Problema sudului Basarabiei la Congresul de Pace de la Berlin (1878)
Problema sudului Basarabiei va cunoaste momentul culminant la finalul razboiului împotriva Imperiului otoman (1877-1878), atunci când intentia diplomatiei tariste de a reanexa cele trei judete: Cahul, Bolgrad si Ismail devenea o cruda realitate. O astfel de pretentie, formulata acum oficial, nu numai ca stirbea integritatea teritoriala a României, pe care Rusia se angajase sa o respecte prin articolul 2 al Conventiei din 4/16 aprilie 1877 , dar constituia o mare nedreptate istorica.
Raspunzând unei interpelari în Adunarea Deputatilor privind atitudinea României la Congresul de la Berlin, primul ministru I.C. Bratianu avea sa sublinieze cu fermitate ca Guvernul nu este dispus la nici un fel de concesii fata de sudul Basarabiei si ca „oricine va fi acela care va reprezenta tara noastra la Congres, nu va putea sa se puna pe un alt tarâm si sa primeasca alte conditiuni, decât acele pe care le voieste tara întreaga”. Bratianu, departe de a fi convins ca justitia divina sau justitia umana „vor domni totdeauna în areopagul european”, promitea ca „cel putin vom veni cu drepturile noastre intacte…”, întrucât „acela care stie sa-si pastreze viitorul liber, numai pentru acela va fi viitor” .
Cu toata opozitia Cabinetelor europene, Domnitorul decide, totusi, sa-i trimita la Berlin pe M. Kogalniceanu si Ion Bratianu, desi îsi exprima convingerea ca nici una dintre Marile Puteri nu va sustine România; cu toate acestea, cei doi delegati aveau instructiuni precise sa persevereze si sa reziste la toate sugestiile privind orice tranzactie în problema Basarabiei, iar daca se va decide la Congres „spolierea României”, reprezentantii nostri trebuiau sa protesteze energic, aceasta fiind singura cale de urmat, în deplin acord cu voturile Camerelor române.
Desi îsi pierduse încrederea într-o atitudine pozitiva a Cabinetelor europene în ce priveste statutul de neutralitate si problema sudului Basarabiei, ministrul român de Externe, M. Kogalniceanu, dorea sa afirme cu claritate ca România nu accepta de bunavoie sa cedeze o portiune din teritoriul sau, ci doar „se supune fortei” . Pe de alta parte, Bratianu îi scria, la 3 iunie 1878, reprezentantului român la Viena, Ion Balaceanu, ca Guvernul princiar „nu va ceda nici o particica din Basarabia, nici chiar pentru cele mai stralucite compensatii”. România dispunea de 60.000 de oameni înarmati, tara fiind pregatita a se ridica pentru a-si apara dreptul sau .
La 1/13 iunie 1878 aveau sa se deschida lucrarile Congresului de pace de la Berlin, cu scopul – marturisit de Printul Bismarck, în calitate de presedinte – de a supune discutiei Tratatul de la San-Stefano, precum si de a asigura pacea „printr-o întelegere comuna si pe baza unor noi garantii” . Se întelege de la sine ca totul era spre beneficiul Marilor Puteri si în dauna statelor mici, ce nu îsi puteau proteja interesele. În conditiile amintite mai sus, reiese cu claritate ca forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât „o solemna reprezentatie”, dupa ce „piesa fusese în aproape toate amanuntele ei, aranjata dinainte în culise” .
La 1/13 iunie 1878 aveau sa se deschida lucrarile Congresului de pace de la Berlin, cu scopul – marturisit de Printul Bismarck, în calitate de presedinte – de a supune discutiei Tratatul de la San-Stefano, precum si de a asigura pacea „printr-o întelegere comuna si pe baza unor noi garantii” . Se întelege de la sine ca totul era spre beneficiul Marilor Puteri si în dauna statelor mici, ce nu îsi puteau proteja interesele. În conditiile amintite mai sus, reiese cu claritate ca forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât „o solemna reprezentatie”, dupa ce „piesa fusese în aproape toate amanuntele ei, aranjata dinainte în culise” .
La 19 iunie/1 iulie 1878, plecând de la premisa ca drepturile României trebuie aparate cu fermitate chiar si atunci când sortii sunt împotriva , emisarii Principelui Carol I aveau sa expuna si sa argumenteze în fata reprezentantilor Congresului „opiniunile si aprecierile Guvernului lor asupra punctelor Tratatului de la San-Stefano privitoare la dânsii”. Cu acest prilej, Mihail Kogalniceanu va face un scurt expozeu asupra drepturilor si cerintelor României. Înca de la început, el a tinut sa sublinieze ca nici o parte din teritoriul national nu putea fi înstrainata, invocând argumente de ordin istoric în ce priveste Basarabia, amintind despre angajamentele asumate prin Conventia din 4/16 aprilie 1877 de catre Rusia, precum si despre solicitarea venita din partea acestuia de a participa armata româna, alaturi de cea rusa, la operatiunile militare de dincolo de Dunare. În egala masura, a insistat asupra rolului important jucat de trupele române si de enormele sacrificii umane si materiale. Toate acestea îndreptateau România sa solicite:
– interzicerea dreptului de trecere pe teritoriul românesc a trupelor ruse ce se retrageau din Bulgaria, urmând sa utilizeze în acest scop doar calea maritima;
– posesiunea deplina asupra insulelor si a gurilor Dunarii, inclusiv Insula Serpilor, asa cum fusese prevazut, initial, în 1856;
– despagubire de razboi proportionala cu efectivul militar angajat în conflict si pagubele suferite de pe urma acestuia;
– recunoasterea definitiva a independentei si garantarea neutralitatii.
Ion C. Bratianu avea sa adauge la cele spuse de colegul sau ca deposedarea de o portiune din teritoriul românesc „nu ar fi numai o durere adânca pentru natiunea româna, ci ea ar darâma în sânul ei orice încredere în taria tractatelor si în sfânta paza, atât a principiilor de dreptate absoluta, cât si a drepturilor scrise” .
Imediat dupa retragerea reprezentantilor români, la propunerea lui Bismarck, este reluata discutia privind recunoasterea independentei României. Primul plenipotentiar al Frantei, Waddington, încercând sa salveze aparentele si sa ofere o palida compensatie fata de tratamentul „putin cam aspru” la care au fost supusi românii, avansa ideea acordarii unei extensiuni teritoriale la sud de Dobrogea, care sa cuprinda Silistra si Mangalia. Parerea exprimata întrunea aprobarea reprezentantilor Italiei si Austro-Ungariei, nu însa si cea a rusilor, care considerau ca Guvernul Imperial s-a aratat destul de „generos”, Dobrogea si Delta Dunarii compensând „cu prisos” cesiunea sudului Basarabiei. Totusi, ca urmare a insistentelor celorlalti colegi, reprezentantii Rusiei consimt a prelungi frontiera statului român de la Rahova pâna în preajma Silistrei si de aici pâna la Mangalia inclusiv, Insula Serpilor fiind si ea concedata României.
Departe de a lua în consideratie cerintele românesti, Tratatul de pace de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, preconiza, printre altele, recunoasterea independentei României (art. 43), însa în anumite conditii socotite de guvernantii de la Bucuresti drept „dureroase”. Statul român era silit sa acorde drepturi civile si politice strainilor de alt rit decât cel crestin (art. 44) si sa cedeze sudul Basarabiei, ce revenea Rusiei (art. 45). Drept „compensatie” pentru pierderea districtelor basarabene, prin Tratat se prevedea ca Dobrogea, în fapt stravechi teritoriu românesc, împreuna cu Delta Dunarii si Insula Serpilor aveau sa intre în componenta României (art. 46) . Profund dezamagit de rezultatele Congresului si de izolarea diplomatica în care se afla România, Carol I îi scria tatalui sau: „E trist când Europa sileste pe un stat tânar, dornic de înaintare, care si-a dovedit taria si puterea într-un razboiu sângeros, sa cedeze o provincie” .
*** Autorii acestui site vor sa comunice publicului urmatoarea: Principele Carol I al Romaniei nu si-a pus semnatura pe actul cedarii sudului Basarabiei, comunicand Guvernului Romaniei ca nu doreste ca semnatura sa să figureze pe vreun act la predarea Basarabiei. Stim cu totii ce s-a intamplat cu aceeasi parte de sud Basarabiei si cu Bucovina de Nord in 1996, cand presedintele si primul ministru de atunci ai Romaniei (Emil Constantinescu si Victor Ciorbea), au semnat tratatul prin care renuntau definitiv la respectivele regiuni in favoarea Ucrainei. Aceasta bunavointa a respectivilor „domni” i-a luat prin surpindere pana si pe diplomatii ucraineni! Rusine politicienilor nostri de dupa 1989 care au vandut tara si care continua sa o vanda fara a se gandi la generatiile anterioare de romani care au murit pentru crearea si mentinerea Patriei.
articol dupa prof. dr. Sorin Liviu Damean