Geopolica Bugeacului (partea aV-a)
PROBLEMA BUGEACULUI DUPĂ PACEA DE LA KUCIUK-KAINARGI
Din conţinutul tratatelor semnate anterior de către reprezentanţii Moldovei şi Rusiei, rezulta clar că sudul interfluviului Pruto-Nistrean anexat de Poarta Otomană în secolele XV-XVI era considerat de ambele părţi ca fiind o parte inalienabilă al teritoriului Ţării Moldovei şi urma să fie retrocedat acesteia. O asemenea poziţie s-a menţinut pe tot parcursul secolului XVIII. Rusia a încercat, chiar, destul de timid, să-şi onoreze angajamentele stipulate în aceste tratate. Astfel, în urma războiului ruso-turc din anii 1768-1774, Moldovei i-a fost retrocedat ţinutul Hotărniceni pînă atunci aflat sub controlul tătarilor nogai.
Împărăteasa rusă, Ecaterina II, care a reuşit să alipească la Rusia bazinul de nord al Mării Negre, tindea să formeze pe teritoriul Ţărilor Româneşti un Regat al Daciei în frunte cu un principe rus. În această formaţiune statală (de facto – protectorat rusesc) urmau să fie incluse Muntenia şi Moldova, inclusiv partea ei meridională anexată de otomani. La sud de Dunăre se preconiza renaşterea Imperiului Bizantin cu capitala la Constantinopol, de asemenea condus de un principe rus. Acestor planuri, însă, s-au opus cu vehemenţă marile puteri europene care nu doreau sub nici o formă o prezenţă rusească la Strîmtori.
Ultimul război ruso-turc de pe timpurile Ecaterinei II s-a soldat cu anexarea la Imperiul Rus, în anul 1792, a teritoriului cuprins între rîurile Nistru şi Bugul de Sud. Acest teritoriu, care era populat de o populaţie majoritar românească, a fost primul care a făcut parte din arealul de etnogeneză a poporului român şi a fost incorporat de către Rusia. Conducerea Rusiei a apreciat la justa valoare importanţa geostrategică a acestei achiziţii şi a construit nu departe de limanul Nistrului portul Odesa care, ulterior, a devenit cel mai mare port la Marea Neagră. Printre altele, necesitatea asigurării protecţiei acestuia a fost una dintre pretextele invocate de diplomaţii ruşi pentru anexarea Basarabiei în anul 1812.
Ecaterina II nu a reuşit să-şi atingă scopurile puse în faţă, deoarece s-a ciocnit cu o împotrivire fermă şi bine concertată din partea marilor puteri europene. Ţarina rusă a fost nevoită să-şi tempereze pretenţiile, dar niciodată nu a renunţat definitiv la ele. Mărturie stau formarea unor unităţi teritorial-administrative pe pămînturile proaspăt alipite, precum: Noua Serbie, Noua Grecie, Taurida şi rebotezarea de o manieră elenistică a unor localităţi care nu au avut nici în clin – nici în mînecă nimic cu grecii – Hersones, Ovidiopol, Tiraspol, Odesa, Grigoriopol, Sevastopol etc., etc.
ANEXAREA BASARABIEI LA IMPERIUL RUS
Conform prevederilor Tratatului de la Kuciuk-Kainargi din anul 1774, Rusia garanta integritatea teritorială a Principatelor Române. Domnitorii acestora, deşi erau numiţi de către sultan, nu puteau fi maziliţi înainte de expirarea termenului regulamentar de trei ani. Toate remanierile urmau să fie făcute numai după o consultaţie prealabilă cu Sankt-Petersburgul.
În anul 1806, sultanul i-a destituit înainte de termen pe domnitorii regulamentari ai Moldovei şi Ţării Româneşti Constantin Ipsilanti şi Alexandru Moruzi). Ţarul rus, Alexandru I, a hotărît că o asemenea încălcare ar trebui sancţionată şi a ordonat armatelor conduse de către generalul Michelson să „restabilească ordinea de drept”. În manifestul adresat populaţiei româneşti se menţiona că restabilirea la tron ar fi fost unicul scop urmărit de către armatele ruseşti.
După luarea cu asalt a cetăţilor de pe Dunăre şi Nistru, ele au fost puse sub administraţia civilă a Principatului Moldovei. Lua contururi speranţa reîntregirii teritoriale multaşteptate a Ţării Moldovei (fie şi sub forma unui protectorat rusesc) în hotarele sale istorice. Ar fi o pierdere de timp, însă, să căutăm careva virtuţi de genul generozităţii, altruismului sau ajutorului dezinteresat în arsenalul politicii externe al marilor puteri în general şi a Rusiei, în special. Problema consta în faptul că la început, încă nu se ajunsese la un „consensus” cu marile puteri în ceea ce priveşte soarta de mai departe a Ţărilor Româneşti şi nici rezultatul operaţiunilor militare nu era încă clar.
Un rol deosebit în diferendul basarabean î-l ocupă confuzia creată intenţionat şi artificial de către diplomaţia rusă în jurul toponimicului de Basarabia. Că această confuzie era intenţionată, ne demonstrează scrisoarea generalului Rumeanţev-Zadunaiski către contele Tolstoi datată cu 27 noiembrie 1807 în care se spunea: „…această îngustă margine de ţinut, care neformînd o provincie, poartă denumirea de Basarabia”[i].
După cum am mai menţionat anterior, pe unele hărţi ale timpului, denumirea de Basarabia se extindea nu numai asupra sudului interfluviului Pruto-Nistrean, dar şi a celui Bugo-Nistrean, ceea ce formal le permitea ruşilor să ceară de la Poartă „reîntregirea” teritoriului anexat la Rusia încă în anul 1792. În documentele diplomatice ruseşti, începînd cu sfîrşitul secolului XVIII, denumirea de Basarabia este cu insistenţă pomenită de rînd cu cele ale Moldovei şi Munteniei, insinuîndu-se că această regiune ar fi un teritoriu distinct din punct de vedere geografico-istoric şi teritorial-administrativ.
În anul 1807, la Tilzit, a fost semnat tratatul de alianţă ruso-francez care prevedea, printre altele şi încetarea ostilităţilor în Balcani prin evacuarea de către ruşi a Moldovei şi Munteniei. În acest document, Basarabia nu era pomenită aparte, deoarece se subînţelegea că interfluviul Pruto-Nistrean ar fi o parte componentă şi integrantă a Principatului Moldovei. Omisiunea Basarabiei şi extinderea acestei denumiri asupra Ucrainei Hanului care aparţinea, deja, Rusiei, a făcut ca Sankt-Petersburgul să aibă un pretext pentru a pretinde asupra Bugeacului. În scrisoarea sa către contele Tolstoi, referindu-se la tratativele avute cu trimisul francez de Champagny, Rumianţev menţiona: „Vorbindu-i de evacuarea Moldovei şi Valahiei, l-am făcut să înţeleagă clar că nu mă referam şi la Basarabia. Căuta, totuşi, să-mi demonstreze contrariul şi pretexta că dacă tratatul nu pomenea de Basarabia, această omisiune nu putea să provină decît dintr-o neînţelegere. La aceasta i-am răspuns că era permis totuşi ca odată să existe o neînţelegere care să fie şi în favoarea noastră”[ii].
Mai marii Europei, însă, nici nu aveau de gînd să respecte drepturile popoarelor mici. Comunitatea de limbă şi provenienţă (cu Franţa) sau religie (Rusia) păleau în faţa intereselor geopolitice. Numai după un an de la Tilsit, Napoleon I i-a dat de înţeles confratelui său încoronat de pe malurile Nevei, că nu are nimic împotrivă dacă Rusia va ocupa Finlanda şi Suedia pînă la Stokgolm şi, ceea ce ne interesează în mod deosebit, Moldova şi Valahia. A fost scos de sub naftalină şi proiectul ecaterinian al „Regatului Daciei” care urma să incorporeze chiar şi Transilvania. Coroana regală a „Daciei rediviva” trebuia să revină marelui cneaz Constantin.
Ruşii îşi făcuseră, deja, un plan de administrare a Ţărilor Româneşti. Conform acestuia, ele urmau a fi transformate în patru gubernii ordinare, precum urmează: Valahia Mică (Oltenia), Valahia Mare (Muntenia), Moldova şi Basarabia (raialele turceşti şi tatarlîcul Bugeacului din Moldova meridională). Unica piedică în faţa acestor planuri ambiţioase era rezistenţa înverşunată opusă de turci atît pe plan militar, cît şi diplomatic. Or, turcii înţelegeau de minune importanţa geostrategică a acestor regiuni şi, în primul rînd, a Bugeacului care stăpînea gurile Dunării şi servea ca o poartă în Balcani.
Franţa lui Napoleon, care pe faţă îi susţinea pe ruşi în intenţia lor de a anexa Principatele Dunărene, pe ascuns – asigura Stambulul cu bani, armament şi instructori. Cel mai mare duşman al lui Napoleon, Anglia, s-a solidarizat cu acesta în nedorinţa de a-i vedea pe ruşi pe malurile Propontidei (denumirea dată de către vechii greci strîmtorilor Bosfor şi Dardanele – n. a.). Suportul din partea Franţei şi Angliei i-a permis Turciei să reziste unui război care, cu unele întreruperi, a durat şase ani de zile. Dar, situaţia pe fronturi nu era în favoarea turcilor. În afară de aceasta, Stambulul conştientiza faptul că Poarta ar fi avut de pierdut oricare nu ar fi fost rezultatul iminentei confruntări ruso-franceze. Unica soluţie era ieşirea cît mai grabnică din război cu pierderi minimal-posibile şi comoda poziţie al celui al treilea care stă într-o parte şi se bucură.
În expectativa unui război de mare anvergură dintre imperiile lui Napoleon I şi Alexandru I, în primăvara anului 1812 au demarat negocierile de pace de la Bucureşti. Ele s-au petrecut în incinta hanului negustorului armean Manuk-Bei (agent al ruşilor). Turcii erau absolut conştienţi de situaţia grea în care s-a pomenit Rusia şi au insistat în restabilirea „status-quo”-ului antebelic, dar ruşii, pentru a-şi salva onoarea, aveau nevoie de o cedare, fie şi neînsemnată, din partea Porţii.
Reprezentantul Regatului Sardiniei la Sankt-Petersburg, Josef de Maistre, scria: „Se va face pace sau nu se va face? Asta se întreabă toată lumea. Nici nu va fi uşor de făcut… Turcii sînt foarte agitaţi. Sînt bătuţi, dar nu sînt deloc învinşi. E greu de a încăleca Balcanii… Ce s-a realizat? La ce vor duce aceste citadele cucerite pe Dunăre? Înclin să cred că totul se va sfîrşi printr-o împărţire pentru a satisface o onoare şi a ruina o provincie”[iii].
Concentrarea „Marii Armate” la fruntariile apusene ale Imperiului Rus, a făcut ca poziţia părţii ruse la masa de tratative din hanul lui Mamuk să fie mai conciliantă. Nici vorbă nu mai fi de anexarea integrală a celor două Principate Dunărene sau mutarea hotarului pe Siret. Alexandru I, pentru a-şi elibera armata dunăreană pentru viitorul război cu Napoleon, , î-l grăbea pe Kutuzov să încheie pacea cu turcii şi era gata să se mulţumească „numai” cu Basarabia. Turcii, la rîndul lor, dacă şi erau gata să cedeze ceva, atunci numai partea centrală a interfluviului Pruto-Nistrean şi nicidecum Hotinul şi Bugeacul (de fapt, Basarabia propriu-zisă – n. a.), care jucau un rol esenţial în dispozitivul de apărare a Imperiului Otoman. Dar, iminenţa invaziei napoleoniene şi o posibilă înfrîngere a Rusiei, i-a făcut pe turci să cedeze şi aceste ţinuturi. Or, ei încă mai ţineau minte campania din Egipt al lui Napoleon din anul 1792, cînd acesta a fost oprit abia în faţa porţilor Anatoliei, cetatea Akkra.
Generalul Langeron (emigrant francez în slujba ţarului rus) a avut o întrevedere cu Marele Vizir la Şumla. El a relatat cu amărăciune că turcul a avut mai mult bun simţ decît „creştinii” ruşi. Marele Vizir le imputa ruşilor: „Nu vă este ruşine să vă certaţi pentru un petec de pămînt care nu vă este necesar, voi care posedaţi o pătrime de glob? Tocmai cînd veţi fi atacaţi de Napoleon care vă aduce împootriva voastră jumătate de Europă? …Fiecare picătură de sînge pe care o vărsăm în acest război este un balsam pentru Napoleon… Vă dau Prutul, nimic mai mult… numai cu Ismailul şi vă este plătit războiul şi mai aveţi patru cetăţi şi o provincie superbă”[iv] Marele Vizir Ahmet, de această dată, avea în vedere nu numai Basarabia propriu-zisă, adică, Bugeacul, dar şi celelalte ţinuturi ale Moldovei cuprinse între Nistru şi Prut.
Napoleon l-a trimis de urgenţă la Stambul pe emisarul său special, generalul Andreossy, care urma să-i convingă pe turci să continue ostilităţile, propunîndu-le sprijin necondiţionat şi compensaţii teritoriale pe contul Rusiei. Andreossy a întîrziat, dar, oricum venirea lui la timp nu ar fi schimbat nimic, căci Turcia era hotărîtă să semneze pacea. Kutuzov şi succesorul său la masa de tratative, amiralul Ciceagov, au reuşit să-l mituiască pe Marele Vizir prin intermediul dragomanului fanariot Dimitrie Moruzi şi a armeanului Manuk. Ceea ce nu le-a reuşit baionetelor ruseşti, le-a reuşit pungilor cu galbeni.
În anul 1812 s-a produs cel mai ruşinos eveniment din istoria Rusiei. Această mare putere, în care creştinii ortodocşi din întreaga lume au investit atîtea speranţe şi încredere, a procedat faţă de Moldova la fel ca faţă de un inamic învederat şi de altă credinţă, ocupîndu-i şi fragmentîndu-i teritoriul. Acest lucru a fost sesizat pînă şi de către Friedrich Engels care scria următoarele: „Dacă pentru cuceririle Ecaterinei şovinismul rus găsise unele pretexte – nu vreau să spun justificate, ci scuză – pentru cuceririle lui Alexandru I, nici vorbă nu putea fi de aşa ceva. Finlanda este finlandeză şi suedeză, Basarabia este românească, iar Polonia Congresului – poloneză. Aici nu poate fi vorba de unirea unor neamuri înrudite, risipite, care poartă nume de ruşi; aici avem de a facepur şi simplu cu o cucerire prin forţă a unor teritorii străine, pur şi simplu cu un jaf”[v].
Tovarăşul de idei al lui Engels, Karl Marx, susţinea şi el ideea că Basarabia a fost anexată de Rusia prin încălcarea normelor dreptului internaţional. El aprecia că „Turcia nu putea să cedeze ceea ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta Otomană recunoscuse acest lucru, cînd la Karlowitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Vlahia, ea răspunsese că nu are dreptul de a face cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decît un drept de suveranitate”[vi].
POLITICA DE DEZNAŢIONALIZARE DUSĂ DE CĂTRE GUVERNUL ŢARIST ÎN BUGEAC ÎNTRE ANII 1812-1917
Odată anexată, Basarabia urma să mai fie şi deznaţionalizată, deoarece către anul 1812, majoritatea absolută a populaţiei ţinutului era alcătuită din români (circa 89 de procente). Nu putea fi vorba de o incorporare de durată a unei regiuni cu o populaţie străine din punct de vedere lingvistic, cu atît mai mult cu cît aceasta îşi avea în imediata apropiere propria-i statalitate.
În judeţele sudice, românii moldoveni alcătuiau cea mai mare parte din populaţie. Acest lucru este recunoscut şi de către V. M. Kabuzan, unul dintre cei mai iluştri cercetători sovietic în domeniul demografiei Basarabiei şi şi Bugo-Nistriei[vii]. În ceea ce priveşte judeţul Hotin, acolo, după cum menţiona alt cercetător cu renume sovietic, V. F. Şişmariov, se găsea „…un număr oarecare de ucraineni”[viii].
Schimbarea balanţei demografice era condiţionată şi de faptul că elementul românesc se supunea foarte greu asimilării, mai ales acolo unde el locuia compact şi era majoritar. În aceste zone, dimpotrivă, el era acel care asimila elementele alolingve. Basarabia şi, mai ales, Bugeacul şi Hotinul aveau o importanţă geostrategică prea mare pentru ca această problemă să fie lăsată în voia sorţii, căci controlul geopolitic asupra unui teritoriu se reduce în ultimă instanţă la influenţa moral-culturală asupra populaţiei acelui teritoriu (deoarece acest gen de influenţă este mult mai puţin costisitor şi mai eficient decît influenţa prin metoda prezenţei militare sau cea a coruperii social-economice).
- În primul rînd: trebuia depăşită izolarea culturală a românilor băştinaşi de cealaltă populaţie a Impreiului. În acest scop urma să fie reduse funvcţiile sociale ale limbii române, ceea ce s-a şi întîmplat. Astfel, după desfiinţarea autonomiei naţional-statale a românilor dintre Prut şi Nistru (care a existat în formă de Aşezămîntul Oblastiei de Sine Cîrmuire a Basarabiei între anii 1813-1828) a început procesul întins pe cîteva generaţii de scoatere treptată din uzul public al limbii române: între anii 1828 şi circa 1872 limbii române i s-a redus stastutul de la limbă de oficială (de stat) la limbă vorbită în situaţii informale de comunicare. Abia începînd cu anul 1907 a început proceszul de revenire în uzul public a limbii băştinaşilor.
- În al doilea rînd: guvernul ţarist a procedat la colonizarea masivă a regiunii cu colonişti ruşi, ucraineni, evrei, bulgari, găgăuzi, nemţi, greci, elveţieni, albanezi şi de alte naţionalităţi pentru a schimba balanţa demografică în defavoarea românilor băştinaşi. Politica aceasta era înfăptuită cu o deosebită rîvnă anume în judeţele care aveau o importanţă strategică deosebită (Hotin şi cele trei judeţe care alcătuiau pe atunci Bugeacul: Ak-Kerman (Cetatea Albă), Izmail şi Bender). Pentru a atinge acest ţel, coloniştii neromâni au fost puşi într-o situaţie privilegiată faţă de populaţia băştinaşă. Familiilor lor li se acorda cîte cincizeci de desetine (aproximativ 60 de hectare – n. a.) de pămînt . Ei erau scutiţi pentru o perioadă îndelungată de plata impozitelor şi eliberaţi de prestarea serviciului militar. Coloniştii europeni (nemţi, elveţieni, francezi şi cehi) şi evrei se bucurau de libertatea cultelor şi dispuneau de şcoli religioase.
- În al treilea rînd: românii basarabeni erau stimulaţi să colonizeze regiunile interne ale Imperiului Rus şi cele din Asia Centrală, Caucazul de Nord, Siberia şi Extremul Orient unde, fiind dispersaţi şi rupţi de mediul lingvistic românesc, puteau fi asimilaţi cu uşurinţă. Pentru a grăbi acest proces, doritorii de a părăsi Basarabia erau stimulaţi cu ajutoare băneşti, scutiri şi facilităţi fiscale, loturi mari de pămînt, inventar agricol, case şi vite de muncă la noul loc de trai. Merită de menţionat, că guvernul sovietic a folosit, ulterior, tot aceleaşi metode ca şi detestatul regim ţarist.
În intenţia sa de a depopula de români sudul Basarabiei, guvernul ţarist a încercat, chiar, să-i sedentarizeze agricol pe… coloniştii evrei, încercînd să-i obişnuiască cu muncile cîmpului. Tentativa s-a soldat cu un eşec total. Evreii, nu prea daţi cu sapa, şi-au vîndut sau dat în arendă loturile repartizate şi pe banii cîştigaţi şi-au deschis gheşefturile lor obişnuite: farmacii, frizerii, mici ateliere meşteşugăreşti şi diferite afaceri murdare de genul cămătăriilor, cîrciumilor şi a speluncilor „unde-şi beau drumeţii banii şi haiducii (citeşte – hoţii) gologanii”. Într-un timp foarte scurt, aproape toţi evreii s-au concentrat în oraşe şi tîrguri. La sate au rămas numai cîrciumarii, unii dintre meşteşugari şi acei care ocupau funcţiile de vechili de moşii, înlocuindu-i în această postură nu prea onorabilă pe greci.
Politica de deznaţionalizare, cu precădere a Bugeacului şi Hotinului, promovată de către guvernul ţarist pe parcursul unui secol de dominaţie, a avut un oarecare succes. Deja la mijlocul secolului XIX, în aceste regiuni, românii, deşi erau încă cel mai mare grup etnic, nu mai alcătuiau majoritatea populaţiei. Procesul a fost întrerupt de Războiul Crimeei care a readus Basarabia de Sud în componenţa Moldovei (din 1862 – României) pentru o perioadă de 22 de ani (cam ciudată coincidenţă cu timpul aflarii Basarabiei în componenţa României Mari, nu găsiţi?).
Alexandru Savin, Benedict Moldoveanu
http://mdn.md
_________________________________
[i] Gheorghe I, Brătianu, op. cit., p.16.
[iv] Hurmuzaki E., Documente privitoare la Istoria Românilor, Supl. I, vol. II, 1709-1812, documente culese din Arhivele Ministerului Afacerilor Străine din Paris, de AQ. I. Odobescu, Bucureşti, 1889, p. 368.
[vii] Kabuzan V. M., Narodonaselenie Bessarabskoi oblasti i levoberejnîh raionov Pridnestrovia”, Chişinău, 1974, p.
[viii] Şişmariov V. F., „Romanskie poselenia na iughe Rossii”, Leningrad, 1975, p.88.
(Visited 170 times, 1 visits today)
Foarte interesant material si indeosebi stirile despre evrei,cum au reusit sa se sustraga de la munci,ocupindu-se numai cu ghesefturi murdare,dupa cum le era stirpea!