Pamfil Şeicaru, o casandră românească a secolului xx

Pamfil Şeicaru, o casandră românească a secolului xx

by -
0 846

Întâlnirea cu gazetăria lui Pamfil Şeicaru a fost urmarea frecventării literaturii sale politice. Cunoscutul reporter al drumurilor europene, Aristide Buhoiu, îmi făcuse favoarea să-mi împrumute confidenţial un volum din cele două care ajunseseră clandestin în ţară şi anume cartea scrisă în exil: Istoria Partidelor Naţional, Ţărănist şi Naţional Ţărănist. Am devorat-o, se înţelege, pe nerăsuflate; opera era altfel scrisă decât o făceau istoricii noştri şi abunda în informaţii pe care nu le găseai în cărţile oficiale. Departe de a înmuia în cerneală ideologică cursul de un secol al vieţii politice româneşti, ea dizloca însă şi nostalgia care-mi dădea târcoale după un timp netrăit, dar pe care-l contrapuneam prezentului politic care ne sastisise. Tot Buhoiu avea să aibă iniţiativa, fără să mă avertizeze, să-i ducă faimosului gazetar cele două volume pe care le publicasem despre Războiul de Întregire, un roman nonficţionar, cum l-am considerat. „Vezi că vei primi o scrisoare de la Şeicaru. Te laudă bătrânul“, avea să mă frisoneze cu informaţia asta, singurul reporter tv care avea monopolul navetei între ţară şi lumea exilului românesc. N-avea să-mi parvină scrisoarea nici până azi; probabil că va fi aruncată la grămadă de către Măgureanu la groapa de la Berevoieşti, acolo unde, în primăvara lui 1990, voi scormoni alături de gazetari din presa independentă, căutând potcoave de cai morţi. (Ce farsă o mai fi fost şi aia? Dumnezeu ştie!) Noroc cu regretatul Victor Frunză, în posesia căruia intrase arhiva lui Şeicaru, cavaler al Ordinului Mihai Viteazu, care-mi va face bucuria să aflu că acestuia îi plăcuse „istoria” mea despre războiul în care se ilustrase eroic în tinereţe.

E inutil să spun că nenumăratele poveşti aflate de la Kalustian şi Carandino despre patronul „Curentului” m-au făcut apoi să devorez colecţia celui mai important ziar politic interbelic. Mai ales că epoca pe care o consemnează e una dintre cele mai sucite, mai complexe şi mai pline de evenimente contradictorii, populată de personalităţi ilustre evoluând, care mai de care, pe traseie pline de viraje aparent ilogice; lumea aceia părea vorbită să ne lase moştenire  o şaradă din moment ce, de la un deceniu la altul, avem parte de cărţi scrise de istorici, sociologi şi politologi cu aerul că au găsit formula ultimă şi cea mai cuprinzătoare care să explice şi să facă ordine în anii României Mari. Eroare!, lumea care a populat-o ne testează continuu inteligenţa interpretativă, ieşindu-ne în faţă cu memoriile ascunse te miri unde, mărturii ale unor oameni care au fost fie ca actori, mai mult sau mai puţin importanţi, fie ca spectatori activi la o realitate social-politică extrem de dinamică şi de schimbătoare. Apoi interdicţiile recente, graţie democraţiei… liberale, prin articole de lege punitive, care castreză istoria de determinările utopiilor politice care erau la modă; ele încurcă şi mai mult operaţia de decantare a metalului nobil din sterilul în care s-a deghizat. Cum viaţa activă a lui Pamfil Şeicaru acoperă nu doar perioada interbelică, dar şi o lungă perioadă de exil în care a scris cea mai mare parte a operei sale politice, plus reinventarea ziarului „Curentul”, sarcina cercetătorului devine extrem de grea. Da, Pamfil Şeicaru e un continent aproape neexplorat. „Un Iorga al gazetăriei române”, s-a zis. Asemănarea e mai degrabă acolo unde cei doi au ratat: literatura. Şi asta pentru că ziaristica practicată zi de zi e cheltuitoare, aşa cum mărturiseşte Pamfil Şeicaru, seamănă cu butoiul Danaidelor, se cere umplută zilnic cu talent şi pasiune. Şi unul şi celălalt s-au lăsat purtaţi de acest tsunami al exprimării zilnice care, răvăşind conştiinţa publică, a secătuit capacitatea imaginativă necesară unei realităţi paralele, virtuale pe care şi-o propune s-o creieze literatul. Ca să nu mai vorbim că scrisul la gazetă deformează stilul pe care-l presupune opera literară! Altfel, ziaristica lui Pamfil Şeicaru are alte carate şi o altă longevitatea decât cea a lui Iorga; Şeicaru nu era un „scriitor al realităţii“, cum credea Nae Ionescu că e meseria noastră, ci un înainte mergător care are o organul cu care destramă ceaţa groasă în care se învăluie viitorul. De aceea diagnosticul său e dublat de prognoze care au fost toate confirmate de mersul evenimentelor. Chiar prăbuşirea URSS, pe care o anunţase cu două decenii înainte, s-a produs. Cu singura licenţă că s-a grăbit să moară înainte de a-i cânta Prohodul promis! Mărturisesc, aşa cum cititorul şi-a dat desigur seama, că sunt îndrăgostit de acest personaj al istoriei noastre, deşi imaginea omului contrasta cu fineţea, eleganţa şi empatia editorialistului.

Cu mulţi ani în urmă, cu mijloace romaneşti, am încercat să dau viaţă zvârcolirilor politice din anii treizeci urmărite din turnul de control al lumii gazetăreşti; perioada cea mai tumultuoasă din istoria gazetăriei. Manuscrisul romanului Ediţie specială, predat la „Cartea Românească”, a fost cenzurat şi aveam să aflu la Revoluţie, după opt ani de la predare, că fusese „uitat” în fişetul lui Ion Ardealeanu, istoricul oficial al Partidului, în sediul central. Aveam să-l public imediat, în martie 1990, într-un tiraj de 30.000 de exemplare. Nu mă îmbăt cu apă rece; succesul de public se explica prin bulimia generală pentru presă şi carte necenzurată de care eram bolnavi în vremea marilor speranţe. Directorul de gazetă imaginat de mine întrunea inteligenţa ascuţită şi spiritul vizionar a lui Şeicaru cu arghirofilia lui Stelian Popescu, deci patroni a două gazete aflate în acerbă concurenţă – „Curentul” şi, respectiv, „Universul”.  De ce am făcut această mărturisire în postfaţa cărţii Şantajul şi etajul – Pamfil Şeicaru între legendă şi adevăr, unde George Stanca îşi tipăreşte teza sa de doctorat? Simplu, ca să explic sentimentul pe care l-am trăit când altcineva mergea pe urmele „eroului meu”. Păşind chiar apăsat pe un teren atât de minat! Mă bucur pentru autorul cărţii, dar, deopotrivă, şi pentru cititorii ei. E imposibil ca parcurgând cartea, unde largi citate din opera publicistică a lui Pamfil Şeicaru sunt însoţite de necesare puneri în context istoric, ca şi de comentarii comprehensibile, cititorul să nu facă pasiune pentru acest lider de opinie pe care o vorbă afurisită, o lespede, scormonită din invidie, chiar din intimitatea lui, i-a fost agăţată ca să tragă în jos, printre şarlatanii breslei, memoria temutului editorialist! Spun temut, dar mă grăbesc să adaug că admiratorii săi au fost mult mai numeroşi, după cum atestau tirajele zilnice ale „Curentului”.

În această carte este generos conturat profilul ziaristului şi al scriitorului politic Pamfil Şeicaru. E firesc să ne întrebăm însă, cum arăta, care era comportamentul cotidian, adică dacă omul era la nivelul impresiilor pe care le avea cititorul editorialelor sale zilnice. Nu voi cădea în patima vanităţii ca să citez portretul pe care i l-am alcătuit, ci mă voi adresa memorialistului Gh. Jurgea-Negrileşti. La un moment dat, În troica amintirilor – sub patru regi, autorul, un frecvent al boemei din tinereţea sa, consumată în timpul războiului, îl evocă cu puţin timp înainte ca acesta să ia drumul fără întoarcere al exilului. Iată o secvenţă dintr-un film care n-a fost făcut şi, probabil, nu va fi turnat niciodată (trăim doar sub codul minimalist), într-un sinopsis imaginat ad-hoc, dar pe care cartea de faţă ne-a încurajat să-l comitem. (Vocea din off e când al memorialistului, când al autorului acestui montaj.)

Vara lui 1944. Locul acţiunii: Hanul cu tei.

Vocea din off al memorialistului:  „Hanul cu tei e un loc din alte timpuri, cred că de pe vremea lui Hangerliu. Cele două capete ale pasajului sunt păzite de bolţi care au scăpat miraculos de la focul lui Bibescu şi au fost restaurate de oameni care au ştiut să păstreze pecetea trecutului. Pe aici treceau craii de Curtea Veche sau însuşi autorul Mateiu Caragiale, când se ducea la „Iancu” sau la „Contra-Iancu”, minunate birturi, sau la domnişoarele vesele din Băcani 2.  Acum nu mai e nici han, nici tei. Când păşeşti în pasaj din Blănari, vezi pe stânga firma restaurantului „Grătar special, vinuri alese”.  Asta înseamnă că restaurantul nu e evreiesc. Nu e nici creştin, majoritatea personalului fiind comunist. E un secret de Bucureşti care atrage mulţi „antifascişti” sau „progresişti”, cum a început să se spună, şi destui agenţi ai Gestapoului sau ai Siguranţei”. Un chelner politicos dar distrat m-a instalat la o masă lângă fereastră… Dar iată-l pe Vinea, însoţit de Pamfil Şeicaru. Distincţia sobră a lui Vinea iese încă mai în evidenţă în contrast cu Şeicaru. Ce ţoapă splendidă! (…) Calcă apăsat şi sigur. Ca şi cum e numai el singur în sală. Îmi întinde o mână uscată şi energică – mă aşteptam să fie transpirată – şi după ce mă măsoară pătrunzător şi agresiv, ia loc. Are privirea lui Dukindis, un geambaş de cai foarte deştept, pe care l-am cunoscut în iarmarocul din Bârlad. Cu o falsă indiferenţă se uită prin sală… Mă uitam la el cu o intensă curiozitate. „Atâta talent în atâta noroi” – îmi spunea Sadoveanu, clătinând sfătos din cap. „Ca ziarist – îmi spunea Vinea – el e cel mai cinstit, cel mai ascultat de public”.  „Dar ca om?” am întrebat. „Nu-mi discut prietenii”, mi-a răspuns Vinea fără emfază sau solemnitate, dar categoric…  Acum Şeicaru dorea să fugă. Cât mai departe. Departe de ruşi. Iar dacă azi era la restaurant, era numai în speranţa de a-l convinge pe Vinea să vină cu el. Îl iubea pe Vinea, pe Bebe, cum îi spunea el. Şi crocodilii au sentimente…”

Vocea din off al lui V.A.: Cred că imaginea pe care memorialistul – descoperit postum de către romancierul Constantin Ţoiu -, o avea despre Şeicaru intrigă; era una meritată? Şeicaru nu punea preţ pe ce gândeau alţii despre el? „Nu dau doi bani pe opinia publică”, brava între prieteni, „nu scriu pentru ignoranţi, pentru cine nu ştie să se informeze”, iar pentru superbia de adolescent întârziat avea şi o explicaţie la care recurg firile asociale: „prostia omenească se manifestă prin opinia publică”. Respectul faţă de cititorul său se baza pe o erudiţie solidă conectată permanent la tot ce era nou în filozofia şi mişcarea de idei politice europene şi nu pe linguşirea sfertodocţilor prin livrarea unor clişeie, prin „mestecarea boţului de pâine şi îndesarea lui în gura pruncului”, cum avea să le spună chiar convivilor de la această masă. O mostră? Doctrina ţărănistă a lui Mihalache, esenţializa el mişcarea populistă a lui Mihalache, nu este altceva decât marxismul îmbrăcat în iţari şi cămaşă ţărănească .

Să revenim la acea frumoasă zi de vară din 1944 şi la locanta Hanul cu tei din vechiul centru al Bucureştilor. (Oare de câte ori n-avea să viseze în exilul său la acest colţ provincial al Capitalei?). De masa unde luaseră loc personajele noastre, Georgică Jurgea, Ion Vinea şi Pamfil Şeicaru, se apropie un tânăr „elegant, dar neîngrijit“. Era numai zâmbet. „Şeicaru îl măsoară fără amabilitate. Nu-i plac zâmbăreţii.” Are şi o teorie pentru asta pe care i-o explică pe îndelete lui Vinea care se străduise să-şi înbuneze patronul: „Sunt câini amabili şi câini care caută cu orice chip prilej pentru a te muşca.  Care crezi că sunt mai spontani, mai sinceri?” „Cei care te muşcă. Care-şi arată colţii. La ceilalţi e întotdeauna vreun cotlet în perspectivă”, îi răspunde Şeicaru.

Chelnerul, văzând că mesenii sunt în garnitură completă, execută comanda. Nu vor fi cotlete, iar în loc de celebri patricieni musafirii trebuie să se mulţumească doar cu fleici. E vreme de război.  Ruşii sunt la Iaşi, mai sus de Copou, după cum îi informează Mişu Fărcăşanu, care tocmai venise de acolo, unde se documentase pentru un reportaj. Pe platoul din faţa patronului, chelnerul îngrămădise patru hălci de carne fumegândă. Fără să protesteze de aşa porţie Şeicaru începu să mănânce şi să comenteze:

– Nu-i de mirarea, chelnerul are alte griji decât să umple pântecul „burjuilor” cu patricieni. El, în timp ce te serveşte, se întreabă dacă e cazul să-ţi strecoare un manifest. Îl vede pe Vinea şi îl ştie că e de stânga, dar prezenţa „canaliei de Şeicaru”, continuă directorul, „îl cam încurcă… pe mine mă cunoaşte, comuniştii sunt bine informaţi…”

(Aparatul panoramează sala restaurantului. Vocea ziaristului bate departe. Mesenii devin atenţi la peroraţiile lui Şeicaru. Vinea, îngrijorat, îi atrage atenţia să fie mai confidenţial. Lui Şeicaru începu să-i salte burta de râs):

– Ce, tot nu te-ai învăţat cu „secretele de Bucureşti”? Tipii de la masa din fund se vede bine că sunt de la Siguranţă… Uite-o şi pe frumoasa Medi. E cu doi tipi în civil. Eleganţi, dar cu ceafa tunsă.  Tot Siguranţă, dar nemţească. De ce crezi că au venit aici?  Să vadă, să miroasă… Toţi se cunosc foarte bine şi nimeni nu are iluzii. Nimeni, afară de Regele Lear!

– Regele Lear? întrebă Fărcăşanu, intrigat.

– Ei da, vreau să spun Antonescu. Mareşalul, nu licheaua de Ică. Să nu râdeţi! E un personaj shakespearian. Şi el pluteşte într-o visare abstractă, complet rupt de orice realitate. Şi cu el se joacă destinul, l-a ridicat sus, sus de tot, pentru a-l arunca în faţa plutonului de execuţie…

(Prezicând destinul tragic al Mareşalului, Şeicaru, în timpul lăsat suspansului, linse cu un boţ uriaş făcut din miez de pâine  platoul pe care rămăsese doar zeama de la a patra fleică.  Satisfăcut, le oferi un supliment de meditat:)

– Vă aşteaptă vremuri grele, continuă, sincer afectat, mă refer la voi care rămăneţi aici. Nici în ceea ce mă priveşete n-am iluzii, dar nu despre asta vreau să vă vorbesc. Cunosc destul de bine mentalitatea celor care rămân. Aş vrea însă să cunosc punctul dumneavoastră de vedere, nu cel general, al proştilor. De pildă dumneata, domnule Fărcăşanu, „speranţa tineretului liberal”, cum vezi viitorul nostru?

– Cred că soarta României, răspunse cel chestionat, rumen de timidate, dar măgulit că tocmai lui îi cerea marele ziarist opinia, depinde de reuşita „marii cacealmale” care se pregăteşte de zor la Palat.

Vocea din off a memorialistului: Tot Bucureştul ştia că Palatul pregăteşte o „cacealma”, arestarea Mareşalului, după care prietenii vor deveni duşmani, iar duşmanii, aliaţi. Şeicaru era de părere că după reuşia „cacealmalei” noastre va veni alta mult mai mare, pe care o va înghiţi „prostănacul de Roosevelt şi genialul Churchill, marele câştigător fiind Stalin”.)

– Degeaba se laudă Churchill că nu e cioclul Imperiului britanic, el este ceea ce nu vrea să fie, după cum azi Hitler e groparul poporului german, îl întrerupse Şeicaru. „Anglia e gata să lupte până la ultimul soldat străin” – e o butadă des repetată astăzi de creieraşul anemic al anglofililor noştri… Nu mi-e teamă să spun că Anglia luptă până la ultimul ei soldat pentru a crea imperiul lui Stalin… ca şi Statele Unite de altfel!

Vocea din off al memorialistului: În timp ce Mişu zâmbea superior şi indulgent, Vinea, blândul Voinea era parcă turbat. El doar ştia că Rusia, după prăpădul prin care trecuse, avea nevoie de credite fără de care nu se poate reface… Iar creditele doar Aliaţii i le puteau da. La Bucureşti erau pe atunci nenumărate oracole care tălmăceau evenimentele politice după speranţele Automobilul-Clubului sau ale partidelor istorice… Şeicaru, după câte mi-am dat sema ştia să asculte, dar n-a mai răbdat asaltul verbal:

– Iertaţi-mă dacă vă întrerup, dar e bine să ştiţi cu cine sunteţi la masă… Fraze abstracte emise de „deştepţii” noştri consacraţi, îmi amintesc întotdeauna de ţigăncile care, cerşind pe stradă, mestecă bucata înainte de a o pune în gura pruncului din braţe. Majoritatea intelectualilor sunt incapabili de a digera o idee, dacă n-a fost mestecată în prealabil de ceea ce cred ei a fi „o valoare consacrată”. Vârsta şi experienţa vieţii mi-au format o minte pragmatică care a eliminat o mulţime de noţiuni admise ca „indiscutabile”… Stalin nu va avea nevoie de credite occidentale, aşa cum nici Hitler n-a stat la „mila” străinătăţii. Pentru a pune robii la muncă, alegerea lui Hitler a fost simplă: petecul de hârtie sau securea. La Stalin e Siberia sau glonţul în ceafă… Văd că zămbiţi cu indulgenţă. Până să mă lepăd de toate aceste gunoaie, noţiuni admise ca indiscutabile, a trebuit timp… Timp şi trudă. Din noroiul evenimentelor am scos realitatea sau, mai exact, ceea ce cred că e viitorul… E o realitate care nu m-a amăgit niciodată, care mereu s-a confirmat prin ce a venit ulterior.

– Dacă de la dumneavoastră putem afla viitorul, interveni Mişu, vădit enervat de tonul peremptoriu al gazetarului, de ce nu ne puneţi în gardă faţă de ce ne aşteaptă? Vrem şi noi să profităm de darul dumneavoastră, preciză Fărcăşanu, fără să ascundă cu totul ironia care-l încerca, să întrezărim sumbrele perspective care se ridică în ceaţa viitorului.

– Din ceaţa viitorului – ca să vă răspund în acelaşii stil – se ridică o umbră uriaşă, înspăimântătoare, e a lui Stalin, a marelui câştigător. Îl studiez, îl urmăresc de ani de zile. Până să fac abstracţie de legendă şi să ajung la realitate, a trebuit să citesc munţi de cărţi. Am procedat la fel cu Hitler, cu Mussolini, cu Roosevelt, cu Churchill.  Primii doi sunt afară din discuţie. Rămâne Roosevelt – un paralitic imbecilizat de diverse convingeri mai mult sau mai puţin mistice – şi Churchill. O fi el beţiv – vorbesc de Churchill -, dar asta nu-l împidică să fie lucid şi să realizeze că Goebels are dreptate! E groparul Imperiului Britanic. Dar nu numai atât. Printr-o împletire diabolică a împrejurărilor, el vede – şi aici e drama lui – cum a ajuns complicele lui Hitler în ridicarea Imperiului sovietic. Degeaba râdeţi. În clipa de faţă se făureşte cel mai mare Imperiu, al Sovietelor, din câte a cunoscut umanitatea. Unde se va opri? Asta mă interesează personal. La Berlin, la Viena sau Paris? Poate că fugind de aici ar fi mai cuminte să mă topesc în imensitatea Braziliei, a Americii de Sud…

x

Avea să fugă, dar nu chiar atât de departe, din moment ce reşedinţa sa va fi pentru aproape trei decenii Spania; da, tocmai în cealaltă extremitate a Europei, acolo de unde Franco îi evacuase odată pe „republicanii” lui Stalin. La Madrid însă, vecinătatea cu exilul legionar, o zonă controlată de „ochii şi urechile Întreprinderii”, avea să aibă un preţ pe care îl va plăti nu numai în viaţă, dar şi în posteritate. Refuzul Europei libere de a-i pune la dispoziţie microfonul, se poate explica aşa.  Sau mai noua vină devoalată de a fi colaborat cu Securitatea lui Ceauşescu sub nume de cod Vlad.  Dosarele din Arhiva CNAS pun iarăşi în discuţie dimensiunea morală a scriitorului politic. După infamantul „şantajul şi etajul” acum o nouă încadrare imorală, pactizarea cu poliţia politică. Dacă tot pornisem de la un film posibil, recte o docudramă care e mai generoasă prin spaţiul de dezbatere implicat în economia ei, atunci dezvăluirile de dată recentă, ar trebui puse în raport de coliziune, asigurând astfel nu doar sarea şi piperul genului, dar şi calea cea mai scurtă pentru a descoperi mobilul care au logodit apa cu focul, anticomunismul visceral al ziaristului cu comunismul real, în variantă dâmboviţeană, ceauşistă. Securitatea, indiscutabil, a fost agentul mijlocitor al acestui rendez-vous imposibil de imaginat de noi, membrii de rând ai pecereului, membri avertizaţi să păstrăm nealterată puritatea marxist-leninistă şi ura nestinsă împotriva imperialismului aţâţâtor la un nou război. În culisele Puterii se juca însă altă piesă, iar partenerii nu erau defel din aceeaşi familie ideologică. Dar asta e altă poveste… Pe noi ne interesează aici decretului secret din 12 decembrie 1966 prin care Ceauşescu îl graţia pe condamnatul la moarte în contumacie Pamfil Şeicaru. Şi încă ceva: în anii din urmă, lauda de sine a unor foşti şefi de Securitate, va devoala faptul incredibil că printre amicii MAI din exil s-a aflat şi ultimul şef al mişcării legionare, Horia Sima. În sfârşit, să asociem aici şi informaţia certă cum că, fostul condamnat la moarte, Pamfil Şeicaru, după zece ani de la graţieire, era cazat, sub nume fals, pe spezele Securităţii, la Hotelul Dorobanţi din Bucureşti. Aceste informaţii sunt din acelaşi puzzle care poate fi uşor citit numai după ce implicăm în completarea desenului şi piesele puse la dispoziţie de excepţionalele dezvăluiri făcute recent de istoricul american Larry Watts în cartea sa Fereşte-mă, Doamne, de prieteni”. Cred că în această grilă, a complotului pus la cale de „ţările frăţeşti” împotriva României, s-ar afla cea mai probabilă ipoteză care s-ar cere investigată cu prioritate; în această zonă de confruntări poate fi găsită motivaţia apropierii dintre Pamfil Şeicaru şi regimul comunist, duşmanul pe care-l vituperase în întreaga sa operă. Iată decretul semnat de Ceauşescu la 12 decembrie 1966: Art. unic. – Se graţiază de pedeapsă Pamfil Şeicaru, ziarist, fost director al ziarului Curentul”, cu ultimul domiciliu din ţară, în Bucureşti, str. General Angelescu nr. 93, condamnat prin hotărârea nr. 2 din 4 iunie 1945 a Tribunalului Poporului – Completul de judecată din Bucureşti, pentru crima de dezastrul ţării prin săvârşirea de crime de război, constând în faptul că a părăsit teritoriul  naţional şi s-a pus în slujba hitlerismului şi fascismului şi fugind la Viena a luat contact cu aşa-zisul guvern naţional român prezidat de Horia Sima, punându-se în slujba sa şi atacând România şi guvernanţii săi care au organizat actul istoric de la 23 August 1944, atacare făcută prin viu grai la Conferinţa ce a ţinut-o la posturile de radio germane la data de 1 februarie 1945, fapte prevăzute în art. 2, alin. J şi pedepsite de art. III, alin. 2, din Legea nr. 312/1945, la pedeapsa cu moartea, iar pentru crima de dezastrul ţării prin săvârşirea crimei de război, constând în faptul că s-a pus în slujba hitlerismului şi fascismului, contribuind prin activitatea sa ca redactor şi director al ziarului “Curentul” la realizarea scopurilor lor politice, cât şi la aservirea vieţii politice – economice a ţării în detrimentul interesului poporului român, fapt prevăzut în art. 2, alin. şi pedepsit de art. 3, alin. 1 din Legea nr. 312/1945 la pedeapsa detenţiunii grele pe viaţă şi degradaţiunea civică pe timp de 10 ani, urmând a executa pedeapsa cea mai gravă, în conformitate cu dispoziţiunile art. 101 Cod Penal.

Nu putem lăsa să treacă pe lângă noi motivaţia condamnării ziaristului. E o mostră de absurd pur din bestiarul absurdităţii totale pe care o instaurase în România ocupaţia sovietică, ocupaţie de care fugise Şeicaru, dar pe care avea s-o divulge în continuare în operele sale politice. La pachet însă şi cu acuzarea complicităţii la care se dedaseră Aliaţii pentru uşurarea expansiunii staliniste!

Una dintre virtuţile care uimeşte în scrierile lui Pamfil Şeicaru este, desigur, capacitatea vizionară. Prezent încă din culisele readucerii lui Carol Caraman la Bucureşti şi până la apusul acestei domnii, ziaristica lui Şeicaru păstrează numeroase editoriale scrise fără implicaţie emoţională, personală, cu acea obiectivitate care singură poate genera previziuni omolgate de mersul evenimentelor. Nu doar apariţia camarilei e diagnosticată chiar de la revenirea frauduloasă a lui Carol Caraiman, dar şi iminenţa soluţiei dictaturii regale e anunţată cu opt ani înainte de instaurare: „Regele nu poate, nu trebuie să se angajeze dintru început într-o acţiune dictatorială, atunci când nu există încă o carenţă a partidelor. Regele domneşte şi numai in extremis, silit de împrejurări, guvernează, atunci când naţia întreagă, sătulă de toate miturile, crunt dezamăgită de toate partidele, îi cere.”

Asta îl va obliga pe Pamfil Şeicaru să presteze un atac de-a dreptul furibund împotriva politicienilor fără principii, veroşi, parveniţi, profitorii care apar după un război sau o revoluţie. Portretul elitei politice se poate extinde fără modificări până azi, de parcă, de dincolo de mormânt, spiritul său justiţiar ne priveşte peste umăr: „Această minoritate (clasa politică – v.a.) reprezenta ţara minciunii constituţionale. Această minoritate zădărnicea orice acţiune menită să folosească ţării… Confiscase conducerea Statului şi, rând pe rând, treceau pe la guvern ca adevărate trupe de ocupaţie, grăbite să-şi facă provizii, nepăsătoare de ce s-ar putea să se întâmple a doua zi. Ce valoare au delimitările dintre partide, etichetele, presupusele deosebiri de ideologie – când în compoziţia lor, în metodele lor de lucru erau de o deprimantă asemănare? Însăşi uşurinţa cu care migraţiunile dintr-un partid într-altul erau posibile indică o similitudine de climat politic. De fapt, am avut un singur partid care a stat nemişcat la guvern de la Unire şi până azi: partidul nepăsăriinaţionale”.

Nici miturile politicii externe româneşti, pe care mersul evenimentelor le va dovedi iluzorii, ca atare, nu scapă de spiritul său vitriolant: „Prizonieri ai unei iluzii, noi nu ne-am mai trudit să ne croim un drum al nostru, pentru siguranţa noastră, formula magică «marii noştri aliaţi» socotind-o suficientă. Tot sistemul nostru de alianţe nu este decât realizarea sistemului de siguranţă al Franţei faţă de eventualitatea unei revanşe germane. Biată nălucă; biet romantism al politicii noastre externe!” .

Ce avea să însemne diferenţa dintre vizionarismul lui Pamfil Şeicaru şi miopia oamenilor poltici de la noi? Distanţa dintre viaţă şi moarte, dintre Lumea liberă şi Gulag. Odată cu Pamfil Şeicaru, în vara lui 1944 părăsea România şi Constantin Argetoianu, stabilindu-se în Elveţia. În noiembrie 1946, Argetoianu, cinicul Argetoianu, care se credea superiorul tuturor confraţilor din politichia românească, revenea în ţară, unde, patru ani mai târziu, avea să-şi sfârşească zilele în închisoarea de la Sighet, în 1955, alături de atăţia alţi demnitari ai României Mari, care se iluzionaseră că „marii noştri aliaţi” nu vor abandona Estul Europei în ghearele lui Stalin.

Un veritabil roman, o întinsă odisee se află în „dosarul Pamfil Şeicaru”. Ultima piesă descoperită aparţine istoricului literar Nicolae Scurtu. E vorba de o scrisoare trimisă de exilatul la Madrid lui Nichifor Crainic aflat la Bucureşti. Da, acelaşi Nichifor Crainic cel căruia George Stanca îi atribuie infamanta caracterizare „şantajul şi etajul”. Importanţa scrisorii e esenţială pentru a lămuri ceea ce apropia, dar şi ceea ce ţinea la distanţă prudentă pe Pamfil Şeicaru de Nicolae Ceauşescu. Suntem la cinci ani de când Şeicaru luase notă că Ceauşescu îl graţiase, ca o măsură prealabilă întâlnirii dintre cei doi. Şeicaru avea să aştepte în zadar, câteva zile, în apartamentul reţinut de Securitate la Hotelul Dorobanţi; speriat că ruşii ar putea afla  prin propria lor agentură sau prin cea a Budapestei, cu revizionismul căruia Şeicaru era de decenii în război, Ceauşescu n-avea să dea curs întâlnirii de taină. În 1976 Conducătorul nu mai era vulturul al cărui zbor era sus, peste continente, ci o pasăre speriată, refugiată în cuibul propriei sale securităţi.

Nu există îndoială că Nichifor Crainic, la sugestia Securităţii externe avea să-i propună lui Şeicaru să scrie o carte despre politica externă a României dusă de Ceauşescu. Refuzul exilatului aruncă în derizoriu orice acuză pe care am formula-o împotriva marelui ziarist şi luptător pentru cauza neatârnării României de pactizare cu regimul comunist; conştiinţa sa nu era negociabilă: „Eu vreau să scriu o carte de istorie nu o carte de propagandă, care nu ar servi la nimic, ca orice carte, cu atât mai mult o broşură de propagandă. Ba ar servi la ceva – de a scădea prestigiul celui care ar semna-o, apărând ca un agent al propagandei regimului comunist din România, ceea ce nu e cazul… Tu îmi scrii că „o cărticică sau o carte ar avea un mare ecou în ţară şi mi-ar deschide porţile ca să vin şi ca să murim în ţară de vreme ce altfel nu putem servi… Oricât aş duce-o de greu faptul că nimeni nu-mi ordonă ce şi cum să scriu, mă face adesea să accept strâmtori: cumpărarea unei cărţi absolut necesare este o problemă adesea dureroasă… ştiindu-mă fără stăpân, în afară de conştiinţa mea, de imperativul patriei care nu poate fi redusă la un partid, înseamnă totalitatea intereselor naţiunii de azi şi de mâine. Regimurile, prin natura lor, sunt limitate în timp, pe când naţiunea are durată în nesfârşita desfăşurare a istoriei.”

În sfârşit, într-un alt fragment al lungii sale epistole, Şeicaru se dovedeşte perfect edificat asupra naturii regimului de la Bucureşti: liberal, până la un moment dat, în politica externă, despotic, mai tot timpul, în ţară. Şi, în plus, inhibat de umbra ameninţătoare a Kremlinului: „…dă-mi voie să te întreb de ce ţie nu ţi se îngăduie să publici în ţara ta măcar o poezie, şi din când în când în Glasul Patriei, publicaţie destinată exilului, fără circulaţie în ţară… Deci pentru cititorul din ţară tu eşti mort, umbră necuvântătoare, ostracizat pentru cât va dura regimul, dat fiind că ai fost vrăjmaş al Rusiei sovietice…”

Rămâne să reamintim că încă din 1971 el anticipa apropierea zilei când va cânta Prohodul alcătuirii sovietice a Rusiei. Păcat că destinul i-a refuzat să participe la înmormântarea Marelui Moloh, al cărui duşman neostenit fusese toată viaţa.

autor: Vartan Arachelian (Revista Clipa)

(Visited 350 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.