Rusia între Europa şi Asia

Rusia între Europa şi Asia

by -
1 902

Dacă zgârii un rus, dai de un tătar – spune, undeva, un personaj al lui Dostoievski. Ce ţară este astăzi Federaţia Rusă, europeană, euroasiatică sau şi una şi alta? Întrebări de acest gen se pun de peste un secol şi jumătate, dar mai ales în momente de răscruce din istoria Rusiei, cum a fost cel imediat următor dezmembrării URSS.

Cu câteva decenii în urmă, un autor francez încerca să prevadă într-o carte cu un titlu care va deveni celebru, ce se va întâmpla „Când China se va trezi”. Realităţile politice, dar mai ales cele economice şi financiare de azi sunt un răspuns concret la întrebare. Curiozitatea a fost satisfăcută cu vârf şi îndesat, şi încă mai urmează.

Ceva asemănător s-a întâmplat/se întâmplă şi cu Rusia. După dezmembrarea Uniunii Sovietice, în Rusia şi în lume au început să se vânture o sumedenie de întrebări, toate ducând, până la urmă, la una singură: ce se va întâmpla când Rusia îşi va reveni. Pe la începutul anilor 1990, istoricii, politologii şi ziariştii ruşi purtau discuţii patetice despre viitorul Federaţiei Ruse, plăpânda şi dezorientata – pe atunci – moştenitoare a invincibilei – până mai ieri – Uniune Sovietică. La o „masă rotundă” ţinută la Moscova în octombrie 1992, redactorul şef al ziarului „Krasnaia Zvezda” (Steaua Roşie), V. Ciupahin prăvălea asupra auditoriului o avalanşă de întrebări de-a dreptul dramatice, existenţiale: „Ce este astăzi Rusia? Este ea Federaţia Rusă ori ceva mai mult? Care este astăzi rolul ei în lume? Încotro se îndreaptă ea, unde vrea ea să meargă? Va trebui, de acum încolo, să mizăm doar pe Occident ori, dimpotrivă, să privim mai mult spre Orient? Ar trebui, după eşecul din războiul rece, să ne repliem asupra noastră înşine şi să ne ocupăm mai ales de problemele noastre interne?”

Frământat de întrebări, în aceeaşi împrejurare era şi prof. S. Blagovolin, preşedintele Institutului pentru securitate naţională şi de cercetări strategice, care revenea la o întrebare cu rădăcini de prin secolul al XIX-lea: „Trebuie să privim către Occident sau către Orient?”, iar profesorul Rakitov, din aparatul prezidenţial, intra şi el în rezonanţă: „Ce suntem noi, Occident sau Orient?”.

Discuţii de acest gen, amintind de celebrele dezbateri despre „sexul îngerilor” ale înţelepţilor din Bizanţ, care, se zice, ar fi fost tranşate doar de căderea Imperiului, erau cu duiumul şi în tânăra Federaţie Rusă, şi aiurea. Iar deasupra tuturor se ridica statura masivă dar şovăielnică a preşedintelui Boris Elţîn, care se plângea, neajutorat, în Colegiul Ministerului de Externe (tot în octombrie 1982) că Rusia suferă de „un sindrom imperial, dar invers”. şi explica: „Nu îndrăznim să vorbim de propriile noastre interese, de teamă că am putea fi acuzaţi de tentaţii imperiale, şi aceasta chiar atunci când interesele noastre sunt în mod clar lezate. Noi batem cu pumnul în masă, dar nu ne aude nimeni”, se tânguia liderul de la Kremlin, asemenea unui rege Lear slav, care a rămas lipsit şi de împărăţie, şi de putere, şi de faimă, si pe  care l-au părăsit chiar si propriile fiice.

Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. În vara lui 2000, preşedintele Putin  lansa noul concept de politică externă a Rusiei. Dar nu mai înainte de a explica noul context: „Evoluţia relaţiilor internaţionale la începutul secolului XXI şi consolidarea Rusiei ne-au determinat să revedem condiţiile din jurul nostru şi să revizuim priorităţile politicii externe ruse în concordanţă cu rolul întărit al ţării în problemele internaţionale”. Rusia, adăuga Putin, va trebui să participe nu numai la înfăptuirea agendei mondiale, dar şi la formularea ei. (Ce diferenţă faţă de un discurs din 1992 al ministrului de Externe Kozirev, care spunea că „pentru moment, obiectivul nostru primordial este să ne constituim în stat şi să intrăm în familia popoarelor civilizate – acesta este primul element al concepţiei noastre în materie de politică externă!”).

Peste câţiva ani, fără să bată cu pumnul în masă degeaba, ca Elţîn, dar cu binecunoscuta-i privire tăioasă, Putin avertiza, la Munchen, că Statele Unite s-au extins cam prea mult dincolo de graniţele lor şi că Rusia nu va putea rămâne pasivă în această situaţie. Iar peste un an, în vara lui 2008, succesorul său la Kremlin, Medvedev le spunea diplomaţilor ruşi: „Să începem cu evaluarea inventarului moştenirii noastre, inclusiv actul final de la Helsinki şi documentele majore ale interacţiunii Rusia-NATO”.

Drept care, tot în Germania, dar la Berlin, în faţa unei asistenţe de sute de personalităţi politice şi oameni de afaceri, preşedintele Medvedev lansa ideea unui nou pact paneuropean de securitate, care să înlocuiască Actul Final de la Helsinki, „Helsinki – 2”, cum l-au numit ziariştii.

Timp de vreo şase luni, nici NATO, nici UE n-au dat vreun răspuns acestei propuneri. E drept că nici propunerea Kremlinului nu a fost, de la inceput, detaliată şi nici prezentată oficial statelor interesate.

Se poate totuşi spune, dincolo de detaliile concrete ale acestui construct, că noua idee a Moscovei taie, într-un fel, încâlcitul nod gordian al unor întrebări ce se tot pun de vreo două secole: e Rusia ţară europeană sau asiatică, în ce-ar consta rolul ei în lume, cum trebuie să-şi gestioneze Moscova relaţiile cu celelalte mari centre de putere mondială. La asemenea întrebări, planul lui Medvedev (şi Putin, desigur) nu dă răspunsuri neapărat filozofice, de mare teorie, ci avansează spre examinare, soluţii pragmatice, concrete. Prin aceasta, Rusia dă semnalul clar că este hotărâtă să-şi poziţioneze precis rolul şi misiunea în Europa şi în lume. Rusia de azi, încă din timpul preşedinţiei lui Putin, nu mai pune preţ pe „diplomaţia multilaterală” şi pe organizaţii de tip NATO, UE, OSCE, ci pe abordarea bilaterală, cu fiecare stat, a relaţiilor sale.

De altfel, propunerea lui Medvedev nu se adresează, în bloc, instituţiilor menţionate, ci statelor avute în vedere. Iar propunerea a şi început să fie discutată de către liderii de la Moscova, în cadru bilateral, încă din vara-toamna lui 2008, cu preşedintele Italiei, premierul Spaniei, vicecancelarul Germaniei, preşedintele Franţei (toţi, după cum se vede, interlocutori din ţări occidentale mai deschise în relaţia cu Rusia). Tonul general al acestor convorbiri de tatonare reciprocă, mai degrabă consultări preliminare, a fost unul favorabil, iar preşedintele Sarkozy al Franţei s-a angajat chiar, în calitatea sa de preşedinte în exerciţiu al Uniunii Europene, să convoace, la începutul lui 2009, o conferinţă paneuropeană la care să se discute şi propunerea Rusiei, şi ideile în materie ale statelor şi instituţilor europene şi euroatlantice.

Între timp, iniţiativa Moscovei începe să se contureze. Premierul Putin (de această dată) a detaliat câteva din principiile conceptului lansat de preşedintele Medvedev. Statele vest-europene vor trebui să răspundă cumva iniţiativei, cel târziu cu ocazia reuniunii de vârf UE-Rusia. Iar Statele Unite, după ce preşedintele Obama se va instala la Casa Albă şi va studia iniţiativa.

Un prim impediment în calea planului Medvedev şi iniţiativei Sarkozy ar putea fi, însă, daca părţile la negocieri vor fi state sau şi grupări de state. Medvedev se adresează, cu propunerea sa statelor, nu alianţelor sau altor formule instituţionale. Unii comentatori occidentali susţin însă că răspunsul Occidentului trebuie să fie unul colectiv, din partea NATO, a UE etc. Controversele de acest gen nu sunt noi în perioada postbelică. Să amintim doar, teribila ironie a istoriei, că şi Ceauşescu se lupta ca diversele contacte şi tratative Est-Vest să se desfăşoare între state independente, pe picior de egalitate, în afara alianţelor politico-militare şi indiferent de apartenenţa sau nu la asemenea grupări.

În perioada războiului rece, acest lucru n-a fost posibil. Acum, când lumea s-a reconfigurat, disputa revine. Rusia nu mai are în jurul ei aliaţi de genul celor de care dispunea prin Tratatul de la Varşovia şi CAER. Dar, cum spunea pe vremuri împărăteasa Ecaterina a II-a, „Rusia nu este o ţară. Rusia este un univers”. Un univers care, de la Ivan al IV-lea (cel Groaznic) şi Petru cel Mare, îşi face simţită prezenţa şi acţiunea pe imensele întinderi continentale euroasiatice şi nu numai. Căci, dacă Statele Unite, ca parte a Actului Final de la Helsinki, este senator de drept în forurile general-europene, Rusia propune ca şi China să fie cooptată în acest dialog, ceea ce – după unii – ar trebui să atragă şi participarea Japoniei. Ar fi şi aceasta o ipostază a globalizării. Lumea e în continuă prefacere. „Sfârşitul istoriei” e încă departe, mai are de aşteptat.

autor: Corneliu Vlad

sursa: Revista Clipa – Magazinul actualitatii culturale româneşti

 

(Visited 264 times, 1 visits today)

1 COMMENT

  1. Este o binefacere pentru tarile mici Europen ca colosul Imperiu Sovietic sa autodizolvat,asta nu inseamna ca pericolul a trecut ,Rusia ramine o amenintare permanenta la adresa tarilor mici si nu putem fi prieteni,atita timp cit R.M.nu se alipeste la patria mama,unde e necesar si acordul Ucrainei,tara care nu va voi nicicum sa ne cedeze Bucovina de Nord cu Cernautii si imprejurimile lui,eventual si Pocutia cu tinuturile Hertei.In istoria milenara a poporului roman ne-am luat inapoi teritorii prin jertfe enorme de singe.Oare!Sint romanii dispusi sa declare razboi tarilor vecine unde avem teritorii,ca in 1916,cind guvernul Romaniei a declarat razboi Imperiului Austro-Ungar,sau va trebui sa asteptam sa fie o Revolutie ca in 1916,cind vecini isi vor pierde din puteri.Sau romanii nu vor intreprinde nimic pentru recuperarea Basarabiei,lasind un teritoriu vast in miinile strainilor slavi.Sa auzim numai de bine!.

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.