Un prieten in intuneric

Un prieten in intuneric

by -
2 549

Pierdusem notiunea timpului. De când stăteam aci? Unde eram? E noapte? E zi? M-a trezit din leşin o lovitură de cizmă in coaste şi parcă o lumină gălbuie se ivea din pervazul abia zărit, mărindu-se ori micşorându-se după cum se mişcau cei care (sau cel care) încercau să mă aduca la viata si nu reuşeau.

Au aruncat alaturi o mogâldeată, un pachet care a bufnit lângă mine, dupa care bezna a devenit de nepătruns. Peste putin timp mă trezisem si o durere crâncenă imi sfredelea capul; uşa s-a deschis şi nişte brate viguroase m-au imobilizat in timp ce mi se strecura pe gât un lichid dulceag. (Declarasem greva foamei in urma măsurilor de sălbatică prigoană la care erau supuşi unii dintre noi pentru rezistenta la reeducare).

Îl înfruntasem destul de „nepolitic” pe renumitul Mureşanu, cel care se ocupa de legionarii din Aiud in 1962, nemaiputând suporta inventiile şi insultele înşirate de acesta la adresa Şefului Legiunii. Făcusem un act spontan, de nestăpânită revoltă, cu toată spaima celor din jur care au încercat să mă retină.

Nu eram cine ştie ce voinic, ori cu mare curaj. Nu eram grad legionar. Eram unul din cei 76 de copii de la comertul legionar, care trăiseră in preajma Capitanului în 1937. Un an de zile. Destul ca si fiu condamnat.

Am suportat cu resemnare diabolica anchetă a securitătii.Am ridicat senin privirea spre cer când glasul grefierului îmi anunta pedeapsa ce ne-o acordase „justitia poporului”.

Eram pregătit sufleteşte să execut cei mai bine de douăzeci de ani de muncă silnică alături de peste 4.000 de legionari (şi nu numai) ce putrezeau in temnita Aiudului, cu toată zdrobirea de trup şi suflet ce se efectua cu ocazia vestitei reeducări, conduse de colonelul Crăciun.

(Cele întâmplate le-am povestit in Gazeta de Vest, Martie 1994, Din reeducarea de la Aiud).

În seara aceea, după stingere, am fost trezit şi un gardian m-a scos in curte.

Ere o noapte senină de vară călduroasă, cu cer spuzit de stele şi aer curat. In linişte, ne-am îndreptat spre celularul al cărui profil se mărea impunător pe seninul noptii.

Am intrat in aerul cu miros specific din celular. Mucegai si un pregnant iz de clor care încerca destul de slab să acopere miasmele de putreziciune şi mormânt. M-au dat in primirea unui caraliu care m-a primit somnoros si rău.

– La neagra, 8!

Mana ca o cange m-a luat şi am urcat trei etaje. Becuri slabe din loc in loc. L-am privit pe caraliu. Era renumitul plutonier căruia noi îi spuneam „Rodica”. Îl credeam cumsecade până când am avut ocazia să-l văd şi sa-l simt „la treabă”, pe pielea mea. Uşa neagră a izolării s-a deschis, un şut in spate, şi..:. o ploaie de lovituri din toate părtile m-a facut să nu mai ştiu de mine.

Cum spuneam la început, au aruncat alături pe cineva. Un geamăt slab m-a făcut să stau nemişcat, atent la cel mai mic zgomot.

Bezna din „neagra” era totală. Fereastră nu exista. Dacă aerul din celular era de nerespirat, darămite cel din această încăpere, a cărei usa nu se deschidea decât când intra ori ieşea nefericitul ce avea ocazia să fie înghitit de ea.

Cam la o jumătate de metru de mine am simtit şi auzit o respiratie neregulată şi un geamăt slab.

– Doamne, Iisuse Hristoase, ai mila de mine păcătosul, repeta încet. Îl durea ceva, căci din când în când gemea greu cu respiratia întretăiată. În anumite conditii, cum eram noi acolo, auzul era foarte ascutit. Am încercat să-mi înving propria slăbiciune şi să fac ceva. Cum stăteam rezemat de zid, am întins mâna spre locul de unde se auzeau gemetele. Acelaşi lucru îl făcea şi omul de lângă mine. Ni s-au întâlnit bratele şi, prudenti, am început să ne cercetăm.

– Cine eşti frate?

– Dar dumneata?

Cu multă grijă, am început să vorbim in şoaptă. Neîncrederea reciprocă s-a risipit treptat.

El stătea într-o rână, nu putea să stea in fund, fusese bătut cu funia udă. Pe mine mă dureau tălpile.

– Eşti cumva tânărul care l-a înfruntat pe Mureşanu, săptămâna trecută?

– Eu sunt!

Mi-a prins mâna cu căldură, frăteşte şi mi-a şoptit:

– S-ar putea să fie microfoane. Nimic despre „noi”!

Nu după multă vreme, poate o oră, o lumină fioroasă ne-a invadat. In ochi, mii de ace întepau. Involuntar, am dus mâinile la ochi. O clipă, şi iarăşi bezna de nepătruns. N-am apucat să-l văd bine pe George Pivin, profesorul din Gârlenii Bacăului, pe care, pentru scurtă vreme, l-am întâlnit in celular, apoi la Salcia.

Se jucau cu noi? Ori şi acest sistem făcea parte din calculul lor.

In cele două zile de nemâncare ni se aducea o gamelă cu apă caldă, iar in ziua a treia suta de grame de pâine şi „zama” de… ceva. Acesta era regimul izolării. N-am stat împreună decât două zile, după socoteala noastră, că n-aveai cum să ştii ce vreme e. În acest timp am aflat că profesorul Pivin stătuse la Cavnic, de undo fusese adus fără dinti – efectul plumbului – şi că avea o condamnare mare, din care executase 15 ani.

Ne-a salvat rugăciunea. Mijlocul acesta de comunicare cu Dumnezeu nu se poate descrie. Sufletul capătă aripi.

De fiecare dată când deznădejdea prindea să-şi întindă mrejele, singura scăpare era rugăciunea.

Fericiti veti fi când vă vor ocărî, si vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră!

Bucurati-va si via veseliti, că plata vonstră multă este in ceruri!

…Cel ce crede in mine, chiar de va muri, viu va fi!

Ilie Tudor,
Gazeta de Vest

(Visited 46 times, 1 visits today)

2 COMMENTS

  1. Sper sa nu ma insel,cred ca povestirea aceasta dureroasa e traita de IlieTudor,insasi povestitorul fost luptator legionar anticomunist!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.