Antifasciștii anarhici

În câteva capitole ale cărții The Age of Secularization („Era secularizării”) care meditează pe marginea protestelor studențești de la sfârșitul anilor 1960, Augusto Del Noce susține că „nu există nicio îndoială că extremiștii se văd pe ei înșiși ca pe cei mai radicali și mai desăvârșiți antifasciști”. Numai că „există mai multe feluri diferite de antifascism” și se vădește în final că antifasciștii au separat două aspecte fundamentale ale fascismului – naționalismul și anarhismul –, respingând în totalitate naționalismul, în același timp însă în care au păstrat „partea pur anarhică”. Prin urmare, tinerii care n-au trăit nicicând fascismul ca atare „i-au redescoperit cel mai negativ aspect (anarhismul), în timp ce erau convinși că sunt cei mai radicali antifasciști”.

După Del Noce, antifasciștii sfârșitului de deceniu 1960 au îmbrățișat cu arme și bagaje tendința de negare anarhică a fascismului. „Nu există”, spune el, „nici măcar o singură tematică a extremismului studențesc care să nu fie o redescoperire a leitmotivelor fascismului timpuriu”. Printre acestea se numără țelurile cu final deschis, nedefinit, rezumate cel mai bine prin ideea „eu vreau”; „dreptul tinerilor de a pune mâna pe putere”; o preocupare pentru „schimbarea generațională”, mai degrabă decât grija pentru interesele de clasă; clamarea revoluției, mai ales a uneia conduse de tineri; negarea stării de fapt existente; antiintelectualismul; și mitul noutății. Încă și mai grăitoare decât aceste similitudini este negarea „oricărei posibile autorități a valorilor”, astfel încât „tot ce mai rămâne este un pur și total negativism, și vrerea a ceva atât de nedefinit, încât se apropie de «nimic»”. Dacă fascismul de la început de secol douăzeci avea totuși un țel, oricât de deformat, în naționalismul său, antifasciștii au numai negații (ce nu vor – n.n.), care se vădesc a fi un soi de „anarhism de sorginte fascistă” sau „voință de putere”, cu o clară „orientare totalitară”. Dar, a se lua bine aminte, un „totalitarism al distrugerii”. Ei vor să distrugă, inclusiv vechile sisteme etice și religioase.

Extremiștii studenți ai anilor 1960 s-au vârât singuri într-o situație spinoasă: respingând tradiția, metafizica clasică și ambele fire călăuzitoare ale Occidentului, cel iudeo-creștin și cel al Greciei Antice, s-au trezit lipsiți de orice justificare etică plauzibilă pe care să-și întemeieze pretențiile în materie de dreptate și nedreptate. Din moment ce tot ce era vechi trebuia să dispară, cadrele de referință etică disponibile se vedeau respinse ca „mistificări” și false „legitimizări”. Diversele valori etice erau privite cu suspiciune, văzute ca nelegitime, vinovate de vestigii ale unor revendicări teologice, și, ca atare, trebuia să fie respinse. Bine, dar atunci cum mai poți justifica pretențiile că „sistemul” ar fi, cumva, injust sau greșit? Categoriile morale pe baza cărora ai putea invoca asemenea argumente fuseseră aruncate la gunoi.

Dacă rațiunea, legea firii, legea eternă, Imaginea Lui Dumnezeu, drepturile naturale, datoria, demnitatea umană, teleologia și altele asemenea sunt cu toatele respinse ca făcând parte dintr-o tradiție vinovată, extremiștii s-au întors în schimb spre ceva mai atavic și mai barbar – adică eliberarea realizată prin „eliminarea reprimării instinctelor”. Nu e deloc un accident că revoluționarii anilor 1960 (și ai momentului prezent) sunt obsedați de transgresia sexuală, susține Del Noce, căci răul pe care ei doresc să-l înfrângă nu este injustul, nedreptul, nerezonabilul sau oricare dintre celelalte candidate pentru identificarea dezordinii sociale și personale. În loc de toate acestea, Răul cel mare devine „reprimarea”. Reprimarea provoacă nefericire și violență; reprimarea înjosește și împuținează; și reprimarea dăunează și anihilează experiența trăită a anumitor identități. Eliberarea are loc prin „dezlănțuirea forțelor primitive și barbare”, iar „revoluția devine o revoltă absurdă împotriva a ceea ce există”. Cu alte cuvinte, dacă ceva participă la tradiția politică și morală, devine necesarmente pătată de asocierea cu reprimarea. Legea reprimă și oprimă, religia reprimă, civilizația reprimă, planificarea zonală urbană reprimă, la fel și banii și proprietatea, căsătoria și monogamia reprimă și ele, ecuația care pune semnul egal între sex și gen, familia și interdicțiile la adresa jafului, toate reprimă.

Ca urmare, revoluția, la modul absurd, nu poate să facă distincție „între ce este pozitiv și ce este negativ în realitatea existentă” – iată, de exemplu, recenta dărâmare a monumentelor ridicate în cinstea unor personalități confederate, ca Jefferson Davis (vezi aici), și dărmarea statuilor lui Abraham Lincoln (aici) și Frederick Douglass (aici). Cu siguranță pare să fie o mânie dezlănțuită de-a valma, incapabilă de diferențiere, una care pur și simplu neagă totul și orice, într-o furie a distrugerii anarhice.

La momentul actual, vedem un soi de „furie binecuvântată” a distrugerii. Dăm jos, desființăm și demascăm narațiuni culturale și instituții în numele „rezistenței” sau al „libertății” ori „justiției”, dar, în același timp, am deconstruit rațiunea, normele morale, tradiția, religia și datoria. Drept rezultat, criticăm și cerem imperativ, dar pornind de la o negație; știm, sau unii cred că știu, ce nu vor, dar nu e deloc limpede dacă știu ce vor. Și, dat fiind că au respins normele morale, le este imposibil să dea o justificare rațională pentru ceea ce doresc și ceea ce le displace. O simplă exercitare a voinței vedem din partea lor, căci ei au exorcizat logosul, și-atunci nu mai rămâne decât voință și atât – vrere.

Așa se face că antifasciștii noștri, ai zilei de azi, recapitulează o anumită hidoșenie a fasciștilor. Ei au respins rațiunea, au negat codurile morale, iar acum vor să cârmuiască. Ei au devenit, așa cum prezicea Platon în Republica, „trântori cu ac care înțeapă”. Trântorii de acest fel, conform viziunii lui Platon asupra disoluției regimului politic, tind spre tiranie – la fel ca antifasciștii propriului nostru moment. Nu poți trăi drept prin negare; întotdeauna îi vei nega pe alții. Și, într-adevăr, dogmaticii tiranici ai actualei revoluții sunt profund și fundamental nedrepți.

(fragment de: R.J. Snell, sursa: Barbaric Dogmatists and the Revolution, traducere: Reacționarii)