Simon Wiesenthal si mitul „sapunului evreiesc”

Despre morţi numai adevărul!… Aşa se pare că suna, iniţial, celebrul adagiu latinesc De mortibus nihil nisi bene „Despre morţi nimic (să nu spunem) dacă nu e de bine”. Care dintre cele două variante e de preferat?… Cred că varianta nisi bene se potriveşte pentru morţii de rând, pentru oamenii cu un destin modest, umil chiar, a căror trecere prin lumea cea văzută nu a lăsat vreo dâră mai apăsată. Mai ales dacă de pe urma lor au rămas şi nişte copii, aşa îţi vine să spui, să vorbeşti despre răposatul: nihil nisi bene.

Când însă defunctul este o personalitate publică, al cărei destin a marcat soarta a zeci, sute sau chiar mii de persoane, cred că devine imperioasă condiţia adevărului. Îmi vine să zic „de la verité avant toute chose!” Acesta este şi cazul lui Simon Wiesenthal. Un personaj glorificat de cei mai mulţi, evrei şi ne-evrei, care au aflat de el şi ştiu măcar atât: că i-a urmărit pedepsitor pe criminalii nazişti de război, cei vinovaţi de asasinarea unor evrei nevinovaţi. Câteva milioane de evrei nevinovaţi!… Ce poate fi mai justificat decât o asemenea acţiune?! De aceea, cu satisfacţie consemnam cândva, după 1990, că cercetările lui Simon Wiesenthal nu l-au dus (sau adus) niciodată pe meleagurile româneşti. Ce să însemne asta altceva decât o „contribuţie” românească minimă, neînsemnată, la inventarul tragic al Holocaustului? Deci să reţinem: pe listele lui Simon Wiesenthal, care cuprind câteva mii de criminali de război, suspectaţi sau dovediţi a fi vinovaţi de uciderea unor evrei, nu se află nici un român! Încearcă acum unii, palizi epigoni ai justiţiarului Simon Wiesenthal, să inventeze nişte români de soiul amintit, dar nu reuşesc decât să stârnească nedumerire şi, în final, indignare. În proximitatea cea mai… apropiată de antisemitism!

Un om ca Simon Wiesenthal nu se putea să nu aibă şi mulţi adversari, ba chiar detractori. A fost el însuşi declarat criminal! Unii susţin ca n-a pus niciodată piciorul într-un lagăr de exterminare (deportare) înainte de 9 mai 1945! Chiar mai mult, un general german susţinea că Simon Wiesenthal i-a fost subordonat, că a lucrat în serviciile secrete naziste! Ba, o vreme, ar fi acţionat pe teritoriul românesc! (Probabil că în felul acesta a ajuns Wiesenthal să cunoască adevărul despre români, faptul că în România nu a fost şi nici măcar nu s-a intenţionat un genocid, un holocaust al evreilor!)

Nu mă amestec în aceste discuţii, nu am suficiente elemente pe care să întemeiez o părere. Aş mai zice doar atât: că o asemenea activitate nu-l incriminează în mod automat pe Simon Wieswnthal. Oricum, experienţa astfel căpătată se pare că l-a ajutat să ducă până la capăt investigaţiile delicate de identificare a naziştilor criminali, deveniţi mai toţi după 1945 persoane onorabile, răspândiţi în toate colţurile lumii.

Cred însă – şi mira-m-aş să n-am dreptate, m-aş chiar bucura să mi se demonstreze că mă înşel!, cred însă că Simon Wiesenthal a intrat în istoria lumii, că nici cea mai succintă prezentare a condiţiei umane, aşa cum aceasta s-a manifestat prin fapte şi atitudini memorabile, nu se va putea lipsi de numele lui Simon Wiesenthal. Dacă într-o asemenea prezentare cineva se va încumeta să se întrebe care este adevărul cel mai important pe care l-a afirmat vreun om vreodată, cred că-i va fi greu acelui temerar să rişte un răspuns. Dar dacă ne vom întreba care este ne-adevărul cel mai mare, cu consecinţele cele mai nenorocite, rostit de-o fiinţă omenească, cred că nu poate fi invocat alt neadevăr, mai cumplit, mai nefericit, mai ticălos, decât neadevărul lansat de Simon Wiesenthal în 1946 şi a cărui carieră nici azi nu s-a încheiat, ci bântuie mai departe în mintea şi sufletul a milioane de oameni, pustiindu-le. Mă refer în aceşti termeni, insuficient de duri, de severi, la săpunul evreiesc, la teza că în timpul celui de-al doilea Război Mondial naziştii au făcut săpun din trupurile unor evrei. Mai contează câţi?! Şi un singur evreu, un singur om să fie batjocorit în felul acesta de alt om, şi ruşinea ar fi (fost) nemăsurată pentru toată speţa umană. Dar când este vorba nu de un om făcut săpun, ci de 900.000 (nouă sute de mii), atunci imaginea decăderii umane devine imposibil de cuprins şi de conceput! Literalmente „îţi îngheaţă mintea!” Nu te mai suporţi ca fiinţă raţională!

…Sunt convins că cei mai mulţi dintre cititorii acestor rânduri ştiu că germanii, adică nişte fiinţe umane, au făcut săpun din trupurile a nenumăraţi evrei, tot fiinţe umane şi aceştia! Şi cred că le vine tare greu să-şi imagineze cum ar putea coborî abjecţia fiinţei umane sub acest prag aflat deja sub nivelul „talpa iadului”! Diavolul însuşi, care a fiert în smoală atâtea trupuri, nu s-a gândit la paradoxul bestial al transformării, prin fierbere, a trupului omenesc în săpun, de care să se folosească ceilalţi oameni, într-un soi de batjocură de sine, colectivă, unanimă, a fiinţei umane, a demnităţii umane!

Când am aflat de această ispravă a semenilor noştri germani, m-am gândit cu groază la ce va fi fiind în sufletul semenilor noştri evrei! Cum resimt ei ideea că părinţii lor, numai pentru că erau evrei, au fost batjocoriţi în halul ăsta, refuzându-li-se nu în vorbe spuse la mânie, ci prin punere metodică în mişcare a unei întregi industrii chimice refuzându-li-se condiţia de om şi transformându-i în materie primă de confecţionat abajururi şi alte produse de marochinărie din pielea clientului… Evrei transformaţi în săpun şi abajururi!… Ce poate fi mai greu de calificat prin cuvinte, cuvinte pe care Dumnezeu ni le-a lăsat pentru a denumi fapte şi simţăminte omeneşti, general-umane, cât de cât la îndemâna oricăruia dintre noi!… Cumva, oameni fiind şi noi, am fi capabili şi noi de asemenea orori?… E semănată oare în noi gena unor astfel de aberaţii de la ceea ce ne-am amăgit până acum că este natura umană? Iar mâine-poimâine, în cine ştie ce alte împrejurări, în locul evreilor ar putea fi victime orice alte categorii de oameni? Preoţi sau profesori făcuţi săpun, români sau maghiari făcuţi săpun, bătrâni sau invalizi făcuţi săpun, comunişti sau legionari făcuţi săpun, liberali sau conservatori, blonzi sau bruneţi făcuţi săpun… Cum să mai contezi pe demnitatea şi onorabilitatea fiinţei umane atunci când oameni erau şi naziştii nemţi şi victimele nevinovate, evrei, tot oameni erau şi ei?!… Fraţi!

Ani de zile, până pe la începutul anilor ’80, am trăit logodit cu stupoarea, cu ruşinea că aşa ceva a fost posibil!… Am aflat, într-un târziu, că totuşi nu a fost adevărat! Că „teza” săpunului evreiesc este o pură invenţie murdară! Abjectă!… N-am reuşit să mă bucur de această veste, să mă bucur ca lumea, căci reversul ei era ticăloşia, cu nimic mai mică, ci la fel de vinovată, ticăloşia celor care au inventat această minciună, de care iarăşi mi s-a făcut ruşine, ca om, om nevoiaş ce sunt şi eu! O ruşine şi mai mare!

Minciuna cu „săpunul evreiesc” bântuie mai departe, prin sufletul evreilor şi al ne-evreilor, depreciind ideea de demnitate umană, înjosind-o! Nu mai departe, în urmă cu un an-doi, într-o expoziţie dedicată holocaustului, la Muzeul de Istorie a României, erau expuse bucăţi din vestitul săpun „Reine Judisches Fett”… Asta după ce mai multe instanţe ştiinţifice, evreieşti şi ne-evreieşti, inclusiv americane, au stabilit că vestitul săpun fabricat din cadavrele unor evrei nu conţine nici urmă de ADN omenesc! Iar ast-primăvară, la Chişinău, la un simpozion de istorici pe tema holocaustului, toţi istoricii evrei prezenţi jurau pe săpunul evreiesc, că a existat, că rude de-ale lor au păţit „necazul” ş.a.m.d.

Nu e de mirare, căci despre săpunul evreiesc şi despre abajururile „confecţionate” din… pielea clientului, a unor clienţi evrei de la Auschwitz, s-a scris în toate felurile, s-a vorbit în toate limbile pământului, pe toate lungimile de undă. Culmea mediatizării atingând-o „monumentele săpunului”, aere perennius, care consemnează pentru vederea tuturor dimensiunile abjecţiei umane, ale decăderii noastre, materializate în săpunul îngropat cu fast şi jelanii sub vestitele monumente, devenite între timp monumentele minciunii…

Ei, bine, această minciună decât care nu cunosc alta mai mare şi mai ticăloasă, mai vinovată faţă de fiecare dintre noi, evrei şi ne-evrei deopotrivă, are un autor, a scornit-o cineva, iar acel cineva nu a fost un paranoic, ci a fost numitul Simon Wiesenthal. Acesta publica în 1946, la Viena, în ziarul comunităţii evreieşti „Der Neue Weg”, informaţia că sinistra, macabra uzină de săpun a funcţionat în Galiţia, în localitatea Belzec, şi că „din aprilie 1942 până în mai 1943, 900.000 (sic! Nouă sute de mii) de evrei au fost utilizaţi ca materie primă în această uzină” şi că „după 1942, oamenii din Guvernămîntul general ştiau foarte bine ce însemna săpunul RJF. Lumea civilizată – continuă Simon Wiesenthal, nu-şi poate imagina bucuria pe care acest săpun o procura naziştilor din Guvernămîntul general şi soţiilor lor. În fiecare bucată de săpun ei vedeau un evreu care fusese astfel împiedicat să devină un al doilea Freud, Ehrlich sau Einstein.”

Dacă Simon Wiesenthal ar fi murit un an-doi după ce a lansat această „basnă” fără pereche în antologia minciunilor ticăloase, am fi zis că a scornit-o şi emis-o sub imperiul unor emoţii copleşitoare nu numai pentru evrei, ci şi pentru oricare om cât de cât om la aflarea adevărului despre masacrarea în masă a evreilor. I-am fi găsit niscai circumstanţe atenuante. Dar Simon Wiesenthal a trăit până ieri-alaltăieri. Adică a supravieţuit cumplitei minciuni ani mulţi, aproape 60. Dumnezeu l-a mai răbdat pe Simon Wiesenthal, cu bune şi rele ale sale, o viaţă de om şi l-o fi aşteptat până în ultima clipă să dezmintă public eroarea/ticăloşia din 1946. Tăcerea lui Simon Wiesenthal asupra acestui subiect, lipsa sa de reacţie faţă cu răspândirea pe care a căpătat-o „mitul săpunului”, are ca rezultat transformarea greşelii (dacă greşeală a fost!) în cea mai murdară ticăloşie. Nu am nici o competenţă în acest domeniu, al istoriei ticăloşiilor umane. Altele vor fi fiind mai mari, dar din câte cunosc eu nu ştiu alta mai mare. Autorul acestui atac incalificabil la adresa demnităţii noastre de oameni este mult azi omagiatul Simon Wiesenthal! A reuşit el oare, prin alte fapte, să facă uitată şi neînsemnată nemernicia de a fi imaginat şi propagat defăimarea cea mai urîtă adusă fiinţei umane, adusă mie şi ţie, iubite cititor, prin „săpunul” acela blestemat? Mă îndoiesc. Dar aştept cu nădejde să mi se demonstreze că mă înşel!

autor: Ion Coja

sursa: www.ioncoja.ro