Primele contacte directe dintre Iuliu Maniu și Serviciile Secrete Britanice

Primele contacte directe dintre Iuliu Maniu și Serviciile Secrete Britanice

by -
0 821

În perioada 1938-1940, oficialităţile britanice aflate la Bucureşti, reflectând poziţia guvernului lor, mulţumite de atitudinea proocidentală a regelui Carol al II-lea, evitaseră contactul cu opoziţia anticarlistă condusă de Maniu. În primăvara anului 1940, serviciile secrete britanice (Departamentul D) încercaseră să-l atragă pe Maniu în activităţile lor. Înregistraseră succese în racolarea unor membri ai P.N.Ţ. dar, cu Maniu primele contacte directe s-au stabilit abia în vara anului 1940 (august 1940).

Desigur, serviciile secrete britanice vor fi ţinut seama, în alegerea lui Maniu drept partener pentru acţiunile lor în România, de orientarea constantă a lui Maniu către formele democratice ale vieţii politice, de ataşamentul său faţă de puterile occidentale considerate garante ale Unirii din 1918 dar mai ales de forţa numerică şi influenţa în ţară a opoziţiei anticarliste, reprezentată şi condusă de Iuliu Maniu; britanicii trebuiau să găsească pe continent, după capitularea Franţei, noi aliaţi împotriva lui Hitler ori regele Carol al II-lea, părăsind vechea sa orientare favorabilă Angliei şi Franţei, accentuase tendinţele de apropiere faţă de Germania.

Pentru Maniu, ceea ce a contat în acceptarea conlucrării cu serviciile secrete britanice trebuie să fi fost interesul său de a înlătura regimul autoritar monarhic al lui Carol al II-lea, pedepsirea acestuia pentru viaţa imorală şi încălcarea normelor democratice în politică dar, mai ales, pentru incapacitatea de a apăra integritatea teritorială a statului naţional român, dovedită prin acceptarea cedării Basarabiei şi nordului Bucovinei (28 iunie 1940) şi prin pericolul de a accepta noi cedări teritoriale în Transilvania.

Rolul însemnat jucat în unirea Transilvaniei la România îi dădeau lui Maniu sentimentul că este mandatat să folosească orice mijloace pentru a împiedica orice atingere adusă hotărârilor de unire de la Alba Iulia.

Pe de altă parte Maniu se considera personal jignit de faptul că regele Carol al II-lea nu respectase promisiunile ce-i făcuse la restauraţia din 1930: de a se plasa pe o linie morală în viaţa personală şi a respecta normele democratice în viaţa publică. Afirmându-şi tendinţele autoritare, Carol al II-lea îi provocase lui Maniu o mare dezamăgire personală: nerealizarea visului său de a-l tutela pe rege aşa cum o făcuse I.I.C. Brătianu cu Ferdinand I.

Pentru toate acestea Maniu s-a socotit îndreptăţit să i se opună lui Carol al II-lea sub diferite forme, ajungând până la colaborarea cu serviciile secrete britanice pentru a-l înlătura de la conducere şi a pune capăt cedărilor teritoriale şi orientării spre Germania pe care o considera neproductivă pentru interesele naţionale româneşti.

În intervalul septembrie 1939-iunie 1940 adică între asasinarea lui Armand Călinescu şi capitularea Franţei, conducerea P.N.Ţ., unii membri şi simpatizanţi ai P.N.Ţ., având o orientare anticarlistă şi proocidentală se angajaseră în organizarea rezistenţei armate în scopul instaurării unui guvern de salvare naţională în locul celui impus de Carol al II-lea, pentru a evita pierderea de teritorii şi a rezista invaziei naziste ori sovietice. Pentru concretizarea acestor planuri se intenţiona folosirea gărzilor ţărăneşti (formaţiuni paramilitare ale P.N.Ţ. create după moda epocii de către multe partide şi folosite mai ales în timpul alegerilor parlamentare, de exemplu în 1937). Comandantul naţional (pe ţară) al garzino ţărăneşti era George Beza care, în scopul realizării planurilormenţionate a întreţinut legături cu fruntaşii P.N.Ţ.: Ion Mihalache, Virgil Madgearu, Aurel Dobrescu, Gh. Pop, Ilie Lazăr, Emil Leucuţa, Stanciu Stoian, Mihai Ralea, Octav Livezeanu precum şi cu liberalii Radu Polizu-Micşuneşti şi Amedeu Bădescu.

Susţinerea externă pentru acţiunea plănuită era asigurată de legăturile unor membri ai P.N.Ţ., precum Aurel Dobrescu şi George Beza cu serviciile secrete britanice şi de contactele politice ale conducerii P.N.Ţ. cu cercurile politice franco-britanice. Capitularea Franţei şi precipitarea evenimentelor legate de cedarea Basarabiei, nordului Bucovinei, Cadrilaterului şi NE Transilvaniei au dus la părăsirea acestor proiecte scrie G. Beza (1).

De fapt se pare că G. Beza nu a fost informat integral asupra planurilor anticarliste ale lui Maniu, de după capitularea Franţei şi cedarea Basarabiei şi nordului Bucovinei ori poate, a comprimat relatarea evenimentelor dorind să treacă sub tăcere colaborarea lui Maniu cu serviciile secrete britanice.

Izvoarele istorice probează că în intervalul dintre capitularea Franţei (22 iunie 1940), cedarea Basarabiei şi nordului Bucovinei (28 iunie 1940) şi cedarea NE Transilvaniei (30 august 1940) şi Cadrilaterului (7 septembrie 1940) Iuliu Maniu a continuat să manevreze pentru înlăturarea lui Carol al II-lea contând acum prioritar pe intensificarea nemulţumirilor interne faţă de Carol al II-lea datorită cedărilor teritoriale şi orientării mai accentuate spre Germania nazistă. El va ajunge până la a plănui o răscoală generală în Transilvania împotriva cedărilor teritoriale şi pentru înlăturarea lui Carol al II-lea. În acest context, pentru obţinerea susţinerii externe el devine dispus să stabilească contacte directe cu serviciile secrete britanice.

 *

În iulie august 1940 pretenţiile revizioniste ale Ungariei în legătură cu Transilvania se intensificaseră. Cabinetul de război britanic s-a preocupat să găsească cea mai buna atitudine pe care Marea Britanie s-o adopte în această situaţie. Opiniile alternau între:

a) o poziţie de neutralitate şi

b) acceptarea principiului revizuirii în general „când acestea (cererile revizioniste) sunt drepte şi se pot obţine prin negocieri paşnice între părţile interesate” dar, în acelaşi timp, încurajând pe români „să reziste oricăror cerinţe excesive”.

Cea de a doua soluţie oferea avantajul mentine rii influenţei britanice asupra României şi lovirea aprovizionării Germaniei cu petrol şi alte produse, prin rezistenţa românească. Pentru a încuraja rezistenţa românească în Transilvania, Cabinetul de Război britanic a hotărât (probabil la 3 august 1940) ca Legaţia britanică la Bucureşti şi mai ales Hugh Seton-Watson să ia legătura cu Iuliu Maniu, Al. Vaida – Voevod şi Valer Pop. Hotărârea guvernului britanic a fost adoptată şi sub influenţa telegramelor trimise de ministrul Marii Britanii la Bucureşti, Sir Reginald Hoare (2). Chiar dacă relaţiile dintre Maniu şi Reginald Hoare erau reci, datorită sprijinirii de către ambasadorul britanic a regimului carlist, nu este exclus ca acesta să fi cunoscut opinia lui Maniu privind revizionismul maghiar. Maniu considera că Hitler era mai interesat în menţinerea păcii în regiunea Dunării decât în satisfacerea cererilor Ungariei şi, ca urmare, o atitudine hotărâtă din partea României, susţinută de un guvern naţional, care să înlocuiască regimul autoritar al lui Carol al II-lea, ar fi avut şanse să păstreze integritatea teritorială a României (3).

Cel desemnat să ia legătura cu Maniu, Hugh Seton-Watson era ca şi tatăl său Robert William Seton-Watson, legat de serviciile secrete britanice. În 1940, Hugh îndeplinea funcţia de ataşat la Legaţia britanică din Bucureşti şi făcea parte din S.O.E. (4), iar tatăl său era însărcinat cu afacerile româneşti la “Political Intelligence Departament” (5) (Departamentul Politic al Intelligence Service).

Alegerea lui Hugh Seton-Watson pentru contactarea lui Maniu era deosebit de inspirată şi în măsură să-l sensibilizeze şi să trezească amintirile şi încrederea fruntaşului ţărănist deoarece tatăl lui Hugh, R.W. Seton-Watson, se afirmase, înaintea şi în cursul primului război mondial ca un apărător al cauzei românilor transilvăneni.

Lansat în publicistică după 1906, sub pseudonimul Scotus Viator, R.W. Seton-Watson susţinuse revendicările naţionalităţilor asuprite din Imperiul Austro-Ungar, se manifestase ca partizan al principiului naţionalităţilor, iar după război sprijinise recunoaşterea diplomatică a noilor state naţionale. Vizitase în mai multe rânduri România (teritoriile româneşti) şi-şi făcuse prieteni inclusiv în rândurile românilor transilvăneni. Mergând pe urmele tatălui său, Hugh Seton-Watson s-a preocupat de cunoaşterea civilizaţiilor sud-est europene apărând, în acelaşi timp, interesele britanice în această zonă prin implicarea în activităţile Intelligence Service. Din 1939 până la începutul anului 1941 el a fost ataşat în Legaţia Marii Britanii la Bucureşti. S-a preocupat de cunoaşterea activităţii unor oameni politici precum dr. Petru Groza şi a Frontului Studenţesc Democrat (6). Serviciul Secret de Informaţii (român) cunoştea rolul însemnat deţinut de H. Seton-Watson pentru informarea Angliei asupra evenimentelor din România şi din statele vecine. Se reţinuse că „el vorbea perfect româneşte” şi cunoştea civilizaţia românească „într-un mod surprinzător pentru un străin” (7).

Nu dispunem de informaţii care să certifice cu exactitate când şi cum a luat legătura H. Seton-Watson cu Iuliu Maniu şi nici care au fost rezultatele convorbirilor purtate. Probabil în cursul lunii august 1940, după hotărârea din guvernul britanic, de la 3 august 1940, ce-i trasa această misiune. Maniu a recunoscut public, la 15 mai 1946 (1947?) că, în vara anului 1940 “a stabilit contactul cu aliaţii” fără a preciza că în aceste contacte erau implicate serviciile secrete britanice (8). Din modul în care s-au derulat ulterior evenimentele şi din acţiunile lui Maniu (vezi mai departe propunerile lui de la Consiliul de Coroană din 30-31 august 1940 şi din şedinţa biroului de conducere al P.N.Ţ. din august 1940) şi ale serviciilor secrete britanice (vezi intervenţia lui Eddy Boxshall la B.B.C. în legătură cu Dictatul de la Viena) rezultă că s-a abordat problema înlăturării regelui Carol al II-lea, constituirea unui guvern de uniune naţională, respingerii pretenţiilor teritoriale maghiare şi, probabil, a unui sprijin britanic în cazul implicării României în război cu Ungaria şi susţinătorii acesteia, Germania şi Italia. Nu este exclusă nici abordarea unor probleme concrete privind distrugerea exploatărilor de petrol în cazul unui atac germano-maghiar. Examinarea unor asemenea probleme şi stabilirea unor asemenea măsuri ar corespunde sarcinii încredinţate de W. Churchill, S.O.E.: “Daţi foc Europei”.

Necesitatea realizării unor legături cu preşedintele P.N.Ţ., pe canale secrete decurgea şi din faptul că, Marea Britanie aflată în război cu Germania nu avea nici un interes ca manevrele ei cu ţintă nazistă din România să fie cunoscute.

Din Jurnalul politic al lui I. Hudiţă cunoaştem că, poate şi sub influenţa contactelor cu britanicii, Iuliu Maniu şi-a exprimat, la 11 august 1940, ideea “ca partidul să iasă în stradă pentru a se opune hitlerizării ţării şi cedării unei părţi a Transilvaniei ungurilor”. În şedinţa din 17 august 1940, biroul de conducere al P.N.Ţ. s-a declarat de acord cu teza lui Maniu ca noi, românii “să dovedim că suntem tari, că suntem uniţi şi hotărâţi să ne batem” pentru a-l determina pe Hitler, interesat în menţinerea păcii la Dunăre “să nu-i mai susţină pe unguri” (9). Mai târziu (23 august 1940) Maniu are întrevederi cu comandanţii militari din Ardeal în vederea unei acţiuni de rezistenţă în cazul în care guvernul ar decide să facă prea mari concesii Ungariei, cedând teritorii (10) la tratativele româno-maghiare desfăşurate la Turnu Severin între 19 şi 24 august 1940. Tratativele au eşuat, iar Germania şi Italia s-au oferit să arbitreze diferendul teritorial românomaghiar.

La Consiliul de Coroană din noaptea de 29-30 august 1940, care a acceptat soluţionarea conflictului românomaghiar prin procedura de arbitraj, Maniu nu a fost prezent deoarece “nu a ajuns la timp”. La 30 august 1940, la Viena, arbitrii au decis ca România să cedeze Ungariei o parte a Transilvaniei. Se cunoaşte că guvernul, regele Carol al II-lea şi Consiliul de Coroană din noaptea de 30-31 august 1940 au acceptat soluţia impusă de arbitri, Dictatul de la Viena.

Prezent la acest Consiliu de Coroană, I. Maniu a protestat împotriva Dictatului şi a subliniat că cedările teritoriale au fost posibile datorită regimului autoritar monarhic. Între textul declaraţiei lui Maniu la Consiliul de Coroană (11) şi relatarea făcută de el membrilor biroului P.N.Ţ. asupra celor declarate şi propuse de el la Consiliul de Coroană (12) există deosebiri substanţiale. La Consiliul de

Coroană Maniu a cerut “să nu se accepte hotărârea de la Viena” preferând “mai bine o înfrângere în luptă, decât o retragere ruşinoasă, decât pierderea unei provincii fără nici o lovitură de tun”, contestând dreptul guvernului, care era “un guvern dictatorial” nu un mandatar legitim al naţiunii şi dreptul Consiliului de Coroană, care era doar un organ consultativ, de a hotărî soarta Transilvaniei: “soarta Ardealului trebuie să fie hotărâtă de însuşi poporul românesc din Ardeal … iar nu de persoane care nu sunt în funcţie de voinţa naţională” a susţinut Maniu la Consiliul de Coroană.

În şedinţa biroului P.N.Ţ. din 31 august 1940, Maniu pretinde că ar fi cerut celor “care se simt vinovaţi de catastrofa de azi”, vizându-l evident pe rege, “să lase ţării posibilitatea de a-şi alege un guvern cu oameni patrioţi şi nepătaţi care să ia în mâinile lui destinele neamului nostru ajuns pe marginea prăpastiei”. În faţa membrilor biroului Maniu a enunţat o serie de propuneri pe care nu le regăsim în Declaraţia făcută la Consiliul de Coroană dar pe care el pretinde că le-a formulat şi acolo şi anume: abdicarea lui Carol al II-lea şi încoronarea regelui Mihai; constituirea unui guvern naţional; mobilizarea generală şi concentrarea forţelor armate la graniţa româno-maghiară; pregati rea înfundării sau aruncării în aer a instalaţiilor petroliere pentru cazul în care România ar fi atacată datorită neaplicării Dictatului de la Viena; noul guvern să anunţe Germania şi Italia că nu cedează teritoriul prevăzut în Dictatul de la Viena ci doreşte soluţionarea diferendului româno-maghiar prin schimb de populaţie.

Unele dintre aceste propuneri, mai ales cea privind distrugerea instalaţiilor petroliere în caz de război cu Germania, seamănă foarte mult cu cele convenite între autorităţile române (pe vremea când Carol al II-lea avea o atitudine prooccidentală) şi cele franco-britanice (13) ceea ce ne determină (având în vedere că Maniu nu le putea cunoaşte, fiind secrete) să considerăm că au fost convenite de reprezentantul S.O.E., Hugh Seton-Watson la întâlnirea cu Maniu.

Biroul de conducere al P.N.Ţ. a discutat propunerile lui Maniu “referitoare la împiedicarea cu forţa a cedării Ardealului de nord”. Ghiţă Pop considera că la aflarea conţinutului Dictatului de la Viena tot Ardealul va fi „în picioare”, iar Maniu spera “să poată convinge câţiva comandanţi militari din Ardeal să treacă de partea populaţiei şi să refuze ordinul de evacuare” (14) a teritoriilor cedate.

Într-adevăr, sub diferite forme, atât populaţia civilă cât şi militarii au exprimat nemulţumirea generală faţă de cedările teritoriale. Se creau condiţii favorabile pentru reuşita planurilor lui Maniu de a declanşa o răscoală în Transilvania împotriva cedării de teritorii către Ungaria. Britanicii, la rândul lor, stimulau mersul evenimentelor în aceeaşi direcţie. La B.B.C., Eddy Boxshall, ginerele prinţului Barbu Ştirbey, legat de serviciile secrete britanice, vorbind în limba română, a chemat poporul la arme (15). Acest fapt ca şi alte acţiuni ale autorităţilor britanice au îndreptăţit pe unii istorici să concluzioneze că, în perioada iunie-septembrie 1940, Anglia “a dorit un conflict româno-ungar care ar fi dus, în fapt, la ajungerea U.R.S.S.-ului pe Carpaţi şi la precipitarea conflictului germano-sovietic” (16) ceea ce ar fi fost în folosul Angliei rămasă singura mare putere în conflict cu Germania.

Faptele relatate anterior susţin ipoteza că serviciile secrete britanice sperau să se poată folosi de I. Maniu şi P.N.Ţ. pentru declanşarea unei răscoale generale în Transilvania, respingerea Dictatului de la Viena şi declanşarea unui conflict româno-maghiar în care, arbitrii de la Viena, Germania şi Italia ar fi intervenit de partea Ungariei.

Totuşi evenimentele nu au evoluat în acest sens. Ne putem întreba dacă britanicii şi Maniu nu au vrut sau nu au putut să împingă lucrurile către un conflict româno-ungar? Maniu avea anumite reţineri în a provoca o răscoală în Transilvania împotriva cedărilor teritoriale prevăzute în Dictatul de la Viena. El se temea ca această răscoală să nu ia o altă turnură, îndreptându-se împotriva Vechiului Regat şi autorităţilor de la Bucureşti învinuite de populaţie că nu vor să se bată pentru Ardeal (17) şi să nu ducă la separarea Transilvaniei de România. Chiar dacă britanicii vor fi sperat în declanşarea unui conflict româno-maghiar în care să se implice şi Germania, Maniu era convins că nu s-ar fi ajuns acolo deoarece, Ungaria nu ne-ar fi atacat fără sprijin german, iar Germania era interesată în menţinerea păcii în zona Dunării. Acest interes împreuna cu acordarea unor avantaje economice de către România erau considerate suficiente ca Germania să nu acorde sprijin militar Ungariei. Totuşi, în caz de implicare a Germaniei, Maniu considera că România trebuia să reziste cu armele. (18)

Se pare însă că principalul factor care l-a determinat pe Maniu şi probabil pe britanici să renunţe la ridicarea Transilvaniei la arme a fost găsirea altei căi, a altui mijloc de atingere a obiectivelor politice urmărite, înlăturarea regimului autoritar al lui Carol al II-lea şi respingerea Dictatului de la Viena ceea ce corespundea planurilor britanice de a avea un guvern aliat în România şi a crea complicaţii Germaniei pe continent. Această cale era „alianţa” lui Maniu cu generalul Antonescu.

Note:

1. G. Beza, Misiune de război în serviciul cauzei aliate, Ed. Albatros, Bucureşti 1991, pp. 72, 73, 43, 44. Gh. Buzatu, Din istoria secretă a celui de al doilea război mondial, vol. II, Ed. Enciclopedică, Bucureşti 1995,, p. 394.

2. V. Fl. Dobrinescu, Emigraţia română din lumea anglosaxonă. 1939-1945, Institutul European, Iaşi, 1993, p.76.

3. I. Hudiţă, Jurnal politic, 1 ian. 1940-6 sept. 1940, Institutul European, Iaşi, 1998, pp. 257-258 (31 iulie 1940)

4. G. Beza, op. cit., p. 127.

5. V. Fl. Dobrinescu, Emigraţia … p.101

6. C. Bodea, Seton-Watson-tatăl, fiul şi îndrăgita Românie, în Magazin istoric, nr. 7/1983, p.22 şi urm;

I. Calafeteanu, O scrisoare inedită a istoricului H. Seton-Watson către Dr. P. Groza, în Magazin istoric, nr.1/1973, p. 52; H. Seton-Watson – istoric al Europei răsăritene, în Magazin istoric nr. 4/1985, p. 32

7. Raport asupra activităţii P.N.Ţ. şi a lui Iuliu Maniu, în Iuliu Maniu – Ion Antonescu. Opinii şi confruntări politice. 1940-1944, ediţie de Ion Calafeteanu, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 135.

8. Dreptatea din 15 mai 1946 (47?) în G. Beza, op. cit. pp. 70, 75.

9. I. Hudiţă, Jurnal politic, 1 ian-6sept 1940, pp.267,281.

10. Ibidem, p. 288.

11. Documentul se află în Istoria P.N.Ţ. Documente 1926-1947. Volum alcătuit de dr. V. Arimia, dr. I. Ardeleanu, dr. Al. Cebuc, Ed. Arc 2000, Bucureşti 1994, pp. 197-199.

12. I. Hudiţă, Jurnal politic 1 ian.-6 sept. 1940 pp. 303-304.

13. Vezi H. Brestoiu, Impact …

14. I. Hudiţă, op. cit. p. 304.

15. V. Fl. Dobrinescu, Emigraţia… p. 91.

16. Ibidem, p. 78.

17. Ibidem, p. 307.

18. Ibidem, pp. 304, 312.

Traian Lazăr, „Iuliu Maniu și Serviciile Secrete (1940-1944)”, Semănătorul-ediția on-line, aprilie 2011, pp. 19-30.

(Visited 321 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.