Traian Brăileanu, om de cultură şi om politic

Om de cultură şi om politic, Traian Brăileanu a fost atras de idealismul, spiritul  ascetic şi dinamismul social-politic al tineretului român interbelic[1]. Autor al proiectului Universităţii ţărăneşti, fondator al revistelor „Iconar” şi „Însemnări sociologice”, profesorul Brăileanu a devenit unul din mentorii noii generaţii, alături de Nae Ionescu, Sextil Puşcariu, Simion Mehedinţi, Corneliu Şumuleanu, Ion Găvănescu, Nichifor Crainic, Eugen Chirnoagă ş. a., promovând o serie de tineri cu real talent publicistic şi o considerabilă  capacitate intelectuală[2].

Născut la 14 septembrie 1882 în comuna Bilca din fostul judeţ Rădăuţi (actualmente, Suceava), Traian Brăileanu a fost al nouălea copil al învăţătorului Gheorghe Brăileanu şi al Mariei Polonic[3]. A fecventat trei ani şcoala primară din comuna natală, după care a absolvit cursurile secundare la gimnaziul superior din Rădăuţi (1901). Între anii 1901-1905 a urmat cursurile de filosofie, dar şi de limbi clasice, elină şi latină. Pentru o scurtă perioadă de timp a fost încadrat ca profesor la Liceul de Stat nr 1, devenit, după 1919, Liceul „Aron Pumnul”[4].

Discipol preferat al profesorului Richard Wahle, care îl considera pe tânărul bucovinean „cel mai talentat elev al său din tot cursul carierei sale”[5], în 1909, Traian Brăileanu îşi susţine teza de doctorat cu titlul Considerare şi lămurire a celor mai imporatnte categorii în istoria filosofiei, sub coordonarea ştiinţifică a prof. Wahle[6].

În intervalul 1909-1914, Traian Brăileanu şi-a satisfăcut stagiul militar în armata austro-ungară în Regimentul „Lanwehr” din Cernăuţi, fiind repartizat, mai apoi, la Şcoala de ofiţeri de la Lvov[7]. La Viena, Traian Brăileanu s-a angajat ca traducător şi interpret de germană şi română la Legaţia nostră din capitala Imperiului. În 1919 s-a angajat ca bibliotecar  la Cernăuţi, iar din martie 1921 a funcţionat ca profesor agregat la Catedra de Etică, Sociologie şi Politică a Universităţii din Cernăuţi, obţinând titulatura pe post în 1924[8]. Notorietatea ştiinţifică, modul facil de a relaţiona cu studenţii şi colegii, poate şi raporturile de amiciţie cu istoricul Nicolae Iorga (premier, în acel moment) au contribuit considerabil la alegerea sa în funcţia de decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie, poziţie pe care a ocupat-o timp de doi ani (1931-1933)[9].

Traian Brăileanu a avut o bogată activitate publicistică, pedagogică şi ştiinţifică. A condus şi coordonat numeroase reviste între care enumerăm: „Poporul”; „Gazeta Poporului”; „Cugetări”; „Însemnări sociologice”[10]. A contribuit decisiv la apariţia şi editarea revistei „Junimea Literară”, în paginile căreia a publicat o serie de nuvele (Moartea iepei, Un flăcău tomnatic, Dihania, Grindinica, Nunta lui Chirilă, Irina)[11], iar în timpul ministeriatului la resortul Educaţiei, Cultelor şi Patrimoniului a condus şi finanţat revista „Înălţarea” de la Sibiu[12].

Vasta operă sociologică a profesorului Traian Brăileanu cuprinde o serie de lucrări de mare impact în comunitatea ştiinţifică şi în mediile cultural-politice din România interbelică. Principalele volume semnate sau traduse de profesorul bucovinean – Despre condiţiunile conştiinţei şi cunoştiinţei, Cernăuţi, 1912 (teza de doctorat); Die Grundlegung zu einer Wissenschaft der Ethnik, Wien und Leipzig, W. Braumüller, 1919; Introducere în sociologie, Cernăuţi, 1923; Sociologie generală, Cernăuţi, 1926; Ethnik und Soziologiae, Ein Beitrang zur Lὂsung des Problems „Individuum und Gesellschaft”, Cernăuţi 1926 (Etică şi sociologie. Contribuţii la soluţionarea problemei Individ şi Societate); Politica, Cernăuţi, 1928; Teoria comunităţii omeneşti, Cernăuţi, 1936 (ed. a II-a, Bucureşti, 1941; Elemente de sociologie, pentru clasa a VIII-a secundar, Bucureşti, 1935; Etica, pentru cl. A VIII-a secundar, Bucureşti, 1936;Sociologia şi arta guvernării (articole politice), Cernăuţi, 1937 (ed. a II-a, Bucureşti, 1940; Statul şi societatea morală, Bucureşti, 1940; Traduceri din Immanuel Kant; Întemeierea metafizicii moravurilor, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1929; ; Critica raţiunii pure, Bucureşti, Casa Şcoalelor,1930; Critica puterii de judecare –  au captat indubitabil atenţia intelectualităţii dintre cele două războaie mondiale, bucurându-se, totodată, de o audienţă desăvârşită cercurile tineretului naţional-creştin. Sub raportul reverberaţiilor declanşate în epoca de ideile lansate şi temeinic argumentate de Traian Brăileanu, structura sa intelectuală şi pedagogică, deopotrivă, induce dubla ipostaza a vocaţiei şi a datoriei faţă de societate, faţă de semeni. Sociologul este fericit şi firesc dublat de doctrinarul politic. Traian Brăileanu nu a rămas un simplu profesor pedant, cult şi bine informat, ci a păşit dincolo de aparenţele şi statutul său universitar, dedicându-se unor crezuri politice, implicându-se publicistic şi organizatoric în sprijinul ideilor naţional-creştine, care acaparaseră tineretul interbelic. În definitiv, această dublă ipostază, de sociolog şi doctrinar, cristalizează imaginea mentorului, a maestrului spiritual, fapt care defineşte plenar viaţa şi opera lui Traian Brăileanu[13].

După Marea Unire, Traian Brăileanu s-a implicat în activitatea politică aderând la Partidul Poporului, condus de generalul Alexandru Averescu. A fost şeful organizaţiilor averescane din Bucovina[14], iar în timpul guvernării Averscu a deţinut funcţia de secretar general al învăţământului în Bucovina[15]. După un scurt stagiu politic alături de marele istoric Nicolae Iorga  în Partidul Naţionalist Democrat, prof. Brăileanu s-a integrat în Liga Apărării Naţional-Creştine, fondată de profesorul A. C. Cuza pe fondul mişcărilor studenţeşti din anii 1922-1923, desfăşurate sub egida lozincii numerus clausus. Alături de profesorii N. C. Paulescu, Corneliu Şumuleanu, Ion Găvănescu, Ion Zelea Codreanu, Emilian Vasiliu-Cluj, Ion Cătuneanu, Iuliu Haţieganu[16], profesorul cernăuţean a activat în Liga cuzistă până în 1927, când, în contextul defecţiunii statutarilor, a părăsit linia politică promovată de prof. A. C. Cuza[17]. După 1927, Traian Brăileanu a aderat la Mişcarea Legionară, a fost membru în Senatul Legiunii (1929)[18], a coordonat organizarea structurilor Legiunii în Bucovina (1930-1937), a participat la campaniile electorale (1931, 1932, 1933, 1937), a candidat  de mai multe ori, fiind ales deputat la Cernăuţi şi Câmpulung pe listele Partidului „Totul pentru Ţară”, expresia politică a Mişcării Legionare.[19] În perioada guvernării Ion Antonescu-Horia Sima, în contextul decretării Statului Naţional Legionar, la 14 septembrie 1940, profesorul Traian Brăileanu a ocupat funcţia de ministru al Educaţiei, Cultelor, Artelor şi Patrimoniului.

Evenimentele din ianuarie 1941, divorţul sângeros dintre generalul Antonescu şi Horia Sima, au determinat arestarea la Malmaison a prof. Brăileanu. După judecarea procesului, Traian Brăileanu a fost achitat, deşi era una dintre ţintele preferate ale presei antonesciene[20]. În contextul încercărilor de reconciliere iniţiate de Mişcarea Legionară în decembrie 1941, alături de prof. Ion Găvănescu şi Eugen Chirnoagă, Traian Brăileanu a făcut parte din delegaţia care a tratat împăcarea Legiunii cu profesorul Mihai Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi al doilea om politic al regimului Antonescu[21].

Intrat în atenţia S. S. I.-ului din cauza deselor întâlniri pe care le avea cu alţi lideri legionari, dar şi din pricina nominalizării sale de către Horia Sima ca membru al Comandamentului de prigoană (iulie 1943), Traian Brăileanu este pensionat forţat din învăţământul universitar şi chiar arestat sub pretextul coruperii tineretului[22]. În aceşti ani, soarta prof. Brăileanu seamănă curios de mult cu destinul şi ultimii ani de viaţa al unui alt mare mentor al „noii generaţii”. Nae Ionescu a fost de asemenea arestat şi întemniţat în lagărul de la Miercurea Ciuc, tot sub acuzaţia socratică, am putea spune, de „corupător” al tinerilor studenţi şi intelectuali[23].

Închis în lagărul de la Târgu Jiu, deşi nu este a fost găsit vinovat în procesul intentat de autorităţi sub acuzaţia de acte împortiva ordinii de stat în zilele rebeliunii, Traian Brăileanu a fost eliberat în august 1944 şi re-arestat (la domiciliu) în 1945. Component al lotului de foşti demnitari implicaţi în aşa-zisul „Proces al trădării naţionale”, profesorul cernăuţean a fost anchetat, judecat, găsit „vinovat pentru dezastrul ţării şi crime de război” şi condamnat la executarea a 20 de ani de închisore şi confiscarea averii. La 3 octombrie 1947, Traian Brăileanu moare la vârsta de 65 de ani în penitenciarul Aiud, fiind îngropat de către familie în cimitirul Sfânta Vineri din Capitală[24].