Rugaciunea unui dac

Rugaciunea unui dac

by -
1 686

 

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viatã dãtãtor,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,
Cãci unul erau toate si totul era una;
Pe când pãmântul, cerul, vãzduhul, lumea toatã
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodatã,
Pe-atunci erai Tu singur, îmcât mã-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cãrui plecãm a noastre inemi?

El singur zeu stãtut-au nainte de-a fi zeii
Si din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dã suflet si lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceti-i,
El este moartea mortii si învierea vietii!

Si el îmi dete ochii sã vãd lumina zilei,
Si inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Si-n glas purtat de cântec simtii duiosu-i viers,
Si tot pe lângã-acestea cersesc îmc-un adaos:
Sã-ngãduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Sã blesteme pe-oricine de mine-o avea milã,
Sã binecuvinteze pe cel ce mã împilã,
S-asculte orice gurã ce-ar vrea ca sã mã râdã,
Puteri sã puie-n bratul ce-ar sta sã mã ucidã,
S-acela între oameni devinã cel întâi
Ce mi-a rãpi chiar piatra ce-oi pune-o cãpãtâi.

Gonit de toatã lumea prin anii mei sã trec,
Pân ce-oi simti cã ochiu-mi de lacrime e sec,
Cã-n orice om din lume un dusman mi se naste,
C-ajung pe mine însumi a nu mã mai cunoaste,
Cãci chinul si durerea simtirea-mi a-mpietrit-o,
Cã pot s-mi blestem mama, pe care am iubit-o
Când ura cea mai crudã mi s-ar pãrea amor…
Poate-oi uita durerea si voi putea sã mor.

Strãin si fãr de lege de voi muri  atunce
Nevrednicu-mi cadavru în ulitã l-arunce,
S-aceluia, Pãrinte, sã-i dai coroanã scumpã
Ce-o sã amute cânii, ca inima-mi s-o rumpã,
Iar celui ce cu pietre mã va izbi în fatã,
Îndurã-te, stãpâne, si dã-i pe veci viatã!

Astfel numai, Pãrinte, eu pot sã-ti multumesc,
Cã tu mi-ai dat în lume norocul sã trãiesc.
Sã cer a tale daruri, genunchi si frunte nu plec,
Spre urã si blestemuri as vrea sã te înduplec,
Sã simt cã de suflarea-ti suflarea mea se curmã
Si-n stingerea eternã dispar fãrã de urmã!

 

Mihai Eminescu, 1879, 1 septembrie

 

Nota Foaie Nationala:

Cateva explicatii despre spiritualitatea dacica:

Dacii stiau ca exista viata vesnica si ca in imparatia cerurilor ajung cei ce se silesc si pentru asta trebuia sa depasesti conditia umana. Ei se daruiau cu totul ideii pe care o sustineau. Desi aveau multi zei, religia lor principala a ramas ascunsa pana in zilele noastre.
Adevarul despre credinta lor nefiind tradat niciodata de catre nimeni, dintr-un motiv necunoscut.
Dupa unele cercetari, Tracii se trag din Tiras, nepotul lui Noe lucru ce explica faptul ca aveau cunostinte strabune despre religia adevarata.
Aveau diferite metode prin care tindeau spre desavarsirea spirituala, cum ar fi: eroismul, ascetismul sau placerile.
Erau nebuni dupa razboi si unde erau lupte, neamurile tracice nu lipseau. Acest fanatism pentru razboi a rezultat distrugerea multor popoare de catre traci, insa la un moment dat si distrugerea lor. Din toate neamurile acelor vremi, triburile tracice erau cele mai temute si cele mai feroce.

Aveau manastiri de calugari luptatori, care mai tarziu au populat Nordul Indiei unde au dezvoltat artele martiale numite Vajramuti, din care se trag artele martiale chinezesti (wu shu).

De asemenea cinsteau si placerile acestei lumi, iar cei care bravau in diferite desfranari erau adorati ca zei. De pilda putem lua pe zeul Priap, care avand patima onaniei, a dezvoltat acest curent al priapismului, care inseamna boala de malahie (onanie). De altfel multi alti zei preluati de catre populatiile nordice, dar si de catre greci si romani au fost luati din mitologia traca.

 

(Visited 167 times, 1 visits today)

1 COMMENT

  1. O poezie de suflet ,evident ca Eminescu se transcede in Dac,facindusi Rugaciunea,probabil pentru ultimul lui drum,din aceasta viata materiala trecind in cea spirituala,specifica Dacilor!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.