Procesul comunismului în nordul Bucovinei

Procesul comunismului în nordul Bucovinei

by -
1 796

Începutul calvarului

În regiunea Cernãuţi, represiunile, care au urmat încorporãrii Nordului Bucovinei în U.R.S.S., s-au desfãşurat în trei etape: 1940, 1941 şi 1944-1945. Primele semne ale terorii bolşevice, însã, au fost arestãrile pe neprins de veste. Spre exemplu, ţãranul Constantin Gafu din comuna Molniţa, tatã a cinci copii minori, figureazã în lista primilor acuzaţi, fiind numit de patronii noii puterii „duşman al poporului”. Mai tîrziu, acest om, din inima satului, a fost pedepsit sub aceastã etichetã odioasã, apoi a fost mînat pe drumul deportãrilor.

La începutul lunii septembrie, a fost supusã calvarului şi Victoria Gociu, mamã a patru copii. Aceastã ţãrancã, simplã şi nevinovatã, a fost deportatã, tot din motive artificiale, alãturi de tatãl sãu şi de cei patru copii, de asemenea minori. Suspectaţi de autoritãţile instalate, românii din Nordul Bucovinei erau urmãriţi la tot pasul. Mai mult decît atîta, oamenii puteau fi închişi în beciurile cazematelor bolşevice, supuşi şi diferitelor pedepse crîncene. Spre exemplu, li se înfigeau ace sub unghii şi erau loviţi cu arma la genunchi, pînã cãdeau. Celor acuzaţi li se dãdea de mîncare numai peşte sãrat şi erau impuşi sã stea culcaţi în noroi.

Astfel, la baştina lui Gh. Asachi, Benjamin Fundoianu, Artur Verona, faţetele adevãrului erau negate de un spectacol al suferinţelor nesfîrşite. Rapsozii timpului, în creaţiile lor, definesc aceastã perioadã ca una „uitatã de Dumnezeu”. Bãştinaşii duceau un mod de viaţã la limita suportabilului, iar cei care n-au nimerit sub arma chinului, trebuiau sã plãteascã biruri chinuitoare, trãind cu o unicã speranţã: mîine va fi mai bine!

Acest mîine aşteptat nu a venit niciodatã, pentru unii ţãrani. În acest timp, în Patria istoricã, care le aparţinea, domina un alt aer de existenţã – mai senin. Deci, poate fi înţeleasã, omeneşte vorbind, opţiunea ţãranilor asupriţi de a evada din „raiul comunist”. Or, unica lor posibilitate de a scãpa de coşmarul realitãţii era fuga în România!

În primãvara anului 1941, românii rãmaşi dincolo de „graniţele” Patriei istorice fuseserã anunţaţi cã: a apãrut o lege care prevede dreptul de a pãrãsi ţinutul. Doritorii urmau sã depunã cereri la organele locale, în limba rusã sau ucraineanã şi, chipurile, drumurile le erau deschise. Cei care nu cunoşteau limbile respective, se adresau primarilor sau secretarilor consiliilor sãteşti. E drept cã ţãranului i se scria aceastã cerere de emigrare/repatriere, dar pentru cinci ruble. Zvonul fusese însã artificial. De fapt, a fost lansat de reprezentanţii Comisariatului Norodnic (cum se numea el atunci) al Afacerilor Interne în scopul testãrii atitudinii bãştinaşilor faţã de noul regim social-politic. Astfel, încep sã fie jucate noile piesele dramatice, alese de bolşevici, pentru ţãranii români.

Masacrul de la Fîntîna Albã

La 3 aprilie 1941, peste 5.000 de români din satele de pe Valea Prutului, conduşi de idealurile naţionale şi dornici de o existenţã, sãracã, dar mai liniştitã, s-au îndreptat spre centrul raional Hliboca, unde urmau sã înmîneze organelor administrative cererile pregãtite dinainte, pentru care fiecare ţãran a plãtit cîte cinci ruble. Mulţimea flutura steaguri cu imagini sfinte. Sediul N.K.V.D., care se afla în centrul localitãţii, avea în faţã o piaţã largã.

Organele de conducere ale N.K.V.D., însã, refuzaserã sã primeascã cererile ţãranilor, iar aceştia, indignaţi de acest refuz, au început sã protesteze. Disperatã, mulţimea luã drumul cãtre graniţã în speranţã cã, organizîndu-se într-o procesiune religioasã, cu prapuri şi cruci luate din bisericã, va reuşi sã-i convingã, totuşi, pe grãniceri şi sã treacã dincolo de sîrma ghimpatã, în mod paşnic.

Dar, în apropiere de Fîntîna Albã, procesiunea a fost opritã, iar la semnalul unui comandant, grãnicerii care ocupaserã din timp, la marginea pãdurii, o linie de bãtãlie, au început sã doboare cu gloanţe de armã rîndurile coloanei ce înainta spre punctul de trecere al frontierei.

Puţini au reuşit sã scape din acel masacru. Sute de bãrbaţi şi femei, de copii şi bãtrîni, au fost rãpuşi de gloanţe, iar cei scãpaţi, ca printr-o minune, au fost urmãriţi, hãituiţi prin pãdure şi, pînã la urmã, întemniţaţi.

Masacrul de la Lunca

Masacrul de la Fîntîna Albã nu a fost singurul în acea perioadã de tristã amintire, ci a fost precedat de masacrul de la Lunca. Scenariul evenimentului este urmãtorul: în noaptea de 6 spre 7 februarie, altã coloanã de români bucovineni a încercat sã treacã, în mod paşnic, frontiera sovietico-românã, din apropierea rîului Herţuşca. De fapt, aceastã încercare de a trece frontiera a fost din timp planificatã. Tineri din Mahala, Coteni, Buda, Boian, Horecea, Corovia, Plaiul Cosminului, Godineşti, înspãimîntaţi de represiunile organizate de autoritãţile sovietice, dar şi de recrutãrile forţate la diferite munci în Siberia sau în alte pãrţi din nordul îngheţat al Rusiei, s-au adunat în lunca Prutului şi îşi aşteptau cãlãuza plãtitã. Aceasta avea sã-i treacã printr-un loc tainic, necunoscut de grãniceri. La rîndul ei, cãlãuza n-a mai venit, iar grãnicerii au fost informaţi despre intenţiile românilor, aşteptînd doar momentul potrivit sã tragã în coloana de tineri, care înaintau pe valea Prutului, aglomerîndo.

Unele izvoare evocã un grup de 400 de persoane, doritori sã treacã frontiera, dintre care numai 47 au izbutit, cu preţul vieţii, sã o treacã, ceilalţi tineri au fost împuşcaţi. Din altele izvoare aflãm cã grupul a fost format din circa 2000 de persoane, dintre care 470 au fost omorîte. Cei scãpaţi de dinţii morţii, dar şi cei care au reuşit sã treacã frontiera precizeazã cã atunci s-au împreunat rînduri peste rînduri de oameni, deci un numãr mare de suflete româneşti.

Mult timp, în valea Prutului nu a existat nici mãcar o cruce sã aminteascã de cumplitul eveniment. De-abia în urmã cu cîţiva ani, pe locul presupusului mormînt comun a fost ridicatã o cruce de lemn. Poate ea, de una singurã, sã dea expresie durerii imense a mai multor sate de pe valea Prutului, care au pierdut atîtea vieţi nevinovate?

Marile deportãri

În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, în jur de treisprezece mii de persoane (copii, tineri, femei, bãrbaţi), din regiunea Cernãuţi, au fost deportate în Siberia şi Kazahstan. Numai din raionul Herţa au fost deportaţi în jur de douã mii de inşi (din Horbova – 147, din Bãnceni – 43, din Buda Mare – 39, din Pasat – unul dintre cele mai tinere sate ale ţinutului Herţa – 20, din Lunca – 35, din Slobozia – 30, din Mogoşeşti – 42, din Satu Mare – 50, din Mihoreni – 34, din Hreaţca – 20, din Proboteşti – 26 de persoane). Acestea sunt datele atestate scriptic.

În realitate exodul forţat de populaţie a fost mult mai mare şi cu efecte dintre cele mai dureroase. Dupã 1945, cînd o micã parte a deportaţilor din 1941 a primit dreptul sã se întoarcã la locul de naştere, în Bucovina bîntuia foametea cauzatã de secetã, iar de „sus” s-a primit ordin sã se confişte ţãranilor şi ultimul bob de grîu. Astfel, podurile caselor, unde, de obicei, ţãranii pãstrau cerealele, au rãmas pustiite. Recent s-a fãcut publicã şi o altã informaţie privind evenimentele tragice din acele timpuri: pe timpul foametei din 1946-1947, S.U.A. şi Canada au acordat U.R.S.S. un consistent ajutor umanitar, constînd în mii de tone de cereale. Cu pãrere de rãu, în Nodul Bucovinei, ca şi în Basarabia, nu a ajuns nici o mînã de grîu.

Putem sã venerãm noi, astãzi, steluţa roşie? Sã o prindem în piept, asemenea unor certaţi cu memoria? Sau asemenea unor tineri naivi, intoxicaţi de vechea ideologie, care mai obişnuiesc sã facã acest lucru, la diverse date aniversare??? Si la etapa actualã, sã aduci o carte, în limba românã, din România parcã constituie un pericol pentru grãniceri. Aceştia, de cele mai multe ori, scotocesc în geantã, rãvãşind lucrurile, apoi întreabã: Ce fel de cãrţi? De ce materie sunt? La Cernãuţi nu sunt cãrţi?

material de Grigore Gherman,

student la UNM din Bucureşti

 

(Visited 211 times, 1 visits today)

1 COMMENT

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.