Unirea și domnul ei

Unirea și domnul ei

by -
0 810

Dum spiro, spero (Cât respir, sper), cunoscuta maximă latină, avea să-şi găsească ilustrarea în desfăşurarea evenimentelor post-revoluţionare. A „doua zi” după reprimarea fenomenului revoluţionar în spaţiul românesc, împlinirea idealurilor paşoptiste părea amânată pentru mult timp. Consolidată în rolul de „jandarm al Europei”, Rusia era atotputernică, iar Moldova şi Ţara Românească păreau să rămână, pentru un viitor îndelungat, sateliţi ai Petersburgului.

Întregul context politico-strategic şi, o dată cu el, prognoza geopolitică au fost profund modificate de Războiul Crimeii (1853-1856), încheiat cu înfrângerea Rusiei. Victoria coaliţiei franco-anglo-turco-piemonteze a adus un nou raport de forţe în Europa, privând Rusia de mijloacele de intervenţie în Principatele dunărene.

Statutul internaţional al Moldovei şi Ţării Româneşti a devenit o problemă a echilibrului european. Importatoare de grâne româneşti, Anglia dorea să scoată circuitul cerealier de sub ameninţarea interceptării sale de către Rusia, stăpână a Deltei Dunării, de îndată ce interesele Petersburgului ar fi cerut-o. În acelaşi timp, libertatea de navigaţie pe Dunăre şi crearea unei zone tampon durabile între Rusia şi Imperiul otoman îndreptau interesul marilor puteri europene asupra statutului Principatelor dunărene. Aşa cum drumurile de negoţ au jucat un însemnat rol în apariţia statelor medievale Ţara Românească şi Moldova, tot astfel libertatea de navigaţie pe Dunăre, pusă sub control internaţional, a îndeplinit o funcţie esenţială în crearea statului român modern. Cu adâncimea şi claritatea ce-i sunt caracteristice, Grigore Gafencu a fixat raporturile de determinare cauzală dintre Războiul Crimeii, statutul Dunării şi apariţia României: „Războiul Crimeii avusese drept scop să stabilească în Răsărit o ordine şi o limită. Tratatul de la Paris a fixat această limită la Dunărea de Jos: Dunărea, fluviu european, trebuia să aparţină în întregime Europei; Basarabia, pământ moldovenesc, urma să revină statului, care asigura libertatea Dunării (de fapt, numai partea sa sudică — n.n.); Principatele dunărene trebuiau să se bucure, la fel ca şi Dunărea, de garanţia Europei. Aceste condiţii justificau şi asigurau constituirea României, unită şi liberă. Noul stat, care urma să se nască, avea drept bază un act ce stabilea un echilibru. Destinul său era legat de acest echilibru, după cum acest echilibru depindea de existenţa lui”.

Principatele dunărene au fost, aşadar, scoase de sub condominiul ruso-turc şi, rămânând sub suzeranitatea Porţii, au fost puse sub regimul garanţiei colective a celor şapte puteri (Turcia, Franţa, Anglia, Prusia, Austria, Rusia, Sardinia). Pentru a asigura securitatea fluxului cerealier din principate spre Anglia, Rusia a fost îndepărtată de la gurile Dunării: Delta şi Insula Şerpilor au revenit Imperiului otoman, iar sudul Basarabiei a fost restituit Moldovei.

Tratatul de pace de la Paris (1856) a mai stabilit consultarea populaţiei celor două principate în privinţa statutului şi organizării lor. Divanurile ad-hoc, alese în 1857, au cerut unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un singur stat numit România, cârmuit de un prinţ aparţinând unei dinastii europene şi beneficiind de autonomie şi neutralitate.

Cererea domnului străin, care, astăzi, poate nedumeri, era determinată de dorinţa de a pune capăt luptelor pentru domnie între familiile boiereşti, lupte folosite de marile puteri vecine pentru a interveni în afacerile interne ale principatelor.

Dorinţele Divanurilor ad-hoc nu au fost decât parţial satisfăcute. Turcia, Austria şi Anglia erau împotriva constituirii unui stat român: Istanbulul şi Londra, interesate în păstrarea integrităţii Imperiului otoman, îl considerau un pas al moldo-muntenilor spre independenţă, iar Viena se temea de atracţia pe care el avea să o exercite asupra românilor din Imperiul austriac. Conferinţa de la Paris (1858) a hotărât ca principatele să rămână entităţi politice separate, avându-şi fiecare domnul şi adunarea sa, dar să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, singurele instituţii comune fiind Curtea de Casaţie şi o Comisie Centrală, cu sediul la Focşani, pentru elaborarea legilor de interes comun.

Opoziţiei marilor puteri europene, românii din principate le-au răspuns cu un act de mare abilitate politică. Întucât Convenţia de la Paris nu interzicea explicit alegerea aceleiaşi persoane ca domn în ambele principate, unioniştii l-au ales pe colonelul Alexandru Ioan Cuza domn al Moldovei (5 ianuarie 1859), apoi şi al Ţării Româneşti (24 ianuarie 1859). Dubla alegere a lui Cuza a avut o îndoită semnificaţie: mai întâi, ea a fost manifestarea a ceea ce N. Iorga a numit „Sistemul «faptului împlinit», acest element de originalitate, creat de români”; în al doilea rând, ea a pus temeliile statului român modern.

Sprijinul lui Napoleon al IlI-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziţiei Turciei şi Austriei faţă de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferinţa de la Paris a puterilor garante dădea recunoaşterea oficială a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859.

De la începutul lui 1859, nucleul de bază al românimii — moldo-munteni sau Principatele Unite — devine centrul polarizant şi — în perspectivă — unificator al întregii naţiuni române, fragmente ale căreia se aflau sub stăpânirea otomană, austriacă şi rusă. Ceea ce a reprezentat regatul Sardiniei (Piemontului) pentru unificarea Italiei şi Prusia pentru cea a Germaniei au fost şi Principatele Unite (numite tot mai frecvent, dar neoficial, România) pentru unitatea românească.

Izbânda, pe cât de neaşteptată pe atât de lesnicioasă, repurtată prin dubla alegere a lui Cuza, conferă „decolării” din 1859 spre modernitate o conotaţie optimistă. Dacă românii au fost în măsură să-şi impună voinţa lor Europei, de ce n-ar fi putut să recupereze rapid întârzierea lor şi să se integreze în civilizaţia occidentală, în civilizaţia-pilot, cea franceză, de aceeaşi esenţă latină ca şi cea românească. Drumul de parcurs se conturează aproape de la sine: înlăturarea scoriilor orientale, turceşti, fanariote, ruseşti şi introducerea structurilor şi instituţiilor apusene.

*Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a III-a, Cap . 2 – „Unirea și domnul ei”, p. 229-231, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997.

(Visited 153 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.