„Mulţimile mâniei”

„Mulţimile mâniei”

by -
0 446

„Spune-mi pe cine preţuieşte un popor ca să-ţi spun de ce anume se teme el”. Am citat din memorie un gând al lui Motru, un gând profund devenit o idee de mare notorietate, ideea referitoare la distincţia dintre oamenii însemnaţi ai unui popor şi oamenii populariai unei perioade. Un om popular (reprezentativ) este o creaţie plebiscitară, e ales de mulţimi ori de publicuri cu alegeri mediocre, adică cele care nu se deosebesc între ele prin vreo gradaţie cum nu se deosebesc între ele voturile din urnele electorale. Popularitatea este opera indivizilor aritmetici, care se pot aduna fără de vreo distincţie, egali între ei, ca şi numărul care-i numără: 1+1+1+1… ş.a.m.d., fără ca să poţi spune ceva distinct despre aceste unimi aritmetice. Omul însemnat este cu totul altceva, este cel ce se iveşte dintr-un mare gol, din ceea ce lipseşte în lume ori în marea de trăiri ale unui popor la un moment dat. Omul însemnat umple golul acela prin lucrarea lui, prin opera lui, prin fapta lui. Spunem că golul acela a căpătat forma unei necesităţi teribile, resimţite de poporul acela, de lumea aceea ca mare nevoie, ca mare lipsă. Nevoia aceasta, ne tâlcuieşte Motru, este expresia acelui gol, pe care numai omul de seamă îl umple, pentru că fapta sa creatoare a găsit ceea ce lipsea, lucrul acela de trebuinţă pentru popor, pe care lumea îl presimţise în chip obscur sub forma unei teribile nevoinţe, a unei aşteptări obscure, a unei neîmpliniri active în câmpul vieţii, mai activă decât orice altă forţă sufletească. Perioada postbelică românească a fost una în care poporul românesc a suferit o teribilă depotenţare sufletească, măsurată prin cele 8000 de titluri şi de autori scoşi din circulaţia vie a culturii de părinţii celor care azi ne învaţă cum să facem reforme şi cum să ne raportăm la comunism. Creaţia lui Eminescu n-a mai avut libertate de circulaţie prin spaţiul viu al culturii române, căci o parte a operei sale a fost cenzurată. Poezia lui Octavian Goga a fost interzisă, poezia lui Radu Gyr aşişderea, iar pentru poemul liric, Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane poetul temniţelor a fost condamnat la moarte. Blaga a fost scos din manuale şi din biblioteci, Psalmii arghezieni au fost interzişi, ba toată opera marelui poet a fost condamnată public prin sentinţa unui proletcultist de talia lui A. Toma, care scriind Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei, declanşase procesul de condamnare la moarte civilă a marelui poet. Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui Călinescu a fost scoasă din circulaţie, interzisă, opera lui Gh. Brătianu a fost interzisă, iar marele istoric a fost aruncat în temniţă unde s-a stins refuzând să-şi recuze studiile în care susţinuse că Basarabia este pământ românesc, Voiculescu a fost aruncat în temniţă şi interzis, la fel Mircea Vulcănescu, la fel Anton Golopenţia, care-au pierit în temniţele comuniste prin moarte martirică, opera lui Nae Ionescu a fost interzisă, Aron Cotruş interzis, marii creatori de la Rugul Aprins, cei de la Grupul Crinul Alb n-au fost încă restauraţi în conştiinţa publică. Sufletul românesc era arestat, simţirea românească, în sentimentele ei inteligente, creştine şi româneşti, era interzisă, suprimată. Un gol teribil s-a ivit atunci în sufletul poporului român. Golul acesta a fost umplut de fapta unei generaţii binecuvântate, miraculoasă, tainică, „Generaţia Labiş”. Ei i se datorează redescoperirea culturii proprii, a sufletului interzis, a simţirii întemniţate, ei au scos sufletul românesc şi creştin din temniţă, ei au fost eliberatorii gândirii de sub robia ucigaşilor de suflete. Fapta aceasta s-a petrecut aievea şi ea a căpătat puterea de mărturie a operei, a marilor opere ale acestei generaţii. Literatura lor o mărturiseşte. Epoca postdecembristă nu s-a bazat pe această generaţie, pe oamenii ei. Epoca aceasta tristă şi defectă în fondul ei a reuşit performanţa tragic-absurdă a unei noi reprimări culturale, a scufundării acestei generaţii miraculoase într-o uitare publică pe care n-a încercat încă nimeni s-o înlăture. În loc să devină baza de recrutare a noilor elite, Generaţia Labiş a fost marginalizată, agresată mai tare decât în epoca ei de afirmare. Ceea ce-a urmat a fost o adâncire a golului pe care zadarnic au încercat şi încearcă partidele să-l umple. El nu poate fi umplut de oricâte valuri plebiscitare, de popularităţi electorale. Acestea nu pot umple golul căci golul este încă mai adânc, abisal, în sufletele celor aleşi de viiturile plebiscitelor. Pentru umplerea acestui gol este necesară opera de profundă schimbare morală a celor care se primenesc la guvernarea unui popor. Mihai Eminescu, pe care-l evocăm în fiecare ianuarie din adâncul de suferinţă al neamului românesc, a spus-o mai potrivit decât oricine altcineva printr-un gând căruia i-a dat puterea unei teorii: teoria compensaţiei.

„Sunt aci mii şi mii de oameni cari nu compensează prin nimic munca societăţii ce-i susţine (…)Trebuinţele aristocratice ale plebei ignorante (…), intelectual sterpe şi moraliceşte decăzute, iată ceea ce apasă asupra poporului, Această pre­siune nu ar exercita-o nici capitalul moştenit, nici cel câşti­gat, prin muncă proprie (s.n.). Acesta e, din contra, totdeauna la dispoziţia muncitorului, căci dacă n-ar fi ar rămâne improductiv. Dacă socialiştii români ar face bine să cerceteze sub câte forme bugetare, fie ale comunei, ale judeţului, ale statului, se escamotează şi cel din urmă ban câştigat de omul din po­por prin muncă, pentru a hrăni cu el clasa de postulanţi şi de ambiţioşi de rând cari trăiesc din fondul mizeriei comune, fără nici o compensaţie pentru aproapele lor, atunci s-ar convinge că răul la noi este cu totul de altă natură. (…) Care e cauza tuturor relelor acestora”? Faptul simplu, subliniat de marele poet, că poporului i se „ia, i se tot ia şi lui nu i se dă nimic în schimb. Pripa cu care s-au introdus reformele, ne­temeinicia lor, libertatea dată miilor de Caradale de-a trăi fără muncă din exploatarea claselor producătoare…”, iată cauza. „… Oriunde, manufactura dispare, precum dispar la noi pe zi ce merge industriile şi meseriile, şi unde creşte necesitatea de-a exporta productele, într-o formă crudă, nepregătită, omul recade în barbarie. În asemenea ţări averea scade an cu an, scăzând necontenit şi valoarea omului…”.

„Şi când o rasă a căzut prin inepţii economice, atunci i se scoate ponosul că e leneşă, fatalistă, ignorantă (…). De religii deosebite şi de origini deosebite, sub alte clime şi latitudini geografice, statele omeneşti se aseamănă numai decât de îndată ce li se retrage putinţa de-a diversifica şi-a înmulţi ocupaţiile cetăţenilor, de-a le da putinţa de-a se dezvolta orice individualitate. (….) Activitatea industrială ne lipseşte, lipseşte piaţa în care braţele să se ofere şi să găsească întrebuinţare” (subl. ns.).

Gândirea lui Eminescu are caracterele marilor teorii, ale marilor paradigme, care preschimbă enunţurile teoretice în tot atâtea modele de răspuns la întrebări similare în epoci şi la societăţi diferite. Iată un astfel de enunţ, pe deplin relevant ieri ca şi astăzi: „Veniturile statului, scrie Eminescu, per­cepute asupra contribuabililor (…), sunt plata pe care cetăţea­nul o dă pentru a primi în schimb servicii echivalente. Ce servicii echivalente ne dau Adunările care-şi pierd vremea în discuţii zadarnice, votând însă cu iuţeala aburului legile cele mai importante, care ar trebui mult timp studiate? (…) Suma neproporţionat de mare care se ia în fiecare an din averea comună, în loc de a se întrebuinţa la dezvoltarea vieţii economice şi de cul­tură a populaţiunilor, se împarte în sinecure mari şi mici pentru o clasă de oameni, fără ştiinţă, fără merit, cari, tocmai pentru că n-au nici una, nici alta, s-au constituit într-o so­cietate de exploatare pentru care toate mijloacele de a veni la putere sau de a se menţine sunt bune. (…). Cine suferă mai mult prin această stare de lucruri sunt elementele muncitoare (s.n.) şi sănătoase ale naţiunii noastre, sunt toţi aceia care nu aspiră la privilegii şi sinecure ci trăiesc din produsul mun­cii lor proprii. Tocmai în clasele pozitive ale naţiei se observă o scădere continuă a averii (s.n.), sub fel de fel de fel de forme ingenioase li se sustrage acestor clase până şi cel din urmă ban, pentru a întreţine cu el luxul unor nulităţi ambiţioase, incapabile de muncă, precum sunt incapabile de dreptate şi de adevăr…” (Opere, vol. XII, Edit. Academiei, Buc, 1985, p. 19-20).

Ca sociolog al înaintării popoarelor întru civilizaţie, Eminescu a gândit toc­mai căile progresului istoric proprii oricărui veac: a. organi­zarea muncii; b. crearea şi apărarea industriei şi c. rapor­turi sociale de compensaţie între clasele de sus şi poporul producător. Eminescu a redat culturii şi poporului român marea sin­teză la răscrucea acestui mileniu. Rare, deşi nu puţine din cele care există, sunt acele culturi care „s-au rostit” pe ele în creaţia toată, vastă şi complexă a unei personalităţi exemplare, care devine astfel „omul deplin” al acelor culturi. Născută de gândirea lui Eminescu, sociologia pozitivă româ­nească ni se înfăţişează ca prima mare sinteză ştiinţifică, teoretică-reflexivă românească asupra societăţii şi a civilizaţiei moderne.

PS Tocmai prin mijlocirea gândirii lui M. Eminescu putem intui, în iureşul clipei acesteia, de ce-au ieşit pe străzi oraşele României sub chipul aceloraşi „mulţimi ale mâniei”, care s-au rupt din blocul de echilibru al tuturor neamurilor Europei, deopotrivă în Spania şi Italia, la Londra şi la Atena, spre a vesti elitelor acestui veac amorţit că nu se mai poate merge aşa, că ceva trebuie să se schimbe din rădăcini pentru a salva organismul moral al civilizaţiei europene, că fără de această primenire morală din adâncuri „mâine, puii păsării cu clonţ de rubin// vor ciuguli prin ţărână// şi vor găsi poate// urmele celei ce-a fost cândva //civilizaţia europeană”. Am parafrazat versurile notate de marele poet, Nicolae Labiş, pe patul spitalului, în clipa sfârşitului său pământesc. Continentul atlantic, adică popoarele Americii şi ale Europei tocmai s-au trezit din beţia băncilor, a marelui bancher mondial şi deopotrivă a minciunilor cu care ne amăgesc plutocraţiile oligarhice ale acestei lumi. Aceste „movements of rage”, cum le numea un sociolog american, sunt tocmai proba de foc a acestei teribile treziri. Fie ca trezirile acestea să se preschimbe în trezia elitelor înnoite ale Europei creştine de mâine, fără de care nimic nu se va alege din vânturătoarea veacului!

autor: prof. univ. dr. Ilie Bădescu

sursa: Revista Clipa

(Visited 53 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.