9 mai 1877 – Declarația de independență a României

INDEPENDENŢA

În timp ce lunga guvernare conservatoare dădea un răgaz de stabilitate ţării, Problema orientală cunoştea o nouă criză, ca urmare a tulburărilor din Balcani. Răscoala antiotomană din Bosnia şi Herţegovina (1875), apoi din Bulgaria (1876), urmată de izbucnirea ostilităţilor dintre Serbia şi Muntenegru de o parte şi Turcia de alta (1876) a creat un cadru prielnic pentru intervenţia Rusiei, al cărei ţar, Alexandru al II-lea, era hotărât să recupereze tot ce pierduse ţara sa în urma tratatului de la Paris (1856).

Decizia României de a folosi acest prilej pentru a dobândi independenţa a fost precipitată de noua constituţie otomană, care califica România drept „provincie privilegiată” (11/23 decembrie 1876).

Încă de la 29 septembrie /1 octombrie 1876, în cursul unei întrevederi la Livadia între primul-ministru Ion Brătianu, secondat de ministrul de Război, generalul Gh. Slăniceanu, cu ţarul Alexandru al II-lea şi cancelarul A.M. Gorceakov, a fost luată în considerare izbucnirea războiului ruso-turc şi trecerea trupelor ruse prin România.

Colaborarea cu Rusia în vederea obţinerii independenţei era strâns asociată de problema sudului Basarabiei (jud. Bolgrad, Cahul şi Ismail), restituit Moldovei, prin tratatul de la Paris (1856), dar pe care Alexandru al II-lea voia să-l recupereze.

Convenţia negociată de Brătianu cu diplomatul rus A.I. Nelidov părea să înlăture această primejdie; ea asigura armatei ruse libera trecere prin România, iar Rusia îşi asuma obligaţia de „a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român, cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea actuală a României”, formularea „integritatea actuală” vizând apartenenţa sudului Basarabiei la România.

În memoriile sale, A.I. Nelidov atribuie însă lui Ion Brătianu următoarele cuvinte în legătură cu sudul Basarabiei: „Am avut la Livadia sentimentul că aceasta este o chestiune de onoare pentru împărat…, vom căuta o compensaţie şi eu voi putea să pregătesc opinia noastră publică”.

O COOPERARE CU ECHIVOCURI

Colaborarea româno-rusă debuta cel puţin cu un echivoc. De fapt, de la începutul războiului (declarat de Rusia Turciei la 12/24 aprilie), atitudinea Rusiei era lipsită de bunăvoinţă: la intrarea trupelor ruse în România, marele duce Nicolae, comandantul-şef al armatei, a adresat un manifest „locuitorilor României”, ignorând, aşadar, autorităţile statului. În ceea ce priveşte o posibilă cooperare militară româno-rusă, ea a fost categoric refuzată. A.M. Gorceakov a declarat generalului Iancu Ghica, agentul diplomatic al României la Petersburg: „Majestatea Sa m-a însărcinat să vă comunic că nu ţine la cooperaţia României şi n-o îndeamnă la aceasta”.

Pătrunderea forţelor ruse pe teritoriul României şi refuzul domnitorului de a se concerta cu comandantul-şef al armatei turceşti, în vederea apărării teritoriului românesc, a determinat bombardarea de către artileria turcă a oraşelor de la Dunăre: Calafat, Bechet, Olteniţa şi Călăraşi (26 aprilie/8 mai). A doua zi, artileria română a ripostat, bombardând Vidinul. Ostilităţile între România şi Turcia izbucniseră.

La 29 aprilie /1 mai şi 30 aprilie /12 mai cele două camere au votat rezoluţii care declarau starea de război între România şi Imperiul otoman.

La 9/21 mai, Mihail Kogălniceanu, ministru de Externe, răspunzând unor interpelări, a declarat: „în stare de rezbel, cu legăturile rupte (cu Poarta — n.n.), ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”.

Participarea armatei române la operaţiunile militare din sudul Dunării s-a produs în urma unei telegrame a marelui duce Nicolae, care solicita domnitorului Carol asistenţă militară: „Turcii, adunând cele mai mari mase la Plevna, ne zdrobesc. Rog a se face fuziune demonstraţiei şi, dacă este posibil, trecerea Dunării pe care tu doreşti să o faci, între Jiu şi Corabia. Această demonstraţie este indispensabilă pentru a facilita mişcările mele”.

Trupele române au trecut Dunărea numai după ce comandamentul rus a acceptat ca ele să-şi păstreze atât individualitatea cât şi unitatea de comandă. În urma unei întrevederi între Carol, Alexandru al II-lea şi marele duce Nicolae, prinţul român a primit comanda trupelor de la Plevna, avându-l ca şef de stat major pe generalul rus Totleben.

Nicolae Iorga reproşează domnitorului şi sfetnicilor săi de a nu fi profitat de situaţia grea a armatei ruse pentru a pune anumite condiţii: „în momentul acela — scrie marele istoric —, turcii îi prăpădeau pe ruşi; atunci trebuiau lămurite lucrurile. Ai noştri n-au vrut să aducă însă — din acelaşi motiv de dureroasă aprehensiune — chestiunea judeţelor basarabene”.

Pentru cunoscutul istoric englez A J.P. Taylor, Plevna este „una din puţinele bătălii care au schimbat cursul istoriei”; el îşi motivează afirmaţia prin faptul că rezistenţa lui Osman paşa a oprit înaintarea năvalnică a ruşilor, care ar fi putut ocupa întreaga Turcie europeană şi ar fi făcut ca şi astăzi Strâmtorile să aparţină Rusiei. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este că Plevna a pus capăt speranţei unui sfârşit rapid al războiului şi a devenit un adevărat abces de fixaţie al conflictului.

La Plevna, trupele ruse, apoi şi cele române au întâlnit un adversar bine pregătit (turcii aveau tunuri Krupp, de care nu dispuneau ruşii) şi bine condus. O excelentă îmbinare între organizarea genistică a terenului (tranşee, redute etc.) şi a unui foc de mare densitate au prefigurat o situaţie ce se va întâlni în războiul de poziţie de pe frontul de Vest din anii 1915-1917. Aşa se explică adevăratele hecatombe din rândurile atacatorilor, situaţie care se va repeta în primul război mondial.

Trupele române s-au confruntat, aşadar, cu o realitate nu numai deosebit de grea, dar inedită în raport cu modul de desfăşurare a războiului în epocă. Conduita lor a fost remarcabilă, cu atât mai mult cu cât experienţa lor de război era nulă. Nu ocuparea Griviţei — succes parţial, căci o altă redută aflată în vecinătate a rămas necucerită — ci dârzenia şi curajul arătate sub focul ucigător al turcilor — care a uimit pe observatori — a fost semnul maturităţii armatei române renăscute.

După o încercare neizbutită de a sparge încercuirea, Osman paşa, rănit, a capitulat (el nu a remis însă sabia sa colonelului Cerchez, ci generalului rus Ganeţki, întrucât, aşa cum se arată în memoriile lui Carol I, „colonelul Cerchez nu se crede competent să primească sabia mareşalului. Deoarece dânsul nu ştie unde se află prinţul, trimite un ofiţer la generalul Ganeţki ca să-1 înştiinţeze despre situaţie şi declară lui Osman paşa că aşteaptă instrucţii de la cel mai apropiat general”. Hotărâre explicabilă, poate, dar sigur regretabilă, întrucât a privat armata română de un meritat gest — fie şi simbolic — al adversarului).

După capitularea Plevnei, centrul de greutate al acţiunilor militare româneşti s-a deplasat spre Vidin, în imediata vecinătate a căruia, în urma unui atac, imortalizat în celebrul tablou al lui N. Grigorescu, a fost cucerit Smârdanul (12/24 ianuarie 1878). La scurt timp după ce artileria română a început bombardarea Vidinului, s-au început negocierile ruso-turce, încheiate prin armistiţiul de la San Stefano (19 februarie /3 martie 1878).

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a III-a – Istoria modernă, Cap. 3 – „Domnul străin” devine suveran român, p. 241-244, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997