dumnezeiască, intuită ca dar al Duhului.

Modalitatea de expresie se schimbă în chip vădit odată cu vers. 4. Aici, prin două fraze paralele, este enunţată experienţa Cincizecimii şi sunt descrise efectele pe care aceasta le-a produs. Prezenţa tuturor celor ce erau adunaţi în acelaşi loc este reafirmată. Se spune despre ei acum că „s-au umplut de Duhul Sfânt”. Aceasta este o expresie caracteristică Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca, pe care el o foloseşte în descrierea personajelor profetice din naraţiunile copilăriei (Ioan Botezatorul: Lc. 1,15; Elisabeta: Lc. 1, 41; Zaharia: Lc. 1, 67), la începutul activităţii lui Iisus Hristos de după Botez (Luc. 4, 1), iar apoi este reluată nu fără importanţă pentru a descrie perioada Bisericii (Petru: F.Ap. 4, 8; comunitatea creştină: F.Ap. 4, 31; Ştefan: F.Ap. 6, 5; 7, 55; Pavel: F.Ap. 9, 17; 13, 9; Barnaba: F.Ap. 11, 24; ucenicii din Antiohia: F.Ap. 13, 52). Puterea lui Dumnezeu este deci lucrătoare în istoria mântuirii iar importanţa acestei lucrări este evidenţiată de Sfântul Evanghelist Luca prin faptul că el o prezintă la începutul (în)fiinţării Bisericii. Efectele generate şi produse de aceasta Pogorâre a Duhului peste Sfinţii Apostoli sunt evidente şi relevante prin „vorbirea lor în alte limbi”. Fenomenul este interpretabil în două maniere: poate fi vorba de o vorbire într-un limbaj neobişnuit şi de neînţeles (glosolalia) sau de o vorbire în limbi străine (xenolalia). Aluziile succesive (vv. 6. 11) la cei care ascultă şi înţeleg în limba lor ne face să ne gândim la cea de a doua posibilitate. La sfârşit „vorbirea în limbi” este prezentată ca dar al Duhului: „după cum Duhul le dădea puterea să se exprime”. Este un dar ce este văzut nu ca ceva momentan ori punctual ci ca ceva permanent, continuu, care nu este rodul unui Duh, înţeles ca putere impersonală, ci ca Persoană – după cum susţine, cu multă competenţă şi acrivie, Părintele Prof. Univ. Dr. Constantin Preda de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Iustinian Patriarhul” din Bucureşti.

În concluzia acestei scurte lecturări a povestirii sau naraţiunii Pogorârii Duhului Sfânt, vom încerca să facem câteva observaţii cu caracter istoric şi unele observaţii teologice. Privită cu ochiul istoricului critic, naraţiunea Cincizecimii prezintă numai două indicaţii despre evenimentele ce pot fi constatate din exterior: 1) adunarea ucenicilor la Ierusalim pentru sărbătoarea Cincizecimii; 2) fenomenul vorbirii în limbi străine. Celelalte afirmaţii – cu toată aparenţa lor narativă – trebuiesc evaluate, în baza genului lor literar, ca expresii ale unei interpretări de credinţă precise. Ceea ce nu exclude însă că ele nu conţin indiciile unei experienţe istorice. Mult mai bogată este însă consideraţia cu caracter teologic pe care naraţiunea o oferă. Am văzut că Cincizecimea iudaică devenise sărbătoarea reînnoirii legământului şi a darului Legii. Naraţiunea lucană pare a fi alcătuită în baza elementelor oferite de teofania de la Sinai: Sfinţii Apostoli sunt adunaţi împreună după cum poporul Israel la poalele muntelui, simbolurile teofaniei sunt asemănătoare; vuietul puternic şi focul. Există elemente suficiente pentru a afirma că Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca a văzut darul Duhului Sfânt de la Cincizecime ca pe un legământ nou. Din acest legământ ia naştere noul popor al lui Dumnezeu care nu mai este legat de legi impuse dinafară, ci de transformare interioară săvârşită prin lucrarea Duhului, care dă naştere unei atitudini filiale noi faţă de Dumnezeu.

3. Câteva indicii despre reacţia celor prezenţi la Cincizecime (F.Ap. 2, 5-13)

 

Istorisirii evenimentului Pogorârii Duhului Sfânt îi urmează descrierea reacţiei din partea celor ce erau prezenţi în timpul manifestării acestui fenomen neaşteptat. Cadrul oferit de vers. 5 este cu totul schimbat. Acesta îndeplineşte pentru cea de a doua scenă funcţia pe care o are vers. 1 pentru prima scena. Atenţia autorului, din punct de vedere local, se mută din casă, unde Sfinţii Apostoli erau adunaţi, în oraşul Ierusalim. Se ştie că Ierusalimul în opera lucană are o particulară semnificaţie teologică, ce constituie punctul culminant al evenimentului mântuitor adus de Iisus Hristos şi începutul misiunii bisericeşti, eclesiale: menţionarea sa într-o poziţie emfatică în acest context nu este lipsită de importanţă. În primul plan apar ca protagonişti „iudeii” care locuiesc în oraş. Denumirea acestei populaţii „iudei” indică pe cei care aparţin poporului Israel, incluşi fiind şi prozeliţii, potrivit separării lor etnice şi religioase de celelalte neamuri. Potrivit viziunii lucane aşadar, martorii evenimentului Pogorârii Duhului Sfânt sunt numai iudeii nu şi păgânii. Ei sunt calificaţi ca fiind „religioşi” la fel ca Simeon (Luc. 2, 25), Anania (F.Ap. 22, 12) şi cei care l-au îngropat pe Ştefan (F.Ap. 8, 2), pentru că erau observatori ai legii. Este surprinzătoare afirmaţia apartenenţei lor „din toate neamurile care sunt sub cer”. Cu toate că sunt numai rezidenţi în Ierusalim şi provin din neamurile păgâne ei sunt consideraţi ca făcând parte din poporul lui Israel. Prin această aluzie la toate neamurile ce se află sub cer, Sfântul Apostol Luca introduce o notă clară de universalism, care va fi exemplificată prin lista popoarelor din vv. 9-11 a. Cu o extraordinară abilitate, autorul conturează deja un cadru semnificativ: aceşti iudei religioşi prezenţi la Cincizecime, care provin din fiecare neam de sub cer, constituie în intenţia naratorului puntea de legătură dintre Ierusalim şi lumea întreagă, ei sunt, în anticipare, destinatarii acelei evanghelii ce trebuie să se extindă până la marginile pământului (cf F.Ap. 1,8). Versetul 6, pare să reia imaginea din v. 2 referindu-se la „vuiet” şi refolosind deci limbajul teofanic. Este vuietul care a produs adunarea mulţimilor. Numai în aparenţă pare a fi vorba de o descriere, însă datele rămân foarte vagi: vuietul de fapt, constituie elementul simbolic, iar locul în care mulţimea s-a adunat este neprecizat. Chiar şi motivul tulburării din cauza faptului că fiecare ar fi auzit Apostolii vorbind în propria limbă, rămâne dificil de imaginat. În v. 4, a fost prezentată o „vorbire” în alte limbi, în timp ce aici este subliniată o „auzire” in propria limbă. Toate aceste elemente lasă să se înţeleagă că autorul nu este interesat de descrierea unor evenimente, ci să creeze o legătură esenţială cu ceea ce precede şi ceea ce urmează. Reacţia celor prezenţi este redată în v. 7, prin câteva verbe semnificative: a fi uimiţi, ieşiţi din fire, o atitudine tipică în faţa descoperirii slavei dumnezeieşti; uimirea şi încântarea celor prezenţi constituie, potrivit Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca, răspunsul caracteristic al mulţimilor, înaintea minunilor săvârşite de Iisus Hristos (cf Luc. 8, 25; 9, 43; 11, 14) şi a semnelor extraordinare împlinite de Sfinţii Apostoli (cf F.Ap. 3, 12). Extazul celor prezenţi se lămureşte prin cele două întrebări care urmează. Prima este retorică şi are nevoie de un răspuns: „Nu sunt oare gdlileeni toţi aceştia care vorbesc?”. Este greu de crezut cum ascultătorii, care auzeau vorbindu-se în propria limba, ar fi putut să-şi dea seama că Sfinţii Apostoli erau galileeni. Ţinând prezenţa denumirea de „galileeni” în Luc 22, 59; şi F.Ap. 1, 11, trebuie să deducem că întrebarea este folosită de autor pentru a lăsa să se înţeleagă că oamenii, care au făcut experienţa acestui fenomen extraordinar, sunt legaţi de Iisus Galileanul. Cea de a doua întrebare care exprima reacţia mulţimii (v. 8), recheamă v. 6 şi adaugă la aceasta numai precizarea ca limbă, în care cei prezenţi aud vorbindu-se, este limba lor nativă. Tonul, mai degrabă vag, al versetelor 6 şi 8 ar putea lăsa impresia de a se crede că fenomenul extraordinar al Cincizecimii ar fi putut consta într-un fenomen cu caracter „auditiv”, într-un contrast clar cu afirmaţia din v. 4, unde este vorba de „vorbirea în alte limbi”. Versetul ll, care prin terminologia sa se uneşte în mod clar la vv 6. 8., înlătură în mod definitiv echivocul: cei prezenţi îi aud pe Sfinţii Apostoli „vorbind fiecare în limba lui”. Iar în cele din urmă suntem încunoştinţaţi despre ce vorbeau. Autorul condensează subiectul acestei vorbiri.într-o expresie globală: este vorba de „măreţiile lui Dumnezeu”. Este posibil ca Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, având în vedere pe cititorul cărţii, să se gândească la opera (îm)plinita de Dumnezeu prin Iisus Hristos, care culminează cu învierea, după cum ne este dat de înţeles din cuvântarea Sfântului Apostol Petru, care urmează evenimentului Cincizecimii.

În centrul şi miezul acestor afirmaţii insistente despre uimirea mulţimilor în urma vorbirii şi a cuvântării extraordinare a Apostolilor, stă aşa-zisa „listă a popoarelor”. Ea ar putea fi scoasă din context fără ca acesta să piardă din coerenţa sa logică: aceasta constituie semnul că autorul a inclus-o aproape în mod artificial în cadrul compoziţiei, cu un scop precis, teologic. La o privire atentă, lista se descoperă a fi alcătuită cu multă grija, din punct de vedere literar. Este surprinzător însă faptul că ea nu este reprezentativă întru-totul pentru lumea cunoscută atunci şi că nu are o logică precisă, din punct de vedere geografic. O anumită perplexitate se naşte din faptul că este amintită „Iudeia” lângă Capadocia, după cum sunt menţionate într-o astfel de listă „Iudei şi prozeliţi”: cu toată probabilitatea însă, aceasta a fost inclusă de autor într-o listă deja codificată. În complexitatea ei această listă se aseamană cu alte liste sau cataloage, care se întâlnesc la scriitorii din vechime şi pe care Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca şi-a asumat-o de undeva şi a introdus-o în textul său. Această includere, potrivit perspectivei autorului, trebuia să-1 facă pe cititor să înţeleagă că „toate neamurile care sunt sub cer” (cf v. 5) erau într-adevăr reprezentate printre iudeii, care alcătuiau auditoriul de la Cincizecime. Nu avea importanţă dacă lista era incompletă. Sfântului Evanghelist Luca i-a fost de ajuns să fie menţionat câte un popor mai îndepărtat şi mai puţin semnificativ, pentru a oferi senzaţia că lumea întreagă era prezentă acolo, la Ierusalim, şi care să dea mărturie în mod simbolic despre venirea Duhului Sfânt şi despre ascultătorii Cuvântului lui Dumnezeu. La încheierea scenei, vv. 12-13, reproduc reactţa uimită a mulţimilor în faţa consecinţelor acestui eveniment. Ele nu au rolul însă de a constitui o reduplicare a vv. 7-8. Importanţa lor este aceea de a introduce mai îndeaproape intervenţia Sfântul Apostol Petru şi cuvântarea sa. Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca subliniază înainte de toate, atitudinea participării totale a celor prezenţi: ei erau „uimiţi şi se minunau” în starea lor de perplexitate pentru că nu puteau să se lămurească şi să afle un răspuns potrivit fenomenului la care asistau, întrebarea următoare: „Ce vrea sa însemne aceasta?”, nu este retorică (precum cea din v. 7) ci este într-adevăr în căutarea unui sens iluminant. Potrivit formulării ei, se aseamănă foarte mult cu reacţia atenienilor în faţa propovăduirii Sfântului Apostol Pavel (cf. F.Ap. 17, 20) şi cu alte expresii din opera lucana (cf. Luc. 15, 26; 18, 36; F.Ap. 5, 24). Această atitudine întrebătoare şi căutătoare de sens care pare a fi proprie participării totale a celor prezenţi, Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca o delimitează (v. 13). Există unii care reacţionează batjocorindu-i pe Apostoli, după cum vor face unii dintre atenieni, după vestirea învierii de către Sfântul Apostol Pavel (cf. F.Ap. 17, 32). Aceştia au deja răspunsul pregătit, la fenomenul la care asistă: „sunt plini de must”, adică beţi. Analogia dintre lucrarea Duhului, entuziasmul care-i urmează şi betie se întâlneşte adesea (cf. Ep Efes. 5, 18; dar şi în alţi autori profani din vechime). Explicaţia pe care Sfântul Apostol Luca o atribuie acestui grup de zeflemitori a sugerat unor exegeţi să susţină că fenomenul de la Cincizecime ar fi constat într-o glosolalie (o vorbire extatică incomprehensibilă) , la care – potrivit mărturiei pauline din 1 Cor. 14, 23, – putea să se preteze la aprecieri denigratoare din partea celor neinitaţi. Am văzut însă cum mărturia constantă a textului se referă Ia fenomenul xenolaliei (vorbirii în limbi străine). Explicaţia cea mai credibilă a acestei experienţe de deriziune aparţine Sfântului Apostol Luca care vrea să arate că Biserica primară era adesea supusă unor astfel de batjocuri din cauza extraordinarului mesaj pe care-l vestea (Lev. 24, 11; F.Ap. 17, 32; 26, 24; cf. 2 Cor. 5, 13). În orice caz această interpretare greşită a Cincizecimii îi oferă posibilitatea autorului să introducă imediat cuvântarea Sfântului Apostol Petru. Acesta – după cum se întâmplă în mod obişnuit în cuvântarile misionare din Faptele Apostolilor – îşi începe argumentaţia sa pornind de la interpretarea greşită a ascultătorilor (F.Ap. 2, 15), oferind în cele din urmă adevărata explicaţie motivată de citarea Sfintei Scripturi, în cazul de faţă bazându-se pe Ioil 3, 1-5. Drept urmare, scurta analiza a textului ne permite acum câteva concluzii cu caracter istoric şi teologic. Forma literară folosită în textul din F.Ap. 2, 5-13, face dificilă dacă nu chiar inaccesibilă posibilitatea de a scoate din text informaţii mai detaliate, legate de evenimentele singulare care au însoţit experienţa Cincizecimii. Marea parte a reacţiilor descrise de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca se aseamană mult, potrivit modului de expresie şi reprezentare, caracteristicilor „coruri concluzive” cu care autorul a redat istorisirea minunilor săvârşite de Iisus Hristos în cea de a treia Evanghelie. În ceea ce priveşte prima scenă (vv. 1- 4), unicul element nou care ar putea fi interesant din punct de vedere istoric, îl constituie faptul ca mulţi iudei în Ierusalim au fost martorii experienţei pe care Sfinţii Apostoli au facut-o la Cincizecime.

Din punct de vedere teologic textul prezintă o densitate particulară. Sublinierea prezenţei iudeilor „din toate neamurile care sunt sub cer”(v. 5) şi ilustrativa „listă a popoarelor” vor să arate că Biserica, deja de la naşterea ei este deschisă universalităţii. Instrucţiunile pe care Iisus Hristos le-a dat, cu privire la extinderea evangheliei (cf. Lue. 24, 47; F.Ap. 1, 8) şi succesivele împliniri misionare ale Bisericii potrivit Faptelor Sfinţilor Apostoli, sunt deja anticipate de evenimentul Cincizecimii. Accentul pus pe vorbirea în alte limbi, ca dar al Duhului Sfânt, prezent deja în v. 4 şi care este reafirmat cu insistenţă în v. 11, lasă să se înţeleagă că Biserica la Cincizecime a primit puterea şi capacitatea de a vesti „măreţiile lui Dumnezeu” în toate limbile oamenilor. Prin puterea Duhului Sfânt aşadar, propovăduirea misionară este abilitată să facă prezenţa să actualizeze şi să imprime toate culturile umanităţii, ale caror limbi constituie expresia cea mai densă şi semnificativă. Tablele Legii celei Vechi au fost scrise de însuşi degetul lui Dumnezeu (Ex. 31,18): acum este Duhul Sfânt (Luc. 11, 20). Acum Noul Sanctuar este Iisus Hristos, deschis tuturor neamurilor, Legea Nouă este Duhul Sfânt care dă mărturie despre Iisus Hristos pentru toate popoarele. Semnul limbilor profeţeşte universalitatea mărturiei.

Sfinţii Apostoli şi toţi ucenicii vorbeau limba altor popoare, anunţau în acele limbi măreţiile lui Dumnezeu. Părinţii Biserici şi mulţi exegeţi moderni au văzut şi văd în această minune reversul împrăştierii de la Babel (Gen. 11, 1-9). Acum prin Pogorârea Duhului Sfânt se deschide o nouă eră ce va fi dominată de prezenţa particulară a Duhului Sfânt în lume şi de noile lucrări care le implineşte. Aceasta nu înseamnă că Duhul Sfânt n-ar fi fost lucrător în istoria mântuirii, o istorie care este cea a mareţiilor lui Dumnezeu. Toate aceste măreţii ale lucrării lui Dumnezeu pun în evidenţă că această istorie sfântă, începută în Vechiul Testament, desăvârşită în Iisus Hristos continuă să se desfăşoare prin Biserică. Faptele Apostolilor ne amintesc că era deja lucrător în Vechiul Testament şi că a vorbit prin gura profeţilor; această realitate este evidenţiată de două ori când este amintit Proorocul şi Împăratul David (F.Ap. 1,16; 4,25). Însă Duhul este lucrător şi în Noul Testament: Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, îndeosebi, menţionează foarte des lucrarea Duhului Sfânt in viata lui Iisus: Faptele amintesc un aspect al acestei lucrări a Duhului Sfânt: este El Cel care-L asistă pe Iisus Hristos în alegerea Apostolilor (F.Ap. 1,2). Este evident ca întreaga istorie a mântuirii este rodul lucrării celor trei Persoane şi că Duhul lucrează dintru început. Pogorârea Duhului Sfânt nu precede venirea lui Mesia ci, dimpotrivă, este o consecinţă a acestei veniri. Aceasta nu este o simplă diferenţă de detaliu, ci o particularitate care ţine de natura tainei creştine. Pentru Noul Testament, înălţarea de-a dreapta lui Dumnezeu a naturii umane, pe care Cuvântul a unit-o în Sine şi care a devenit natura proprie a lui Iisus Hristos – adică îndumnezeirea firii omeneşti – această realitate constituie condiţia Pogorârii Duhului Sfânt, ce are drept scop să extindă la toţi oamenii cea ce s-a săvârşit mai întâi în Iisus Hristos. Este ceea ce expune Sfântul Apostol Petru: „Dumnezeu L-a înviat pe Acest Iisus Hristos, Căruia noi toţi îi suntem martori. Aşadar, înălţându-Se de-a dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, El L-a revărsat pe Acesta aşa cum vedeţi voi şi auziţi acum”(F.Ap. 2, 32-33). Aceeaşi învăţătură o regăsim în Evanghelia Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan: el comentează cuvintele Scripturii, citate de Iisus Hristos: „Râuri de apă vie vor curge din inima lui. Iar aceasta a spus-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred într -Însul. Că Duhul încă nu era dat, pentru că Iisus Hristos încă nu a fost preamărit” (In.. 7, 38-39). La fel însemnătatea cuvintelor lui Iisus Hristos: „Că dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi; iar dacă Mă voi duce, îl voi trimite la voi” (In. 16, 7).

Această revărsare eshatologică a Duhului, vestită de profeţi, promisă şi făgăduită de Iisus Hristos ca urmare a Învierii şi Înălţării Sale irupe în ziua în care Sfinţii Apostoli s-au adunat în momentul sărbătorii ebraice a Cincizecimii: „Şi au fost umpluţi de Duh Sfânt totuşi au început să grăiască în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi”(F.Ap. 2,4). Trebuie notată expresia „au fost umpluţi de Duh Sfânt”: care se întâlneşte de mai multe ori în Fapte (4, 8 şi 31; 6,5 şi 8; 7, 55) evidenţiind plinătatea darului Duhului Sfânt, făcut de umanitatea îndumnezeită a lui Iisus Hristos Bisericii, Mireasa Sa. Acest dar are drept scop izvorârea unei vieţi noi în rândul creştinilor şi în sânul umanităţii; viaţa după Duh. Însă lucrarea principală a Duhului Sfânt este aceia de a transmite puterea dumnezeiască celor pe care Iisus Hristos, în timpul activităţii pământeşti i-a ales drept vase comunicante pentru a transmite umanităţii întregi ceea ce El a săvârşit odată pentru totdeauna. Aceste vase alese sunt Apostolii: Duhul Sfânt lucrează prin ei. Ceea ce le-a dăruit Sfinţilor Apostoli la Cincizecime n-a fost mai cu seamă o sfinţenie personală cât mai ales puterea Duhului Sfânt spre a putea duce la împlinire lucrarea misionară. Iar acest dar este total pentru că este dumnezeiesc. După cum am amintit, Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca accentuează în mod particular acest aspect al lucrării Duhului Sfânt: opera sa este o istorie a lucrării Duhului Sfânt împlinită cu ajutorul Sfinţilor Apostoli. Epistolele pauline insistă în mod particular asupra finalităţii acestei lucrări: sfinţenia personală. Puterea Duhului oferită Apostolilor la Cincizecime n-a fost numai un botez ci a constituit o adevărată consacrare a lor constituindu-i slujitori ai Evangheliei. în timpul activităţii pământeşti a lui Iisus Hristos, accesul oamenilor la puterea Duhului Sfânt se săvârşea numai prin Iisus Hristos şi în Iisus Hristos. După pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime însă relaţia cu Iisus Hristos are loc numai prin Duhul Sfânt şi întru Duhul Sfânt. În timpul propovăduirii Evangheliei, Iisus Hristos era prezent în mod vizibil, era înaintea ucenicilor. Înălţarea la ceruri a înlăturat această vizibilitate concretă: „lumea nu Mă va mai vedea” iar această plecare a Domnului este reală. Însă Pogorarea Duhului Sfânt a restituit lumii prezenţa interiorizată a lui Iisus Hristos şi-L descoperă acum nu înaintea ci înlăuntrul ucenicilor: ” Voi veni la voi, şi voi cu voi fi până la sfârşitul lumii”, prezenţa Domnului Iisus Hristos este reală ca şi plecarea Sa. „În ziua aceea (ziua Pogorârii Duhului Sfânt) veţi cunoaşte că Eu sunt cu voi”. Această interiorizare are loc tocmai prin lucrarea Duhului Sfânt după cum mărturiseşte şi Sfântul Apostol Pavel: „Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul cel Sfânt Care ni s-a dat” (Rom. 5,5). Prin puterea Duhului Sfânt noi strigăm Avva Părinte! şi noi rostim numele lui Iisus Hristos. Revărsarea Duhului Sfânt descrisă în F.Ap. 2, 1-13, nu este singulară în cartea Faptelor. Sfântul apostol şi Evanghelist Luca descrie şi alte pogorâri ale Duhului Sfânt asemănătoare celei din Ierusalim la sărbătoarea Cincizecimii, cum ar fi pogorârea Duhului Sfânt peste Corneliu şi casa sa ( cf. F.Ap. 10, 44-48; 11, 15-18), descrisă în termeni asemănători celei deja analizate. Autorul Faptelor prezintă dăruirea Duhului Sfânt şi altor persoane, cum ar fi samaritenii convertiţi şi ucenicii din Efes (cf. F.Ap. 8, 14-18; 19, 1-7). Există apoi aproape o nouă Cincizecime a comunităţii rugătoare, după eliberarea din închisoare a Sfinţilor Apostoli Petru şi Ioan (cf. F.Ap. 4, 29-31).

 

4. Despre prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh în Biserică

 

Nimic nu se petrece în viaţa Bisericii fără aportul şi asistenţa Duhul Sfânt: faptele Bisericii, ca şi Faptele Apostolilor, sunt faptele Duhului Sfânt. În tradiţia liturgică şi spirituală ortodoxă, orice rugăciune, taină, laudă ori slujbă, începe cu invocarea Sfântului Duh, care nu este o simplă chestiune de ritual, ci se referă la însăşi natura şi scopul cultului creştin. Pentru Părinţii Bisericii Răsăritene, vocaţia şi misiunea Bisericii se identifică cu însăşi rugăciunea ei de continuă înnoire a trimiterii Duhului Sfânt: „Doamne, Cel ce în ceasul al treilea, ai trimis pe Preasfântul Tau Duh Apostolilor Tăi, pe acela, Bunule, nu-a lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă celor ce ne rugam Ţie”. Epicleza, chemarea Duhului Sfânt este rugăciunea creştină prin excelenţă, deoarece creştinii trăiesc cu certitudinea că nu există timp şi spaţiu fără prezenţa vie şi venirea permanentă a lui Iisus Hristos cel înviat în Duhul Sfânt.

Abordând acest subiect într-un sens destul de general, nu vom intra prea mult şi prea adânc în amănunte care ţin de istoria dogmelor. Învăţătura despre Sfântul Duh a făcut obiectul celui de al doilea Sinod ecumenic (Constantinopol anul 381), care, împotriva ereziei susţinută de Macedonius, a formulat articolul de credinţă: „Credem şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, care din Tatăl purcede, cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, care a grăit prin prooroci”. Ereziile pnevmatologice din această perioadă n-au pus la îndoială persoana însăşi a Duhului Sfânt, dar au negat divinitatea acesteia şi consubstanţialitatea ei cu Dumnezeu-Tatăl. Doctrina catolică despre purcederea Duhului Sfânt „de la Tatăl şi de la Fiul” („Filioque”), cu toate că nu se compară cu ereziile pnevmatologice anterioare, a afectat în mare măsură unitatea Bisericii soborniceşti, fiind una din particularităţile care separă catolicismul de Ortodoxie. Biserica Răsăriteană n-a acceptat ca „Filioque” să fie introdus sub formă de adaos la Crezul de la Niceea, care se bucură de autoritatea întregii Biserici. Punând un mare accent pe diversitatea ipostatică în Dumnezeu, dogmatica ortodoxă crede că „Filioque” implică o confuzie teologică între persoanele Sfintei Treimi. La rândul său, catolicismul pretinde că „Filioque” ar aduce o clarificare şi o limpezire în ce priveşte egalitatea în dumnezeire a Fiului cu Tatăl. Cert este că Filioque a dat naştere unor dezbateri teologice şi unui scris polemic de mari proporţii, de-a lungul secolelor după care s-a produs schisma dintre Occident şi Orient. Astăzi, unii teologi catolici nu-l mai consideră un obstacol dogmatic între cele două Biserici, în timp ce ortodocşii continuă să susţină că el nu aduce nici o explicare sau clarificare a doctrinei despre Duhul Sfânt, exprimată în simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan şi în scrierile patristice din această perioadă, ci dimpotrivă, este o piedică în calea apropierii.

Sfântul Duh a fost nu doar subiectul unor mari controverse dogmatice, ci şi una din temele preferate în reflecţia teologică, creaţia liturgică şi mai ales în literatura de spiritualitate ortodoxă. Mari Sfinţi Părinţi din epoca patristică (Chiril al Ierusalismului, Grigorie Teologul, Vasile cel Mare, Ioan Hrisostom), scriitori bisericeşti din perioada bizantină (Patriarhul Fotie, Simeon Noul Teolog), teologi din epoca noastră (Sergiu Bulgakov, Paul Evdokimov, Dumitru Stăniloae, Nicolae Afanasieff, Olivier Clement) au fost atraşi de misterul persoanei Duhului Sfânt. Sfântul Chiril al Ierusalimului îşi cere scuze faţă de ascultătorii săi pentru catehezele prelungite despre Duhul Sfânt, spunând că nu se poate sătura vorbind despre un subiect ca acesta. Sfântul Vasile cel Mare alcătuieşte un adevărat tratat despre teologia Duhului Sfânt pe baza textelor scripturistice, iar Sfântul Simeon Noul Teolog recurge la o terminologie doxologică şi poetică proprie, vorbind despre simţirea prezenţei Duhului Sfânt în viaţa creştinului.Vom limita această expunere la câteva aspecte principale ale învăţăturii despre Duhul Sfânt în tradiţia ortodoxă: Mai întâi, prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt sunt situate în cadrul unei soteriologii trinitare. Duhul Sfânt are o mare lucrare în Biserică, dar aceasta se produce înăuntrul „iconomiei” trinitare a mântuirii. Pnevmatologia este deci inclusă deopotrivă în „teologia” şi „iconomia” generală a Sfintei Treimi. Sfântul Vasile cel Mare subliniază în mod deosebit aspectul trinitar al mântuirii, de aceea numele Duhului Sfânt trebuie rostit împreună cu Tatăl şi Fiul, în orice mărturisire de credinţă, doxologie şi invocare liturgică. Originea biblică şi scripturistică a acestei doctrine şi practici o vedem cu claritate în scrierile pauline. Sfântul Apostol Pavel, care vorbind despre diversitatea darurilor duhovniceşti şi slujirilor în Biserică, spune că la originea lor se află acelaşi Duh, acelaşi Domn şi acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi: „Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujiri, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, însă este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi” (1 Cor. 12,4-6).

În contextul acestei soteriologii trinitare, Teologia Ortodoxă s-a concentrat asupra raportului dintre „iconomia” Fiului şi cea a Duhului Sfânt în viaţa Bisericii. Unele din divergenţele şi neclaritaţile ecleziologice care există azi între confesiunile creştine provin tocmai din faptul că acest raport este înţeles în mod diferit. Se pot aminti două tendinţe ecleziologice majore care provin din considerarea celor două „iconomii”: pe de o parte, o tendinţă hristocentrică, ce pune accentul pe întrupare şi acţiunea istorică a lui Iisus Hristos, trimis de Tatăl să realizeze mântuira lumii. Iisus Hristos alege pe Apostoli, El dăruieşte Duhul Sfânt Bisericii, a instituit tainele, slujirile şi structura, necesare misiunii Bisericii. De aici, insistenţa asupra aspectului instituţional, istoric al Bisericii, asupra continuităţii ei apostolice şi identităţii ei sacramentale. Pe de altă parte, o tendinţă pnevmatocentrică, ce face istoria Bisericii dependentă de Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este prezent la naşterea lui Iisus Hristos din Fecioara Maria la Botezul Său în Iordan, la întemeierea Bisericii la Cincizecime. Lucrarea Duhului în Biserică ar fi, într-o măsură, independentă de ceea ce a fost realizat de Iisus Hristos în timpul vieţii Sale pământeşti. Biserica trăieşte în perspectiva eshatologică, de aceea funcţia ei profetică i-ar da libertatea să întrerupă continuitatea ei istorică, apostolică. Însă taina Bisericii nu se poate înţelege decât dacă cele două „iconomii” a Fiului şi a Duhului Sfânt se păstrează neamestecate şi inseparabile în interiorul aceleiaşi învăţături despre mântuire. Într-adevăr, Iisus Hristos dăruieşte şi trimite Duhul Bisericii la Cincizecime, dar Cel care face prezent pe Iisus Hristos în viaţa Bisericii este Duhul Sfânt. Faţă de „iconomia” Fiului, Duhul Sfânt are o lucrare proprie, dar nu separată de a lui Iisus Hristos, cu o dublă perspectivă, istorică şi eshatologică. Pe de o parte, amintirea istoriei mântuirii, a actului istoric – întruparea, moartea, învierea, prin care Iisus Hristos a dăruit lumii harul mântuirii, este perpetuată ca fapt eficient prin Duhul Sfânt. Sfântul Apostol Pavel începe cuvântul său despre harisme, cu precizarea esenţială că „nimeni nu poate zice că Iisus este Domnul, decât prin Duhul Sfânt” (1 Cor. 12,3). Sfântul Ioan Hrisostom, care dă o mare importanţă Cincizecimii în istoria răscumpărării, spune că Duhul Sfânt este trimis anume să confirme că jertfa lui Iisus Hristos a fost primită de Tatăl spre împăcarea lumii cu Dumnezeu, împărtăşind prin El, în mod personal, roadele jertfei Fiului adusă pentru întreaga fire umană. Pentru el, Duhul Sfânt este martorul prin excelenţă al lui Iisus Hristos, Cel care atestă şi legitimează pe Fiul, în modul cel mai autentic, comunicând în chip personal energiile divine comune Sfintei Treimi. Toţi Sfinţii Părinţi înclină să creadă că amintirea eficientă a istoriei mântuirii prin Duhul Sfânt are un caracter dinamic, în sensul că El descoperă noi sensuri şi noi iluminări ale Evangheliei, primită în persoana Fiului întrupat. Duhul Sfânt susţine dinamica istoriei mântuirii şi numai în acest fel Noul Testament nu devine o lege scrisă cu litere, ci o lege a harului, a adevărului şi a libertăţii. Patriarhul Fotie afirmă şi susţine că Duhul Sfânt completează ceea ce a descoperit Fiul: „Tu ne-ai descoperit adevărul în parte, iar Duhul Sfânt ne conduce la tot adevărul”. De aici tendinţa dominantă de a interpreta tradiţia, în sensul de experienţă a Duhului Sfânt de către Biserică, inseparabilă de Sfânta Scriptură. Sfântul Grigorie de Nazianz aplică acest principiu la însăşi revelaţia despre Duhul Sfânt, spunând că în Evanghelii această revelaţie nu are un caracter deplin, iar după Cincizecime, divinitatea Duhului Sfânt a fost descoperită în întregime. Prin urmare, Duhul Sfânt, punând în mişcare istoria mântuirii, nu înlocuieşte pe Iisus Hristos, dar îl introduce într-un context actual, ca principiu de Viaţă, de iubire şi de libertate. Pe de altă parte, Duhul Sfânt este Cel care face prezenţa, cu anticipare, însăşi împărăţia lui Dumnezeu. El este cel care leagă Biserica prezentă nu doar de comunitatea istorică a Apostolilor din ziua Cincizecimii, ci şi de adunarea din „zilele de pe urmă” în jurul Mielului (Apoc. 5 si 6). De la Cincizecime, epoca ecleziologică se întrepătrunde cu epoca eshatologică, deoarece acolo unde Duhul Sfânt este prezent şi lucreaza, acolo împăraţia lui Dumnezeu intră şi se instalează în istorie (Fapte 2,17-21). Exegeza patristică a dat o mare atenţie acţiunii Duhului Sfânt de proslăvire a Fiului. Tatăl proslăveşte pe Fiul în Duhul Sfânt, care, la rândul său, oferă Bisericii, ca arvună, darul şi realitatea eshatologică a Împărăţiei lui Dumnezeu. Noţiunea de paraclet, fără să piardă sensul de „mângâietor” şi de „apărător”, se referă cu precădere la dimensiunea eshatologică a operei lui Iisus Hristos. Aceste două aspecte se pot observa cel mai bine în Taina Euharistiei, care actualizează în mod liturgic „iconomia” Fiului, potrivit poruncii Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Faceţi aceasta întru pomenirea Mea” (Luca 22, 19). În Duhul Sfânt, adunarea euharistică actualizează întruparea, moartea şi învierea lui Iisus Hristos, pâinea şi vinul, adică ofranda poporului, botezat în numele Sfintei Treimi, devenind, prin invocarea preotului, însuşi Trupul şi însuşi Sângele lui Iisus Hristos cel înviat, umanitatea pe care Fiul şi-a asumat-o pentru totdeauna. De asemenea, în Duhul Sfânt, adunarea liturgică se uneşte, dincolo de istorie, cu ceata martirilor şi grupul Apostolilor care înconjoară Mielul, adică realitatea ultimă a Împărăţiei lui Dumnezeu. Pe Sfântul Disc, Biserica este reprezentată simbolic în forma ei finală, având în centrul ei Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii (Apoc. 5,7-13). Astfel, Taina Euharistiei ţine privirea Bisericii îndreptată spre modelul ei eshatologic. Dealtfel, întreg vocabularul şi simbolismul liturgic este de inspiraţie apocaliptică. În viziunea ei liturgică, Biserica are, pe lângă Faptele Apostolilor, un punct de referinţă în Apocalipsă. În al doilea rând, există o unitate organică, inseparabilă între Duhul Sfânt şi Biserică, unitate pe care Sfântul Irineu o exprima în formula concisă, binecunoscută: „Acolo unde este Duhul Sfânt, acolo este Biserica”. Rolul ecleziologic al Duhului Sfânt ar putea fi explicat astfel: Iisus Hristos a adunat în jurul Său comunitatea Noului Testament, ce are fundamentul ei în grupul celor doisprezece Apostoli, martorii direcţi ai intrupării şi învierii Sale (Fapte 1,8). Sfinţii Apostoli au un rol unic în ce priveşte instituirea şi întemeierea Bisericii, deoarece ei au primit Duhul Sfânt în mod personal de la Iisus Hristos, după Învierea Sa (Ioan 20, 22-23). În Faptele Apostolilor se observă foarte clar că instituţia Apostolilor este nu doar fundamentală pentru constituţia Bisericii, ci şi că ea este organul prin care lucrează Duhul Sfânt. Expresia „a fi umplut de Duhul Sfânt” este comună în Faptele Apostolilor (Fapte 2,4), indicând faptul că Duhul Sfânt introduce o realitate nouă în viaţa oamenilor, pe care El o împărtăşeşte sub diverse forme, spre zidirea Bisericii (1 Cor .14). De pildă, Duhul Sfânt este prezent la alegerea celor şapte diaconi (Fapte 6,3-10); inspiră şi asistă, în luarea deciziilor, adunarea de la Ierusalim (Fapte 15,28). Sfântul Apostol Petru îi spune lui Anania că a minţi Biserica înseamnă a minţi Duhul Sfânt: „Nu ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu” (Fapte 5,4), iar protomartirul arhidiacon Ştefan acuza sinedriul că se împotriveşte Duhului Sfânt (Fapte 7,51).

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos rămâne prezent în istorie în Duhul Sfânt, împreună cu trupul Său, Biserica, al cărei cap este, în care şi prin care actualizează fapta sa răscumpăratoare. Sfinţii Părinti ai Bisericii fac o comparaţie între turnul Babel şi adunarea de la Cincizecime: turnul Babel este simbolul amestecării limbilor, al confuziei persoanelor, al ruperii dialogului şi comuniunii cu Dumnezeu şi între oameni; dimpotrivă, Cincizecimea este simbolul reluării dialogului şi a comuniunii personale cu Dumnezeu, al restaurării şi unităţii cugetării şi vorbirii omeneşti. Prin venirea Sa, în mod personal, asupra Sfinţilor Apostoli la Cincizecime, Duhul Sfânt face din instituţia apostolatului o structură eclezială şi misionară unică. De altfel, preocuparea Apostolilor este nu numai consolidarea comunităţii din Ierusalim (predica Sfântului Apostolul Petru după Cincizecime – Fapte 2,14-41), ci mai ales trecerea Evangheliei de la comunitatea iudeo-palestiniană: din Ierusalim spre lumea elenistică, neiudaică. Toţi Sfinţii Parinţi ai Bisericii fac o legătură între caracterul universal al Evangheliei, revărsarea Duhului Sfânt asupra celor prezenţi la Ierusalim la Cincizecime şi apostolatul misionar al Bisericii Instituţiile sacramentale, prin care Biserica păstrează continuitatea cu comunitatea apostolică din Ierusalim, au un profund caracter misionar şi eclezial. Printre acestea, locul primordial îl ocupă botezul cu Duhul Sfânt şi apă în numele Sfintei Treimi (Matei 28, 19).

Natura sacramentală a primirii Duhului Sfânt este subliniată cu toată tăria în Faptele Apostoli1or. In textele care mentioneaza: botezul celor dintai crestini proveniti dintre „neamuri”, adica neiudei (la Cezareea, dupa: convertirea lui Corneliu-Fapte 10,44-48), se vede clar şi limpede că primirea puterii Sfântului Duh este inseparabilă de Taina Botezului. La Cincizecime se inaugurează botezul cu Duhul Sfânt, care se deosebeşte de botezul pocăinţei, cu apă, al Sfântului Ioan Botezătorul (Fapte 1,5), dar Sfinţii Apostoli vor continua să administreze botezul cu apă, ca taină de iniţiere (Fapte 2,38). Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca notează un alt act sacramental legat de Botez, al punerii mâinilor, ca semn al împărtăşirii văzute a darului Duhului Sfânt (Fapte 8,14-17). Acest act se observă, de asemenea, la întâlnirea Sfântului Apostolul Pavel, la Efes, cu ucenicii Sfântului Ioan, care nu aveau cunoştinţă de roadele Duhului Sfânt (Fapte 19,1-6). Pe această bază solidă, din punct de vedere scripturistic, tradiţia ortodoxă a conferit o mare importanţă Tainelor şi rânduielilor ce însoţesc primirea harului Duhului Sfânt. Ea a făcut o legătură directă între credinţa personală, energiile Duhului Sfânt şi Tainele Bisericii. Sfântul Vasile cel Mare susţinea şi afirma că credinţa şi botezul sunt „două moduri de mântuire” legate unul de altul în mod inseparabil. Credinţa primeşte desăvârşirea ei în Botez, care se întemeiază pe credinţă. Botezul constituie pecetea mărturisirii personale de credinţă. Din această perspectivă slujirile bisericesti, ca şi darurile duhovniceşti şi întreaga viaţă creştină îşi au izvorul în iconomia Duhului Sfânt, care coincide cu iconomia tainelor, a cărei răspundere o are preoţia sacramentală. Se poate spune deci că Duhul Sfânt stă la originea vieţii creştine, la nivel personal şi eclezial, dar lucrarea Duhului se manifestă şi se împărtăşeşte în mod sacramental prin Tainele instituite de Sfinţii Apostoli, potrivit Poruncii lui Iisus Hristos. Dealtfel, Sfinţii Apostoli se consideră pe ei înşişi şi pe urmaşii lor „ca nişte slujitori ai lui iisus Hristos şi ca nişte iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor. 4,1). În acest sens, orice slujire bisericească şi orice harismă personală îşi are principiul în energiile Duhului Sfânt, care se împărtăşesc prin tainele instituite ca semne ale Noului Testament, al cărui întemeietor este Domnul Iisus Hristos. Dimensiunea harismatică a Bisericii decurge, aşadar, din natura ei sacramentală, sau mai bine-zis există o reciprocitate între aceste două realităţi: harismele personale izvorăsc din tainele Bisericii, iar tainele conduc spre darurile duhovniceşti.

Problemele pe care le ridică mişcarea harismatică de azi care pretinde a se situa chiar înăuntrul Bisericilor cu structuri tradiţionale ca un curent de înnoire, sunt multiple. Din perspectiva teologiei şi experienţei Bisericii Ortodoxe, două observaţii se pot face aici în ce priveşte raportul dintre slujirile sacerdotale sacramentale şi harismele personale: În Taina Botezului, toţi creştinii au primit o calitate de „preoţie” în sens general şi un dar duhovnicesc, în mod personal, înăuntrul unei comunităţi liturgice, care formează poporul lui Dumnezeu, în acel loc. Biserica locală este formată şi alcătuită din acest ansamblu de slujiri şi harisme pe care Duhul Sfânt le împarte şi le valorifică în mod permanent. Slujirile, darurile cu toate că au un caracter personal, ele nu sunt o posesiune individuală. Toţi membrii Bisericii participă în mod distinct dar complementar la viaţa comună a aceluiaşi trup. Există slujiri bisericeşti propru-zis sacerdotale – episcop, preot şi diacon – dăruite prin taina hirotoniei, slujiri care poartă răspunderea unităţii unei Biserici locale şi a continuităţii ei apostolice. În timp ce tradiţia ortodoxă a recunoscut totdeauna rolul distinct, de neînlocuit, al slujirilor ce posedă consacrare sacerdotală prin hirotonie, ea n-a considerat Biserica drept o instituţie clericală. Biserica apare deci ca un trup format dintr-o pluralitate de mădulare, care au slujiri diferite, primite prin Taina Hirotoniei şi daruri duhovniceşti felurite, primite prin Taina Botezului, dar care lucrează împreună: „După cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot astfel este şi Iisus Hristos. Noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup…” (1 Cor. 12, 12-13). În această varietate de slujiri şi harisme, slujirea episcopală are o funcţie de convocare, de coordonare şi recapitulare, funcţie ce se exprimă în slujirea, oficierea şi celebrarea euharistică a învierii lui Iisus Hristos. De la începutul Bisericii, slujirea episcopului, a preotului şi diaconului au fost consacrate săvârşirii tainelor şi în mod deosebit a Tainei Euharistiei, Taina în care se exprimă unitatea Bisericii locale. În liturghia episcopală, care este modelul celebrării euharistice prin excelenţă, toate slujirile bisericeşti, şi harismele personale ale unei Biserici locale, sunt coordonate şi recapitulate, participând în acest fel la preoţia lui Iisus Hristos. În definitiv, Iisus Hristos este cel care convoacă şi adună Biserica în Duhul Sfânt. Slujitorul ca şi harismaticul nu-şi îndeplinesc slujba ori lucrarea lor decât în şi prin Sfântul Duh care este Duhul preoţiei veşnice activate a lui Iisus Hristos însuşi.

În al treilea rând, prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt au o dimensiune personală foarte accentuată. O întreagă teologie a persoanei s-a conturat, mai cu seamă în perioada discuţiilor despre natura energiilor divine, pe fondul pnevmatologiei ortodoxe. Potrivit unei distincţii pe care şi-a însuşit-o ecleziologia ortodoxă din ultima vreme iconomia Fiului se referă în mod special la restaurarea firii umane ca atare, în timp ce iconomia Duhului Sfânt se referă la reconstituirea persoanei ca atare, a subiectului care deţine natura umană restaurată. Cu alte cuvinte, taina mântuirii, adică acea comuniune ontologică dintre Dumnezeu şi om, se realizează în posesiunea şi experienţa personală a umanităţii îndumnezeite a lui Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Aşa se explică de ce tainele de iniţiere joacă un rol important în viaţa creştinului. La Botez, firea umană este restabilită în identitatea şi unitatea ei originară, „după chipul lui Dumnezeu”. În Taina Mirungerii, cel botezat este confirmat ca subiect conştient de prezenţa harului lui Dumnezeu în el, chemat să exercite „harisma” sa proprie în comuniunea Bisericii. „Pecetea” darului Duhului Sfânt este garanţia persoanei, a unităţii şi libertăţii ei. Credinciosul devine, după expresia Parinţilor Bisericii, pnevmatofor, purtător de Duh Sfânt, adică „omul duhovnicesc” de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel. Toată etica creştinului se angajează în această direcţie: posesiunea Duhului Sfânt ca sursă a unei vieţi noi plină de libertate şi răspundere în comuniune. De aceea obiectul rugăciunii particulare ca şi al cultului comun îl constituie venirea şi reînnoirea Duhului Sfânt Biserica invocă fără încetare trimiterea Duhului Sfânt: „Să vină Duhul Tău cel Sfânt peste noi”.

Duhul Sfânt reconstituie nu doar integritatea firii şi unitatea persoanei umane, ci şi comuniunea persoanelor după modelul Sfintei Treimi. Duhul Sfânt este creator de comuniune, Cel care aşează persoanele faţă în faţă, în stare de dialog şi de mijlocire reciprocă. Având ca model Taina Împărtăşaniei, spiritualitatea ortodoxă se bazează pe acest schimb de daruri duhovniceşti înăuntrul trupului eclezial. O comunitate creştină nu este deci o simplă adunare voluntară de indivizi izolaţi, ci o comuniune în Duhul Sfânt, care nu amestecă persoanele, nici nu le separă, ci le distinge şi le uneşte, modelând astfel o spiritualitate euharistică şi liturgică. Ar trebui să fie repusă în valoare, pe plan teologic şi practic, lucrarea Duhului Sfânt în tainele de iniţiere, pe care Biserica Ortodoxă le-a săvârşit împreună şi cărora le-a dat o importanţă pastorală majoră. Pentru că există o coincidenţă sacramentală profundă între Botez, taina restaurării firii umane, de unde aspectul ei antropologic, Mirungere, taina persoanei în comuniune, de unde aspectul ei sacerdotal şi harismatic, şi Euharistie, taina împărtăşirii cu umanitatea îndumnezeită a lui Iisus Hristos, de unde aspectul ei eclezial. În istoria Bisericii au apărut uneori curente şi tendinţe extreme, care au încercat să modifice raportul dintre lucrarea Duhului Sfânt în Biserică şi instituţiile ei sacramentale şi canonice. De pildă, instituţionalismul rigid şi ritualismul impersonal, care golesc slujirile ierarhice de vibraţia şi reverberaţia Duhului Sfânt, care nu mai au nici o eficienţă pastorală ori misionară şi care împiedică înnoirea vieţii bisericeşti. De asemenea, profetismul, care împinge Biserica să rupa continuitatea cu tradiţia. şi să elimine structurile ei sacramentale de bază, sub pretextul că în acest fel ea ar deveni mai dinamică. Astăzi, o mare amploare a luat mişcarea harismatică, de origine penticostalistă, care, spre deosebire de trecut când se organiza la periferia Bisericilor tradiţionale ca un curent separat, tinde să se situeze înlăuntrul acestor Biserici, ca un grup de înnoire radicală şi de inspiraţie profetică. Însă Ortodoxia a reuşit să evite şi va trebui să evite astfel de mişcări extreme printr-o atitudine de concentrare pastorală şi mobilitate misionară, în raport cu mediul cultural şi social în care trăieşte. După cum s-a văzut, lucrarea Duhului Sfânt în Biserică nu se limitează exclusiv la harismele personale, ci se referă la tot ce ţine de constituţia şi viaţa comunităţii creştine ca atare, a cărei continuitate apostolică trebuie dovedită. Tainele şi instituţiile canonice, viaţa liturgică şi sacramentală în genaral, nu sunt incompatibile cu misiunea şi mărturia Bisericii. Dimpotrivă, ele oferă mediul în care poporul lui Dumnezeu este pregătit pentru misiune. Îndeosebi, Sfânta Liturghie Ortodoxă constituie o structură de comuniune care îmbină elementul sacramental cu cel harismatic. Preotul trebuie să respingă de aceea fenomenul de marginalizare, împingerea credincioşilor spre periferia vieţii parohiale, fenomen exploatat de grupările harismatice şi eshatologice. El trebuie să ofere oricărui credincios posibilitatea de a avea locul său propriu şi să exercite „harisma” ori slujba sa personală în interiorul comunităţii.

 

5. Câteva concluzii esenţiale şi încheierea

La Cincizecime a avut loc coborarea ipostatică a Duhului Sfânt. În perioada veterotestamentară, chiar când unii drepţi se învredniceau de primirea darurilor Sfântului Duh, nu era vorba decât de împărtăşirea cu energii divine, iar nu de prezenţa ipostatică a Paracletului. De data aceasta coboară Mângâietorul însuşi, adică a treia Persoană a Sfintei Treimi, aşa cum a promis şi făgăduit Iisus Hristos la Cina cea de Taină. În acea ultimă cuvântare, Domnul iisus Hristos a vorbit în repetate rânduri de trimiterea Duhului Sfânt ca de venirea unei Persoane. Astfel, El a spus: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu” (loan 14, 26) şi de asemenea: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16, 13), cuvinte care indică în mod limpede că nu este vorba de o infuzare de daruri, ci de prezenţa nemijlocită a Duhului Sfânt. Totuşi, Paracletul va rămâne invizibil pentru ochii trupeşti, ascunzându-se sub chipul limbilor de foc, aşa cum la Botez se arătase sub forma de porumbel. Serghei Bulgakov spune că Sfântul Duh Se descoperă într-un mod impersonal, căci ipostasul Său rămâne pururea necunoscut. De altfel, aceasta este dupa el limita Cincizecimii: deşi coboară în suflete şi în Biserică, Duhul nu este deplin manifestat, cel puţin în cursul actualului eon. De aceea în Sfânta Scriptură nu se vorbeşte de vederea Duhului Sfânt, ci doar de primirea Lui.

Încă din epoca patristică, toţi comentatorii şi-au pus întrebarea unde se situează momentul din seara de Paşti, când Iisus Hristos a suflat Duh Sfânt peste Sfinţii Apostoli, faţă de coborârea personală a Sfântului Duh, de la Cincizecime. Cei mai mulţi dintre Sfinţii Părinţi, printre care şi Sfântul loan Hrisostom şi Sfântul Chiril al Alexandriei, sunt de părere că, aşa cum s-a mai arătat, în seara de Paşti Sfinţii Apostoli au primit de la Iisus Hristos numai un dar al Sfântului Duh, şi anume harul preoţiei, care însă nu a fost pus îndată în lucrare. Abia prin coborârea ipostatică a Sfântului Duh, darul preoţesc, ca şi alte slujiri mai deosebite, precum şi o serie de harisme vor deveni actuale şi se vor putea manifesta, căci Cincizecimea reprezintă plenitudinea darurilor şi a harurilor. Mântuitorul Iisus Hristos îi prevenise de altfel pe ucenici în ultima seară înainte de Patimi: „Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, îl voi trimite la voi” (Ioan 16,7). Aşadar, încă de atunci Domnul Iisus Hristos le arătase că venirea Duhului Sfânt era strâns legată de înălţarea Sa cu firea omenească la cer. Cincizecimea constituie şi formează deci un eveniment esenţialmente nou, având virtuţi unice. Deoarece asupra omenităţii din Iisus Hristos S-a revărsat din plin Duhul Sfânt, Fiul a obţinut şi căpătat privilegiul de a trimite la rândul Său Duhul peste cei ce au crezut în El. Umanitatea preluată de Iisus Hristos devine mijlocitoarea trimiterii Sfântului Duh, fiind astfel integrată în circuitul lucrării divine de sfinţire a omului.

Coborârea Duhului Sfânt a fost deci posibilă datorită Jertfei Fiului şi a Înălţării Sale cu firea omenească la cer, dar şi datorită prezenţei unor vase alese, căci Paracletul nu S-a coborât la întâmplare peste nişte oameni oarecare, ci anume peste aceia care L-au recunoscut pe Iisus Hristos drept Fiu al Tatălui şi au crezut în El. Totuşi, dacă Duhul Sfânt este trimis oamenilor de catre Fiul, aşa cum s-a mai subliniat, din punctul de vedere al originii, El purcede din Tatăl, ceea ce de altfel a afirmat şi Mântuitorul Iisus Hristos: „Iar când va veni Mângâietorul, pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26). Acest verset conţine şi rezumă tot ceea ce ne dezvăluie Sfânta Scriptură mai esenţial şi mai important, cu privire la Persoana Duhului.

Teologia latină, prin introducerea lui Filioque, a dus la raţionalizarea misterului divin şi a contribuit astfel la slăbirea credinţei în monarhia Tatălui, precum şi în diversitatea absolută a ipostaselor. Biserica Ortodoxă apără cu fermitate învăţătura purcederii Duhului Sfânt numai din Tatăl tocmai pentru că doar în acest fel se afirmă diferenţierea personală a Celor Trei, simultan cu unitatea Lor, păstrându-se un echilibru perfect între unitatea fiinţei şi diversitatea ipostaselor. Tatăl rămâne deci ipostasul ce se cere revelat, în timp ce Fiul împreună cu Duhul Sfânt sunt ipostase revelatoare. Sfântul Duh este prin excelenţă ipostasul manifestării, misiunea Sa fiind de a-L descoperi pe Fiul şi prin El pe Tatăl: „Acela va mărturisi despre Mine”, „Acela Mă va slăvi”… Între Fiul şi Duhul există însă o relaţie de reciprocitate şi în ce priveşte revelarea: Sfântul Duh îl descoperă pe Iisus Hristos şi Iisus Hristos Se descoperă prin mijlocirea Duhului Sfânt. Totodată, atât Fiul cât şi Duhul revelează plenitudinea divină în unitate nemijlocită cu Tatăl. De aceea între ceea ce grăieşte Duhul Sfânt şi revelaţia, descoperirea Fiului este totală concordanţă: „Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14, 26).

Cincizecimea confirmă cele de mai sus, căci Pogorârea Sfântului Duh a pus în lumină în primul rând dumnezeirea lui Iisus Hristos. Numai după ce au primit Duhul Sfânt au început Sfinţii Apostoli să-L propovăduiască pe Iisus Hristos ca pe Fiul Tatălui. Este caracteristic faptul că Sfântul Apostol Petru, chiar în ziua Cincizecimii sau a Rusaliilor, când a vorbit mulţimilor adunate la Ierusalim, arătând că ucenicii L-au primit pe Duhul Sfânt, trimis lor de la Tatăl de către Iisus Hristos (F.Ap.. 2, 33), nu vorbeşte despre Duhul Sfânt, ci despre Iisus Hristos.

La Rusalii sau Cincizecime ia naştere Biserica istorică, a cărei origine din veac se afla în însăşi viaţa intratrinitară. Ea nu a putut lua fiinţă însă decât în momentul în care Duhul Sfânt, trimis de Fiul, S-a coborât peste câţiva aleşi, sfinţindu-i şi readucându-i în comuniune cu Dumnezeu. Să nu se uite însă că, prin mărturisirea sa de pe drumul Cezareii, Sfântul Apostol Petru, peste care S-a revărsat acum Duhul Sfânt, a făcut ca omul să răspundă afirmativ la chemarea dumnezeiască, creând una din premisele întemeierii Bisericii. Apar astfel cele trei dimensiuni ale acestei entităţi teandrice: cea hristologică, cea pnevmatologică şi cea umană. (După cum afirma Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Bria). Sfântul Duh, despre Care Iisus Hristos spune că va fi cu ucenicii în veac (Ioan 14, 16), asigură prezenţa permanentă a lui Iisus Hristos în Biserică, zidită pe o dublă temelie, hristologică şi pnevmatologică, ilustrată de dubla iconomie a Fiului şi a Sfântului Duh, căci acolo unde este Duhul Se află şi Iisus Hristos. Biserica este trupul lui Iisus Hristos, în care El nu încetează a-L trimite pe Sfântul Duh, iar Duhul îi hristifică la rândul Său pe cei care participă la viaţa Bisericii şi la sacramente, fiindcă în orice taină a Bisericii, credinciosul se uneşte atât cu Iisus Hristos cât şi cu Sfântul Duh.

Teologul rus Vladimir Lossky a subliniat specificul lucrării Fiului şi, respectiv, a Duhului Sfânt, vizibile îndeosebi în minunea de la Cincizecime. Pe când Iisus Hristos restaurează natura umană ce a fost viciată prin păcat şi o sfinţeşte, Duhul Sfânt, Care Se revarsă peste fiecare ucenic în parte, împărtăşeşte persoanelor plenitudinea darurilor. Dacă lucrarea Fiului unifică, cea a Sfântului Duh diferenţiază, îngăduind înflorirea unei multitudini de daruri. Unitatea se exprimă, după cum sublinia teologul francez Olivier Clement, în diversiunea chipurilor, fiecare manifestând la lumina Duhului ceea ce are mai personal.

Fiind înrădăcinată atât în hristologie cât şi în pnevmologie, Biserica împacă unitatea cu multiplicitatea, făcând ca această entitate teandrică să prezinte o stabilitate absolută – doar este zidita, construită şi consolidată de Iisus Hristos şi pe Jertfa Sa – dublată însă de un dinamism nelimitat, propriu libertăţii Duhului Sfânt. Desigur însă că, mai presus de orice, timpul Bisericii este timpul Duhului, deoarece în centrul oricărei lucrări sacramentale, ca şi al Liturghiei, se află epicleza, orice adunare euharistică fiind locul unei repetate Cincizecimi.

Cu alte cuvinte deci, Biserica se întemeiază la Cincizecime deoarece atunci şi numai atunci viaţa pătrunde în lumea închisă mai înainte în limitele înguste ale creatului. Limbile de foc căzute peste capetele apostolilor arată că între cer şi pământ nu mai este un hotar de netrecut şi că cei ce cred în Iisus Hristos pot participa la o viaţă spirituală, duhovnicească ce-şi are rădăcinile în chiar viaţa dumnezeiască şi divină. În plan imanent, Biserica se constituie prin crearea unei stări de maximă comuniune între cei ce se împărtăşesc din acelaşi izvor dumnezeiesc, căci prin definiţie ea este o entitate comunitară, alcătuită din persoane ce aderă liber la credinţă. Sfântul Duh, Care prin vocaţie este Duhul comuniunii, formează şi alcătuieşte cheagul spiritual ce îi leagă pe credincioşi între ei. Teologul german Martin Buber spune că acolo unde se întâlneşte un „eu” cu un „tu” se întinde împăraţia Duhului Sfânt. Sfântul Duh este Persoana susţinătoare de relaţie, misiune îndeplinită de Duhul Sfânt şi în cadrul Sfintei Treimi Duhul Sfânt face legătura dintre Tatăl şi Fiul şi tot El mijloceşte apropierea dintre oameni.

Odinioară pe Muntele Sinai, Dumnezeu îi apăruse omului din depărtare şi îi dăduse porunci menite să păstreze distanţa dintre el şi Creatorul său. Acum, dupa Jertfa şi Înălţarea la cer a lui Iisus Hristos, Duhul Sfânt coboară peste oameni şi îi sfinţeşte în fiinţa lor lăuntrică. Sfântul Atanasie cel Mare spunea că Dumnezeu S-a făcut purtător de trup pentru ca omul să poată deveni purtător al Duhului Sfânt – „pnevmatofor”. Desigur însă că, aşa cum a subliniat Sfântul Maxim Mărturisitorul, într-un anume fel Duhul Sfânt nu a fost niciodată absent din mijlocul creaţiei, la zidirea căreia Şi-a avut partea Sa de contribuţie, aşa cum rezultă chiar din Geneză, unde se spune că „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2). Această purtare peste ape este comparată de teologul rus Serghei Bulgakov cu o primă Cincizecime, constituind un adevărat preludiu la crearea omului. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Sfântul Duh menţine în existenţă toate făpturile, fiind putere proniatoare, într-un mod specific El Se află deci în tot ce există. Totuşi, după cum s-a mai subliniat, prin cădere omenirea a pierdut darul Sfântului Duh, menit să o călăuzească spre mântuire, cu toate că existenţa ei continuă să atârne de o anume prezenţă a Duhului Sfânt, fără de care tot ce vieţuieşte s-ar prăbuşi în haos.

Prin pogorârea de la Cincizecime, Sfântul Duh nu S-a mai limitat şi mărginit doar să menţină zidirea prin mijlocirea energiilor Sale, ci a pătruns personal în suflete, zidind întru ele „înfierea cea după har”. În acelaşi timp, întemeind Biserica, Duhul Sfânt a adus la împlinire promisiunea şi făgăduiala făcută de Iisus Hristos pe drumul Cezareii lui Petru şi, prin el, întregului colegiu apostolic. Odinioară, Domnul Iisus Hristos le-a vestit apostolilor că va lua fiinţă Biserica, pe care nici porţile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Acum, prin Pogorârea Duhului Sfânt, în mijlocul unei lumi ostile apare o entitate sfântă, respectiv Biserica, unde omul se întâlneşte cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi cu Duhul Sfânt, putându-se adăpa neîntrerupt, neîncetat şi permanenent din izvorul inepuizabil al harului. Prin mijlocirea Sfintelor Taine, Biserica transmite harul celor vrednici a-l primi şi în acest fel membrii ei se unesc fără încetare atât cu Iisus Hristos, cât şi cu Sfântul Duh. Pentru cei ce fac parte din Biserică lucrarea Duhului Sfânt în suflete are un caracter bivalent: pe de-o parte, El şterge păcatele, curăţă şi purifică – de aceea este foc ce arde – iar pe de alta construieşte şi zideşte, refăcând chipul divin ce a fost întunecat prin cădere. Sfântul Simeon Noul Teolog susţine că între chipul divin şi Sfântul Duh există o legătură tainică încă de la crearea omului. Duhul Sfânt îl face pe om părtaş la viaţa Sfintei Treimi, deoarece Persoanele divine nu Se întipăresc separat în suflet, ci prezenţa Uneia le imprimă simultan şi pe Celelalte. Sfântul Duh restaurează chipul divin, sădindu-L pe Iisus Hristos în suflet, iar Iisus Hristos îl apropie pe om de Tatăl. De aceea se poate spune că Sfânta Treime vine la făpturi prin Duhul Sfânt, iar ele, la rândul lor, se urcă la Tatăl tot prin Sfântul Duh. Este ceea ce Părintele Profesor Dumitru Staniloae a numit „circuitul slavei”. Prin cădere, omul, pierzându-l pe Sfântul Duh, a Cărui menire constă în a pune creatura în relaţie de dependenţă filială faţă de Ziditorul ei, se îndepărtase de Dumnezeu, pe care nu îl mai privea ca pe un Tată, ci ca pe un Stăpân neîndurător. Redobândind Duhul Sfânt prin jertfa lui Iisus Hristos, omul se simte din nou copil al Tatălui ceresc, căci numai în Duhul Sfânt îl poate el chema pe Dumnezeu „Părinte” (Rom. 8, 15). De aceea chiar Sfântul Apostol Pavel îl numeşte pe Sfântul Duh „Duhul înfierii”, misiunea Sa fiind de a-i face pe oameni să se simtă legaţi de Dumnezeu ca de un Tată iubitor, căci „iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, cel dăruit nouă” (Rom 5, 5). Trezind în suflete simţământul filiaţiei divine, Paracletul face ca în acelaşi timp să crească în ele şi dragostea faţă de semeni, pe care cel sfinţit de Duhul începe să-i socotească drept fraţi.

Prin urmare, Sfântul Duh restabileşte comuniunea dintre oameni, adevăr pus în mod pronunţat şi pregnant în lumină de faptul că la Cincizecime sau Rusalii Sfinţii Apostoli au putut să se facă înţeleşi de pelerinii care vorbeau în diferite limbi. Începând cu Sfântul Chiril al Ierusalimului, numeroşi exegeţi au făcut o paralelă între amestecarea limbilor ce a avut loc cu prilejul construirii turnului Babel şi darul limbilor, dobândit de Sfinţii Apostoli la Cincizecime. Fenomenul petrecut la începutul istoriei indică pierderea comuniunii cu Duhul Sfânt, a cărei consecinţă directă a fost fărâmiţarea unităţii neamului omenesc. Incapacitatea şi neputinţa oamenilor de a se mai înţelege, fiecare rămânând închis în propriul său univers spiritual, constituie semnul ruperii sale de Dumnezeu. Sentimentul izolării, resimţit atât de acut de omul de astăzi, se datorează tocmai faptului că el s-a înstrăinat de Duhul Sfânt şi ca urmare s-a îndepărtat şi de semeni. Numai Duhul Sfânt poate face ca oamenii să vorbească aceeaşi limbă şi să-şi deschidă inimile unii faţă de alţii. Restaurând chipul divin din om, Sfântul Duh face să crească şi să înflorească în suflete virtuţile, căci în El îşi are originea orice dar şi orice virtute. De fapt, se poate spune că Duhul Sfânt este făuritorul vieţii noastre spirituale, care se zideşte prin El, deoarece Sfântul Duh zămisleşte în noi libertatea harismatică, după cum subliniază Lot Borodine. Libertatea, rod al harului, se supune ca atare voinţei lui Dumnezeu, constituind semnul prezenţei Sfântului Duh în suflete, şi face ca fiecare credincios să răspundă într-un mod ce-i este propriu la chemarea dumnezeiască. Ea se află la polul opus faţă de spiritul luciferic de independenţă, expresie a afirmării egoiste şi a revoltei. Sfântul Apostol Pavel a subliniat cel dintâi strânsa legătură dintre prezenţa Duhului Sfânt şi existenţa libertăţii interioare, lăuntrice: „Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Cor. 3, 17). Rezidindu-l şi reconstruindu-l sau refortificându-l duhovniceşte pe om, care a fost curăţat şi purificat prin Jertfa lui Iisus Hristos, Sfântul Duh lucrează asemenea unui artist care, cu grijă şi migală, se străduieşte să modeleze în suflete o imagine cât mai apropiată de aceea a arhetipului divin. Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că Duhul Sfânt vine să mântuiască, să tămăduiască, să vindece, să înveţe, să sfătuiască, să întărească, să mângâie, să lumineze mintea. El îndepărtează neştiinţa şi îi învaţă pe credincioşi cele despre care le-a vorbit Iisus Hristos ucenicilor Săi (Ioan 14, 26), căci tot ceea ce grăieşte Duhul Sfânt îşi are originea în lucrarea şi în cuvântul Fiului. Paracletul perpetuează opera lui Iisus Hristos şi actualizează ceea ce El a zidit odată pentru totdeauna, acordând şi oferind posibilitatea fiecărui om, izbăvit prin Jertfa Mântuitorului, să-şi dezvolte propriile daruri, în vederea mântuirii personale.

Euforia resimţită de Sfinţii Apostoli îndată după primirea Duhului Sfânt nu vădeşte întunecarea minţii, aşa cum insinuau neştiutorii, ci dimpotrivă, o stare de iluminare, care le înzecea posibilitatea de cunoaştere. Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că ei sunt beţi pentru că au băut vinul viţei celei veşnice. La Cincizecime, fiecare apostol a devenit, prin primirea Duhului Sfânt, un focar de iradiere a harului, pe care îl va transmite celor ce vor crede în cuvântul Evangheliei şi vor veni să se boteze. Zidindu-l pe omul cel nou, despre care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus că se va naşte din apă şi din Duh (Ioan 3, 5), Paracletul nu Se va mărgini să-l lumineze lăuntric, ci îl va călăuzi pe potecile aspre ale vieţii pământeşti. În ultima Sa cuvântare de după Cina cea de Taină, Domnul Însuşi a schiţat principalele linii pe care se va desfăşura lucrarea Sfântului Duh. El nu a limitat-o la mediul haric al Bisericii, ci a arătat că aceasta se extinde asupra întregii zidiri şi evoluţii istorice. Duhul Sfânt va mărturisi despre Iisus Hristos (Ioan 15, 26), pe Care îl va slăvi (Ioan 16, 14), îi va învăţa toate pe ucenici (Ioan 14, 26), îi va călăuzi la tot adevărul şi cele viitoare le va vesti (Ioan 16, 13), şi tot Paracletul va vădi lumea de păcat, de dreptate şi de judecată (16, 8).

Deoarece toate aceste afirmaţii au fost analizate la locul cuvenit, nu se va mai insista asupra lor. Subliniem doar din nou relaţia strânsă, existentă între Sfântul Duh şi Adevăr. Tocmai pentru că este Duh al Adevărului, Paracletul va dezvălui păcatul din lume. Apare aici cealaltă faţetă a lucrării Duhului Sfânt, şi anume misiunea de a lupta împotriva forţelor întunericului şi de a le nimici. Mântuitorul a afirmat că hula împotriva Duhului Sfânt este un păcat de neiertat tocmai fiindcă orice încercare de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu este şi un păcat împotriva Sfântului Duh, Paracletul fiind Acela care sădeşte în suflete sentimentul dependenţei filiale faţă de Tatăl. A nega dumnezeirea lui Iisus Hristos constituie de asemenea un păcat împotriva Sfântului Duh, deoarece Duhul este cel care mărturiseşte despre Fiul. Sfântul Duh nu va înceta până la sfârşitul istoriei să risipească rătăcirile şi să combată toate încercările de contestare şi negare a divinităţii lui Iisus Hristos. Lucrarea Sa de proslăvire a Fiului se desfăşoară paralel cu aceea de spulberare a tuturor născocirilor demonice. Însă tocmai din cauza aceasta lumea nu-L primeşte pe Sfântul Duh. La Cina cea de Taină, Domnul Iisus Hristos a spus că lumea nu-L poate primi pe Mângâietorul „pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte” (Ioan 14, 17). Această afirmaţie ar putea nedumeri, de aceea trebuie făcute unele distincţii: în primul rând să nu se confunde prezenţa „funcţională”, dacă se poate spune aşa, a Duhului Sfânt în lume, menţionată de Sfântul Maxim Mărturisitorul, prezenţă fără de care existenţa creaţiei nu ar mai fi posibilă, cu prezenţa harică, de care se învrednicesc numai cei care-şi deschid sufletul faţă de Dumnezeu.

Aşa cum a mai subliniat, noţiunea de lume are în conceptia lui Iisus Hristos un caracter ambiguu, ce ţine de mai mulţi factori. Dacă prin creaţie lumea aparţine lui Dumnezeu, prin starea şi modul de cucerire ea se află, din pricina păcatului, sub stăpânirea celui rău, fiind însă recucerită de Iisus Hristos prin Jertfa Sa mântuitoare. În cursul actualului eon, deşi îndreptându-se către Împărăţie, lumea rămâne locul unde, sub influenţa forţelor întunericului, au încă loc cumplite încleştări din care nu întotdeauna binele iese învingător. Din această perspectivă trebuie înţelese unele afirmaţii ale lui Iisus Hristos, cu privire la lume şi îndeosebi cele privitoare la rolul Duhului de a descoperi păcatul acesteia. Urmărind nimicirea uneltirilor duhului celui rău, Sfântul Duh îndeplineşte în paralel, şi o lucrare de purificare a creaţiei şi a elementelor ei constitutive. Sfinţirea apei, în vederea îndepărtării acelor forţe malefice care o întinează, reprezintă primul pas în opera de restaurare a omului – ea devine materia principală în Taina Botezului, prin care neofitul pătrunde în Biserica lui Iisus Hristos – şi de transfigurare lentă a întregii zidiri.

Dacă, de la Cincizecime sau Rusalii încoace, Sfântul Duh rămâne în Biserică, precum şi în sufletele credincioşilor, totuşi, prezenţa Sa în lume nu implică încă plenitudinea darurilor Paracletului, aşa cum observă Serghei Bulgakov. Această îngrădire ţine de gradul de receptivitate al oamenilor. Duhul Sfânt întâlneşte adesea rezistenţă, opoziţie şi împotriviri, iar atunci El Se retrage, lăsându-l pe om singur cu păcatul său. Peste cei ce îşi deschid sufletul şi răspund la chemarea divină Sfântul Duh revarsă însă noi energii harice, menite să facă să rodească toate puterile lor spirituale şi duhovniceşti. Lucrarea Paracletului este inepuizabilă în sine, căci „Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură” (Ioan 3, 34) şi, ca urmare, sunt infinite, diverse şi variate căile spre desăvârşire oferite omului dc către Sfântul Duh. În toată perioada istorică, ce se întinde pănă la transfigurarea finală, Sfântul Duh suferă o chenoză tocmai pentru că binevoieşte să coboare până la creatura, să Se adapteze la inerţia şi la rezistenţa opusă de om şi de lume, a căror libertate o respectă. Chenoza Duhului Sfânt nu va înceta decât atunci când va fi definitiv instaurată împărăţia. Până atunci însă, El continuă să lucreze tainic în suflete, întristându-Se de câte ori păcătuim (Efes. 4, 30) şi rugându-Se pentru noi. Acţiunea Sfântului Duh se face simţită şi în creaţia pe care o rezideşte prin har. Prin moartea Sa pe cruce Iisus Hristos a exorcizat natura, eliberând-o de sub stăpânirea forţelor malefice. Ea continuă totuşi să se afle, ca şi omul, într-o stare de nedesăvârşire, aşteptând transfigurarea finală, pregătită de lucrarea Sfântului Duh, care, prin sacramente şi prin ierurgii, începe să prefacă tainic chipul acestei lumi. Existenţa Sfintelor Taine dovedeşte că materia este permeabilă pentru energiile divine, care creează din elemente neutre, din punct de vedere spiritual, vehicule purtătoare de har. Pe această cale şi pe multe altele neştiute de nimeni, Duhul Sfânt lucrează prefacerea lentă a întregii zidiri.

Prezenţa Sfântului Duh nu doar în Biserică, ci şi în lume, este izvor de daruri, care se manifestă sub multiple forme, fără să li se poată deosebi originea întotdeauna. Sfântul Apostol Pavel a formulat, cu pregnanţa care-i era proprie, învăţătura despre darurile duhovniceşti, pe care le face să rodească unul şi acelaşi Duh (I Cor. 12, 1-11). Îndrăznim însă să credem cu tărie şi convingere că afirmaţia paulină: „Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh” (I Cor. 12, 4) are o semnificaţie mult mai largă, ea putându-se aplica tuturor darurilor cu care sunt înzestraţi oamenii şi pe care ei le folosesc întru slava lui Dumnezeu şi în vederea slujirii aproapelui. Sfântul Maxim Mărturisitorul subliniază şi afirmă că Duhul Sfânt mişcă raţiunea naturală din fiecare. Tot ceea ce oamenii făptuiesc din dragoste pentru semeni şi din dorinţa de a aduce mai multă lumină în lume este, în ultimă instanţă, îndeplinit sub înrâurirea Duhului Sfânt. Sfântul Duh dispune, de asemenea, de forţa invincibilă a Frumuseţii, fiindcă El este, aşa cum au subliniat Sfinţii Părinţi ai Bisericii, ipostasul Frumuseţii, frumuseţea lumii fiind efectul lucrării Sale. Sfântul Chiril al Alexandriei a afirmat că Sfântul Duh este Duhul Frumuseţii şi că prin El participăm la Frumuseţea naturii divine. Să nu se uite că în cartea din Sfânta Scriptură, intitulată „Înţelepciunea lui Solomon” se spune că drepţii „vor primi din mâna Domnului împărăţia frumuseţii” (5, 16), Împărăţia, întemeiată prin lucrarea conjugata a Fiului şi a Sfântului Duh, reflectând şi oglindind, într-un oarecare fel, Frumuseţea Divinităţii.

Teologia ortodoxă contemporană, mergând pe linia tradiţiei patristice, subliniază că vocaţia spre frumos este una din trăsăturile definitorii ale misiunii Duhului Sfânt. Ca atare, orice încercare de a întruchipa frumosul în forme sensibile îşi are originea în lucrarea Sfântului Duh. Paracletul este deci Acela care îl investeşte pe om, indiferent de apartenenţa sa la Biserica creştină, cu darul de a zămisli opere menite să aducă în lumea, supusă stricăciunii un slab reflex al Frumuseţii divine. Din cauza căderii s-a produs însă scindarea Frumosului de Bine, astfel încât nu orice creaţie care tinde spre frumos, se va mai afla sub înrâurirea Duhului Sfânt Frumosul, rupt de transcendent şi întinat de intenţii ori gânduri imorale sau ostile Divinităţii, poate deveni o unealtă a spiritului demonic. De aici ambiguitatea Frumosului şi primejdia estetismului. Gânditorii ruşi, cum ar fi Dostoievski, au intuit admirabil această dialectică a Frumosului, semn al prezenţei lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt în lume, şi drum ori cale spre mântuire, dar şi ispită (dez)amăgitoare, atunci când se constituie ca valoare autohtonă, primind sugestii din sfere potrivnice Divinităţii. Credinţa lui Dostoievski, potrivit căreia lumea s-ar putea mântui prin Frumuseţe rămâne valabilă, în măsura în care Frumosul nu va mai constitui un ideal despărţit de Bine. Atunci când creatorul va izbuti să închidă în opera sa o scânteie din lumina pururea fiitoare, Frumuseţea va contribui la izbăvirea omului şi va grăbi transfigurarea finală (potrivit afirmaţiilor lui Nichifor Crainic din lucrarea: „Frumosul Divin în opera lui Dostoiewski).

Deci, ca o concluzie finală, voi susţine că Ortodoxia are cea mai înaltă şi cuprinzătoare viziune a frumuseţii: frumosul artistic îl ajută atât pe autor, cât şi pe contemplatorul său să înainteze, să progreseze către Dumnezeu, participând astfel la întărirea efortului omenesc în urcuşul său duhovnicesc în virtute, până la mântuire. În acest fel, manifestarea frumuseţii se înscrie într-un ciclu complet, rotund: Frumuseţea dumnezeiască iradiază şi naşte frumuseţea omului, iar omul, prin creaţia sa artistic-sacerdotală, reflectă lumina Frumuseţii necreate, sfinţit fiinf de harul Duhului Frumuseţii şi sfinţind la rândul său pământul o dată cu preaslăvirea Numelui Domnului. Iar în acest circuit, în care energiile divine necreate lucrează continuu, frumosul creaţiei umane reprezintă un moment al epectazei omului în infinitatea luminii Frumuseţii dumnezeieşti.

Aşadar, credem că îi revine teologiei viitorului misiunea de a dezvolta până la ultimele consecinţe doctrina despre rolul soteriologic al Frumuseţii, precum şi despre caracterul ambiguu al frumosului şi al artei în actualul eon. Paul Evdokimov spunea că teologia Adevărului şi a Binelui trebuie să fie întregită cu o teologie a Frumosului. Că la Cincizecime, odată cu întemeierea Bisericii, ia fiinţă şi împărăţia, cu toate că ea va continua să rămână o realitate tainică până la sfârşitul istoriei, a fost confirmat de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care, chiar înainte de Schimbarea Sa la faţă, a spus: „Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împăraţia lui Dumnezeu, venind întru putere” (Marcu 9, 1).

 

Drd. Stelian Gomboş

(Visited 132 times, 1 visits today)

1 COMMENT

  1. Toata stima si consideratia,Drd.Stelian Gombos autorul acestui complex comentariu de istorie spirituala,evident si redactiei F.N.ca da posibilitatea unui erudit sa-si publice invatatura crestin ortodoxa! Sa auzim numai de bine!

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.