Unirea Moldovei şi Munteniei din 1859 – un act de solidaritate, voinţă şi curaj

În ciuda opiniilor unora, şi potrivit cărora poporul român este înapoiat şi întârziat, atât sub aspectul afirmării pe plan european, cât şi din punctul de vedere al instituţiilor şi al evoluţiei societăţii în general, au existat destule momente înălţătoare în istoria neamului menite a demonstra nu că România este altfel, în sensul deloc lăudabil de mai sus, ci că România poate fi şi altfel.

Nu de puţine ori am demonstrat Europei marilor puteri că şi cei „mici” pot face istorie sau pot influenţa cursul istoriei. Un astfel de moment îl reprezintă data de 24 ianuarie 1859. Formarea statului naţional român modern nu a fost o creaţie artificială ori o manifestare de mărinimie a statelor europene, ci actul de voinţă şi curaj al unei elite politice conştiente de misiunea ei şi, până la urmă, o solidaritate extraordinară a tuturor păturilor sociale din cele două Principate, Moldova şi Muntenia, teritorii separate vremelnic de vitregia împrejurărilor. Câţi dintre craioveni nu s-au plimbat indiferenţi, nepăsători, prin faţa impunătoarei statui a lui Cuza Vodă, din faţa Primăriei, fără a contempla această adevărată capodoperă a sculptorului italian Raffaello Romanelli? Câţi dintre noi ştiu astăzi că statuia Domnitorului Unirii este identică cu cea de la Iaşi, diferind doar soclul, fiind aşezată în Cetatea Băniei ca un semn de recunoştinţă pentru craiovenii care au contribuit la făurirea Unirii? Câţi dintre noi îşi mai aduc aminte sau vizualizează cu ochii minţii celebrele picturi ale lui Theodor Aman, destinate a imortaliza pe pânză „secvenţe” ale euforiei generale stârnite de Unire? Dar până la urmă, câţi dintre noi se mai întreabă sau rememorează, chiar şi numai pentru câteva clipe, ce s-a petrecut la 24 ianuarie 1859? Este păcat şi de-a dreptul revoltător că eforturile în direcţia constituirii statului naţional român, eforturi înmănunchiate de o generaţie strălucită, cea paşoptistă, reprezentată de Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, C.A. Rosetti, Ion C. Brătianu, fraţii Goleşti şi mulţi alţii, au ajuns astăzi a fi contestate sau minimalizate de unii, cu scopul, mai degrabă, de a şoca, decât acela de a căuta şi explica argumentat adevărul istoric.

Este trist, în egală măsură, că istoria naţională nu mai interesează pe nimeni, cu atât mai puţin pe tineri, fie ei elevi sau studenţi. Este la fel de îngrijorător că momente precum Unirea de la 1859, o spunem cu amărăciune, sunt reduse doar la câteva rânduri exprimate sec şi lapidar în manualele şcolare. Ceea ce s-a înfăptuit la 5 şi 24 ianuarie 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite, împotriva voinţei reale a marilor puteri europene, a fost o probă de maturitate politică, un prim pas spre constituirea şi modernizarea statului naţional. A pregătit, de fapt, Unirea de mai târziu, din 1918, a tuturor provinciilor româneşti. Nu întâmplător, ecoul Unirii a fost poate mai mare la românii din Transilvania, aşa cum o mărturisea Alexandru Papiu Ilarian, martor al evenimentelor.

Să fie acesta un prilej de reflecţie şi, de ce nu, un exemplu de solidaritate naţională.

autor: prof. univ. dr. Sorin Liviu Damean

sursa: Lupa