Reformele lui Cuza Vodă

Reformele lui Cuza Vodă

by -
0 1418

Domnia lui Cuza Vodă stă sub semnul acestei nerăbdătoare dorinţe de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întâmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut domn străin, 1-a acceptat, faute de mieux, pe cel autohton, dar n-a renunțat la vechea doleanță; în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.

Sub această sabie a lui Damocles, Cuza realizează, în șapte ani, performanțe ce fac din el un semănător — în sens evanghelic — al modernizării; nu există ogor al vieții publice în care el să nu fi aruncat sămânța înnoirii, doar că roadele nu vor fi întotdeauna însutite — ca în cunoscuta parabolă — și ele vor fi culese târziu, de alții.

Cuza este una din cele mai de seamă personalități ale istoriei românești. Inteligent, voluntar, abil, hotărât să meargă până la capăt (sunt indicii că el s-a aflat la originea asasinării primului-ministru Barbu Catargiu, în 1862), Cuza a lăsat să-i fie umbrite calitățile de o viață privată dezordonată și de o camarilă de joasă calitate.

Începuturile domniei au fost anevoioase, domnul fiind obligat să facă naveta între Iași și București și să folosească două guverne. Abia la sfârșitul anului 1861 Poarta, urmată de celelalte puteri garante, a recunoscut unirea politico-administrativă a principatelor pe timpul domniei lui Cuza, care a anunțat izbânda la 11/23 decembrie. Ea s-a materializat prin crearea unui singur guvern (22 ianuarie /3 februarie) și a unui singur parlament, deschis la 24 ianuarie /5 februarie la București, devenit capitala țării.

Unirea, o dată realizată, diviziunile politice au reapărut cu puteri sporite de însemnătatea problemelor de rezolvat, între care cea mai dificilă era, desigur, elaborarea legii rurale, câmpul de bătălie dintre conservatori și liberali. Oratoria politică românească avea să cunoască, în această confruntare, unele dintre cele mai izbutite mostre ale sale.

Deschizând marea dezbatere la 25 mai/6 iunie 1862, Mihail Kogălniceanu a cerut emanciparea clăcașilor prin împroprietărire și s-a adresat reprezentanților moșierimii în termeni patetici, ca aceștia: „O, nu drămuiți brazda de pământ trebuitoare hranei țăranilor. Gândiți la durerile, la patimile, la lipsurile trecutului lor. Gândiți la originea averilor dv.; gândiți că cea mai mare parte din ele o datoriți muncii și sudoarelor lor. închipuiți-vă că părinții lor s-au luptat alăturea cu părinții noștri pentru salvarea țării și a altarului. Gândiți-vă că mâine, poate, ora pericolului poate iarăși suna; că fără dânșii nu veți putea apăra nici Patria, nici averile, nici drepturile voastre și că, o dată țara căzută, nu veți fi decât slugile străinilor, când astăzi sunteți în capul României, în capul unei țări libere și autonome”.

Barbu Catargiu a răspuns rece: „Dacă voiți să faceți pe țăran liber, nu-1 învățați a hrăpi ce este a altuia” și a cerut ca emanciparea să se limiteze la persoana țăranului: „Dați țăranilor libertatea și ei vor cumpăra pământ, când vor socoti de trebuință […]. Și apoi ce credeți că numai în proprietatea cea mică stă scăparea și puterea unei țări?” A invocat apoi un argument de etnopsihologie: „românul nu are atât nevoie de pământ cât de a scutura lenea care este la el un viciu de veci, acel al rasei latine, mai fiind încă adaosă și prin lipsa de trebuinți”.

Impasul era total. O altă problemă a estompat temporar confruntarea în jurul legii rurale: secularizarea averilor mănăstirești, adică luarea pe seama statului a întinselor domenii, acumulate de-a lungul timpului, mai ales prin daniile domnilor şi boierilor. Un număr însemnat de mănăstiri (35 din 69 în Țara Românească, și 29 din 122 în Moldova) fuseseră închinate mănăstirilor de la Muntele Athos, patriarhiilor și altor așezăminte religioase din Orientul ortodox, astfel că avea loc o mare scurgere de venituri către aceste fundații bisericești din afara țării, care își delegau reprezentanți pentru a gestiona ca egumeni sau a strânge veniturile realizate pe moșiile mănăstirilor închinate. Inițial a fost luată în considerare numai secularizarea averilor mănăstirilor închinate, dar prin legea din 13/25 decembrie 1863 au fost trecute în proprietatea statului „toate averile mănăstirești din România”. Aproximativ un sfert din teritoriul țării a devenit patrimoniul statului, ceea ce a mărit suprafața de care dispuneau autoritățile pentru viitoarea împroprietărire. În același timp, dacă secularizarea a readus sub autoritatea statului român marile întinderi de pământ sustrase controlului său, ea a privat și Biserica Ortodoxă Română de proprietățile ei, fără a exista temeiuri pentru această etatizare.

Satisfacția cu care a fost întâmpinată secularizarea nu a îmbunătățit climatul în vederea discutării reformei agrare. Dispariția violentă a lui Barbu Catargiu nu a slăbit rezistența conservatorilor. Pentru a elimina obstacolele din calea împroprietăririi, ca și a altor reforme, Cuza a dizolvat Adunarea electivă — așa-numita lovitură de stat din 2 mai (modelul era Napoleon al III-lea, cu a sa lovitură de stat din 2 decembrie 1851) — și a promulgat — camuflat — o nouă constituție (Statutul dezvoltător), care întărea puterea domnului în detrimentul legislativului și o nouă lege electorală, care sporea considerabil numărul alegătorilor. „Nici într-o țară din lume — scria A.D. Xenopol — nu se făcuse o săritură așa de uriașă de la un regim electoral atât de restrâns — încât în județul Ismail nu se găsea decât un singur alegător, care se alegea pe el însuși ca deputat — la unul așa de larg ca acel reprezentat prin noua lege electorală.”

Dacă în 1859 românii învinseseră prin politica „faptului împlinit”, de astă dată domnul punea el în practică aceeași politică și cu același succes. Confirmat de rezultatul favorabil al plebiscitului organizat în problema Statutului dezvoltător, el a obținut, în cursul unei vizite la Istanbul, recunoașterea de facto a actului său de autoritate.

Drumul spre reforma agrară era acum liber. Ea a fost promulgată la 14/26 august 1864. Țăranii, împărțiți în cele trei categorii, după numărul vitelor de muncă, au primit: fruntașii — 5 1/2 fălci; mijlocașii — 4 fălci; pălmașii — 2 1/2 fălci. în total, prin prevederile legii, 511 896 familii (țărani și „însurăței”) au primit 2 038 640,2 ha. Reforma, cu toate carențele ei, a însemnat o cotitură în viața ţărănimii. A fost un adevărat şoc psihologic primirea de la stat a unui pământ — chiar dacă neîndestulător — râvnit cu atâta sete. În memoria colectivă a satelor, Cuza a rămas ca marele binefăcător.

Reforma agrară aducea doar temporar rezolvarea problemei țărănești. Era limpede că, pe măsura sporului de populație și a diviziunilor prin moștenire ale parcelelor primite, lipsa de pământ își va face reapariția în lumea țărănească. Soluția adevărată stătea în industrializare, care, prin crearea de întreprinderi, să absoarbă brațele de muncă de la sate. Dincolo de limitele ei, reforma agrară a contribuit la progresul societății românești, angajând-o mai stabil pe făgașul capitalismului.

Politica externă a lui Cuza a fost la fel de îndrăzneață ca și cea internă sau, cel puțin așa poate fi ea interpretată de istoric. Noul stat românesc era prins între trei imperii — otoman, rus și austriac —, toate trei stăpânind teritorii locuite de români și fiind interesate, în grade diferite, să intervină în treburile românești. România lui Cuza Vodă nu dispunea de mijloacele eficace de rezistență. Domnul a sprijinit mișcările celor care se opuneau din interior celor trei imperii: polonezii în Rusia, ungurii în Austria, bulgarii și sârbii în Imperiul Otoman. A avut Cuza un plan de slăbire a presiunii imperiilor limitrofe, creându-le dificultăți interne? Dacă un răspuns cert nu poate fi dat acum, este sigur că Rusia, cea mai preocupată de desfășurările românești, era pregătită să reacționeze. Curtea de la Petersburg sprijinise unirea principatelor, convinsă că noul stat va gravita în orbita sa. De îndată ce ea a constatat că, dimpotrivă, Cuza se străduia să împiedice pătrunderea influenței rusești, a hotărât să acționeze pentru a anula actul de la 24 ianuarie 1859 și a separa principatele. Percepția rusă era că România lui Cuza și-a dat un potențial militar superior ponderii sale politice și că, prin sprijinul acordat mișcărilor național-revoluționare, a devenit un factor de instabilitate; în consecință, ea trebuia să dispară, revenindu-se la situația de dinainte de 1859.

În timp ce uneltirile rusești pregăteau „dezunirea” principatelor, forțele din interior, ostile domnului, se aliau în ceea ce s-a numit „monstruoasa coaliție”: radicalii își dădeau mâna cu conservatorii pentru a-l răsturna pe Cuza. Primii îi reproșau moderația, ceilalți un pretins revoluționarism. Se născuse o solidaritate temporară între adversari, ce avea să fie fatală domnului Unirii.

Câștigând sprijinul unor militari, care și-au asumat înlăturarea domnului, „monstruoasa coaliție” l-a silit pe Cuza să abdice (11/23 februarie 1866) și să părăsească țara. În timp ce o locotenență domnească (Lascăr Catargiu, N. Golescu și colonelul N. Haralambie prelua puterea, agenții ruși organizau o mișcare separatistă la Iași. Sub lozinca „Jos unirea!”, tânărul boier rusofil Nicolae Rosetti Roznovanu (atât de identificat cu Rusia, încât și pe moșia sa de la Roznov construise o biserică în cel mai pur stil rusesc!), devenit exponentul celor frustrați de pierderea suveranității moldovenești, a încercat să ia domnia, printr-o mișcare repede reprimată de locotenență (3/15 aprilie).

Unirea din 1859 se dovedea ireversibilă.

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Cap. 2 – Unirea și domnul ei, p. 232-236, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

(Visited 661 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.