Note din drumul spre frontul spaniol (Crez de generatie)

Note din drumul spre frontul spaniol (Crez de generatie)

by -
3 671

Marti-miercuri, 25-26 noiembrie – Am lãsat în urma noastrã, pe peronul Gãrii de Nord, sotii, camarazi si prieteni. S’au despãrtit cu ochii umezi si ne-au petrecut pânã departe cu privirile, în vreme ce mâinile lor se agitau în urma noastrã ca aripile rãnite ale unei pãsãri.

Am rãmas singuri în trenul care ne duce pe drumul noului destin. Ducem cu noi încrederea Cãpitanului si a tuturor camarazilor care ne însotesc cu gândul si cu sufletul. Voim sã purtãm peste hotare, legând veacurile pânã la Banul Mãrãcine, prestigiul vietii românesti si spiritul de jertfã totalã în slujba Crucii.

Sã ne ajute Dumnezeu dupã inima si gândurile noastre.

Trecerea prin punctul de frontierã Ghica Vodã s’a fãcut în cele mai bune conditiuni. Mergem în Spania prin ruta Polonia-Berlin-Hamburg-Lisabona, din voia si bunul plac al d-lui Leon Blum, care a gãsit de cuviintã sã refuze delegatiei românesti, care duce o spadã eroului de la Alcazar, Moscardo, vizele de trecere prin Franta. O, dacã generalul Cantacuzino, erou al rãzboiului mondial, cavaler al Legiunii de onoare, ar fi mers sã felicite pe Largo Caballero si pe zeita revolutiei, Passionaria, ce mai primiri triumfale în accentele „Internationalei” si cu pumnul strâns drept salut, am mai fi avut! Vor trece însã curând supãrãrile mici, pentru cã nu e departe vremea în care se vor înfrãti pe vecie, în aceeasi spiritualitate crestinã si nationalistã, Franta, Italia, Spania si România. Si atunci, va fi rãmas ca o amintire de vis urât regimul „galic” al d-lor Blum, Zay et Co.

Prin Polonia lui Pilsudsky

Iatã-ne în Polonia sepcilor cu cozoroc urias. Tot ce se încadreazã aci în stat, de la frânar pânã la maresal, toatã lumea poartã sapca legendarã a „studentului din Praga”. Oficialii de la granita polonã sunt cu deosebire politicosi si plini de amicalã atentie. Poate, pentru cã mai vãd si alte fete decât cele masono-sovietofile, cu care s’au obisnuit sã-i gratifice România oficialã.

Peisajul se continuã nemodificat. Aceleasi dealuri tesite, prelungi si ogorâte, ca în Bucovina noastrã; aceleasi sate cu cãsute acoperite de stuh; mai mult chiar, aceeasi tãrani cu zeghe mitoasã si aceleasi rumene tãrãncute în catrintã ca si în Bucovina pe care am pãrãsit-o mai adineauri. Suntem în Pocutia, pe ale cãrei câmpii si vãi, strãjuite cu pichete de brazi si de molid, au tropãit în multe rânduri caii mãrunti si nãzdrãvani ai arcasilor nebiruitului Stefan Vodã. […]

Câmpiile acoperite cu cearceaful proaspãt al zãpezii aleargã în urma noastrã. Echipa legionarã pentru Spania îsi duce viata de prizonierat a trenului: scrie cãrti postale acasã si la camarazi, glumeste cu voie bunã si consumã din hrana pe care si-a luat-o fiecare în desagã.

E noapte si trenul goneste fãrã odihnã spre granita germanã.

Prin Berlin

Joi, 26 noiembrie – Coborâm la gara „Am Zoo” si imediat ce am lãsat bagajul la hotel, pornim cu echipa sã vizitãm orasul. E ceatã, cer posomorât si frig la zero grade. […]

Berlinul posomorât si rece ne-a luat în primire si nu ne-a mai lãsat decât în dimineata urmãtoare. Ne-au minunat clãdirile masive construite ca pentru vesnicie, strãzile curate si largi, circulatia extraordinarã pe sub pãmânt, pe pãmânt si pe deasupra, si mai presus de toate ne-a impresionat ordinea, veritabila ordine germanã. […]

27 noiembrie, vineri. Hamburg. Îmbarcarea – […] În câteva ore legãtura noastrã cu pãmântul se sfârseste. Pentru câtã vreme? Poate pentru totdeauna, poate numai pentru câteva zile… […]

Oras mare, Hamburgul îti fa-ce impresia unui imens santier, înlãuntrul cãruia oamenii activi ca furnicile, primesc, transformã si expediazã bogãtiile lumii întregi. Ne-a impresionat mult palatul primãriei, pe al cãrei fronton troneazã o fericitã întâlnire, Arhanghelul Mihail.

Cãtre searã ne-am îndreptat spre port si la ora 6 1/2 am pãsit pe puntea lui „Monte Olivio”, transatlanticul nostru. […]

În primele zile viata pe mare e linistitã. Nici rãu de mare, nici furtunã. Stoluri de pescãrusi pe care îi hrãnim cu pâine ne însotesc continuu. […]

Lume pe vapor nu prea multã. Câtiva nemti, multi emigranti – majoritatea jidani. Sã fie emigranti din Germania? Le-o dorim din toatã inima si dacã pentru nemti ne bucurãm cã au scãpat de ei, pentru tãrile unde vor merge, probabil America de Sud, regretãm anticipat.

Grupul nostru „verde”, permanent izolat prin voia noastrã, a fost repede identificat. Toti stiu cine suntem si unde mergem. […]

Suntem primii legionari care purtãm pe Ocean – prin cântecele noastre – ecoul vitejiilor si suferintelor noastre. […]

E miercuri dimineatã. […] Zi de primãvarã cu cer senin ca pe la noi. Mergem de-a lungul coastei portugheze crenelatã de munti ferestruiti. Se vãd orase, forturi albe si coastele. O vreme ca în Aprilie. […] …Se vede în zare, luminatã, din ce în ce mai luminoasã, Lisabona. Limanul nostru cel dintâi în peninsula ibericã. Peste un ceas coborâm. Ce va urma? Deocamdatã nu stim, dar cu voia lui Dumnezeu, când vom putea, vom spune.

Tuturor a lor nostri din tarã cu bine si cu dragoste. Ca si la plecare, în ceasul coborârii, primul gând ne este la tarã: Trãiascã România nationalistã si crestinã!

Sâmbãtã, 5 decembrie – Însotiti de ofiterii atasati pe lângã misiunea noastrã, am vizitat Salamanca; oras tipic spaniol. […]

… În vreme ce vizitam muzeul Universitãtii, ne-a apãrut deodatã lângã o usã, sculptat în argint, strãlucitor ca lumina Domnului, Arhanghelul Mihail – proteguitoul nostru; cu sabia lui de foc ne trasa parcã drumul cel bun pe care pãsim de când am plecat, continuu sub privegherea lui.

Dupã amiazã, îmbarcati în 3 automobile elegante, conduse de voluntari care în viata de toate zilele sunt avocati, profesori etc., puse la dispozitia noastrã de generalisim, pornim, mereu însotiti de ofiterii Villalba si Garzon, spre Soria, localitatea în care se aflã gene-ralul Moscardo, eroicul apãrãtor al Alcazarului, cãruia urmeazã sã-i înmânãm spada de onoare pe care i-o oferã scumpa noastrã Gardã de Fier. […]

Generalul Moscardo

La 12 ajungem la Soria, cartierul generalului Moscardo. Pe dreapta si pe stânga sunt însirati falangisti si navarezi, ce ne salutã cu multã cãldurã.

Am ajuns la Palatul Prefecturii. În capul scãrii, între ofiterii sãi de stat major, ne asteaptã generalul, care ne ureazã bun sosit. Suntem condusi sus si dupã prezentãrile de rigoare, în fata tuturor reprezentantilor civili si militari ai puterii, are loc ceremonia predãrii sãbiei de onoare.

Generalul Cantacuzino oferã sabia, pronuntând câteva cuvinte. Rãspunde Moscardo vãdit impresionat, în spanioleste. E atâta cãldurã în cuvintele eroului de la Alcazar! Si, când vorbeste de legãtura prin care – prin noi si el – poporul român si poporul spaniol se unesc întru apãrarea aceluiasi ideal, fata i se împurpureazã si ochii îi lucesc.

Moscardo nu are deloc aerul clasic al eroului, asa cum îl proiecteazã imaginatia popularã. Este un bãrbat înalt, cam de 56 de ani, poartã ochelari, si o anumitã discretie, care se citeste pe fatã si în miscãri, îi dã înfãtisarea mai degrabã a unui profesor universitar decât a unui militar. Este de o modestie excesivã si de o politete cum numai oamenii cu adevãrat mari o pot arãta. Si totusi, câtã nobilã virtute, cât viril temperament clocotesc în omul acesta, care timp de 72 de zile a organizat rezistenta Alcazarului.

Câtã bãrbãtie si câtã dragoste de patrie în omul acesta, care preferã sã-si vadã ucis copilul decât sã predea Alcazarul în care se închisese falanga onoarei spaniole, care îsi vede un alt fiu – locotenent – ucis la Barcelona si care tremurã acum pentru viata altuia care luptã în Asturii!

Pentru educatia tinerelor generatii se face mereu apel la Plutarh. Ar face bine educatorii dacã, printre frumoasele exemple de virtute din lumea anticã, ar mai apela si la exemplele timpurilor noastre; fapta lui Moscardo depãseste cu mult actualitatea si, înscriindu-se în eternitate, se ridicã, cu sau fãrã voia noastrã, la valoare de simbol.

La banchetul ce s’a dat pentru noi, l’am avut pe generalul Moscardo asezat în fata mea. Pãrea coplesit de propria lui glorie si parcã se jena de tot ceea ce se întâmplase. Ne privea ca si cum si-ar cere scuze. […]

Suntem apoi primiti pentru foarte scurt timp – întrucât trebuie sã ne grãbim ca sã ne întoarcem la Aranda încã înainte de cãderea noptii – la sediul local al Falangei spaniole, unde ni se face o receptie deosebitã. Participã si generalul Moscardo cu tot statul sãu major.

În numele Falangei vorbeste seful respectiv, iar pentru noi rãspunde Ionel Mota, dupã care mica noastrã echipã intoneazã bãrbãteste „Imnul tineretii legionare”. Si iatã cum, pentru întâia oarã, în Spania, la mii de kilometri de tarã, sub boltile unui palat vechi cât istoria, rãsunã în accentele muzicii fãcutã de camaradul Mânzatu versurile cioplite din tãriile ceresti ale poetului nostru drag Radu Gyr!

Si suntem cu deosebire emotionati când ultimele accente sunt acoperite cu urale iesite din piepturile tuturor, ofiteri, generali sau falangisti: „Arriba Espana! Trãiascã România!” […]

E noapte cu stele. Tãcem si ne depãnãm fiecare gândurile. Si toate se întâlnesc în acelasi plan: O Spanie eliberatã si o Românie reînnoitã în spirit si în ideal. […]

Luni, 7 decembrie – … Pe searã intrãm în cetatea de douã ori istoricã, Toledo.

Marti, 8 decembrie – De dimineatã pornim sã vizitãm orasul. […]

Însotiti de comandantul Villalba, unul dintre apãrãtorii Alcazarului, si de cãpitanul Agulla – alt erou – vizitãm ce a mai rãmas din Alcazar. Cu neputintã de descris… […]

… Alcazarul, simbolul vechii Spanii, s’a apãrat timp de aproape trei luni, singur, împotriva tuturor mijloacelor de distrugere întrebuintate de copiii satanei.

Efectivul Alcazarului asediat? Populatia civilã, 800 de suflete. Apãrãtorii propriu zisi, 1.200 de oameni. 700 guarzi civili, 8 cadeti, 200 de soldati de la scoala militarã, 50 de soldati de la scoala de gimnasticã si 200 de falangisti. Pierderi: 81 de morti si 500 de rãniti.

Toatã lumea aceasta a trãit 72 de zile cu 100 de grame carne de cal, 1 litru de apã pe zi de fiecare si pâine fabricatã acolo din grâul pe care l-au adus dintr’un depozit, cu ocazia unui contraatac dat anume în acest scop. La eliberare mai aveau 100.000 litri apã si 400.000 cartuse.

Am urmãrit pas cu pas tragedia asediului. Si minunile. Ici un obuz care explodeazã într’o camerã plinã cu ofiteri, fãrã sã rãneascã pe nimeni; dincolo o bombã de avion care cade într’o camerã întesatã cu falangisti si nu face explozie. O minã explodeazã si dãrâmã jumãtate dintr’un dormitor de elevi, dar nu rãneste pe nimeni. Mâna lui Dumnezeu peste tot…

La Alcazar nu s’au apãrat oamenii acestia în frunte cu Moscardo, ci însãsi istoria Spaniei, prin cel mai autentic paladin al ei, Alcazarul.

Sub Crucea lui Hristos, cavalerii Alcazarului au înscris în cartea eroismului uman o paginã nouã si cu deosebire glorioasã.

Iesim din Alcazar cu convingerea cã, pe deasupra tuturor instrumentelor diavolului în luptã cu divinitatea, se înaltã sublim eroismul pus în slujba Crucii, care învinge tot, absolut tot.

Crez de generatie, Vasile Marin

(Visited 203 times, 1 visits today)

3 COMMENTS

  1. A se citi toată cartea! Nu trebuie să lipsească din biblioteca nici unui Legionar! T.L.C.!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.