Mircea Eliade despre defetism şi germanofobie

În paginile Jurnalului său, Eliade denunţă defetismul, obtuzitatea, “imbecilitatea” anumitor români, unii dintre ei funcţionari de stat, chiar diplomaţi: ”Căderea Tunisiei (ocupate de trupele anglo-americane n.n) a fost sărbătorită cu şampanie de aceiaşi români care n-au băut şampanie la nici o victorie germană împotriva Rusiei. Aceiaşi tragică iluzie pe care o are legaţia noastră din Lisabona şi, probabil, de peste tot. Nimeni nu vede faptul simplu că, dacă ruşii nu pot fi bătuţi, căderea Germaniei va aduce după sine ocuparea României de către sovietici cu tot ce urmează: execuţia celor 100 000 de oameni care, în pofida păcatelor lor, alcătuiesc astăzi fenomenul românesc”[1]. În noiembrie 1942, eşecul trupelor germane în nordul Africii îi induce o stare de adâncă disperare: “Evenimentele din nordul Africii (înfrângerea lui Rommel, debarcările anglo-americanilor) m-au tulburat enorm între 6 şi 8 niembrie. Insomnii, coşmare, deprimare. Vedeam, ca de obicei, totul referindu-se la ţara mea. Îmi spuneam că diviziile germane retrase de la Stalingrad pentru a fi trimise în Franţa vor fi înlocuite prin divizii româneşti; că, în orice caz, unui român înţelept nu-i poate conveni o înfrângere a Axei, acum,  când armata noastră e pe Volga etc. Inutil să adaug că toată legaţia noastră din Madrid, ca şi cea de la Lisabona, de altfel, exultă de bucurie…”[2] În acest cadru, Eliade face apel la istorie, comparând lansarea Imperiului otoman ca factor determinant în politica europeană, imediat după cucerirea Constantinopolului, cu “intrarea activă” a Uniunii Sovietice în politica mondială, cu statut de mare putere, agreată şi legitimată de marile democraţii occidentale. Aceste perspective geopolitice erau total neinteresante şi ignorate de anglofili, motiv pentru care Eliade se arată extrem de iritat în desele discuţii abordate pe această temă: “Ceea ce mă exasperează în discuţiile cu filoenglezii, care se bucură de o eventuală înfrângere a Germaniei, este că pasiunea lor politică îi face să uite faptul decisiv al actualului război: intrarea activă a Rusiei în istoria mondială. Tot aşa se băteau, pe timpuri, latinii şi cu grecii la Constantinopole, lăsând pe turci să pună piciorul în Europa. Apoi, trei sute de ani, tot noi, poporul român, a trebuit să sângerăm pentru ca turcii să nu ajungă în inima Europei. De data aceasta, nu ştiu dacă se va mai repeta istoria”[3]. De altfel, personalul Legaţiei române de la Lisabona era alcătuit din funcţionari de carieră, oameni ai vechiului regim, carlişti şi anglofili înfocaţi. Şeful misiunii diplomatice din capitala Portugaliei era Victor Cădere, recunoscut în mediile diplomatice şi politice drept un vechi intrigant carlist, care i-a creat şi mici probleme şi dificultăţi tânărului consilier cultural – cunoscută fiind simpatia lui Eliade pentru Legiune şi pentru politica pro-Axă –  imediat ce acesta fusese expulzat de la Londra şi numit în funcţie la Lisabona. De asemenea, Brutus Coste fusese însărcinat cu afaceri la Washington şi, deşi un  partizan înfocat al anglo-americanilor, a păstrat relaţii amicale cu Eliade, ba mai mult, filosoful a beneficiat constant de ajutoare băneşti din partea soţilor Coste (Brutus şi Tanţi), atitudine răsplătită, peste ani, în 1949, când Eliade va dedica soţilor Coste cartea sa, Le Myithe de l’eternel retour. Totuşi, simpatiile pro-aliate afişate fără echivoc în cadrul micii comunităţi româneşti din capitala lusitană l-au agasat pe tânărul consilier cultural, care s-a declarat adânc decepţionat de inepţia calculelor politice ale colegilor, de lichelismul postulat la rang de conduită şi etichetă diplomatică şi, nu în ultimul rând, de lipsa lor de patriotism. Acest tip de român, salonard şi lichea, tranzacţionist şi sperjur al tuturor principiilor şi credinţelor, îi repugna lui Mircea Eliade, cel care se simţea “atât de român” în condiţiile în care crescuse alături de Nae Ionescu, “maestrul”, “ghidul” său spiritual şi mentorul unei teribile generaţii de intelectuali[4], în contextul în care aderase la o mişcare naţionalist-creştină, a cărui fondator şi conducător îl transformase într-un “fanatic român”, după cum Eliade însuşi recunoaşte în paginile Jurnalului său[5]. Hotărât lucru că tânărul Eliade se simţea aproape străin în acel mediu care nu rezona sentimental cu neliniştea şi credinţele sale despre rostul războiului sfânt anti-sovietic, despre misiunea şi destinul neamului românesc: “Sunt atât de înspăimântat de viitorului neamului meu, încât toată viaţa mea autonomă şi forţa mea de credinţă sunt suspendate. Fac eforturi silnice ca să mă dezbar de această obsesie (ce are să se întâmple cu România dacă nu se rezolvă milităreşte problema Rusiei?!), ca să pot lucra, să pot gândi, să pot trăi chiar. Pentru că viaţa mea a ajuns o agonie, cu atât mai completă cu cât am impresia că aici la Lisabona, sunt singurul care o suport. Ceilalţi, băieţi buni, de altfel, ciocnesc paharele în cinstea victoriilor anglo-americane, uitând că diviziile noastre sunt pe Volga”[6]. Starea depresivă este accentuată nu doar de polemicile nesfârşite cu “băieţii buni” – o altă faţetă a “băieţilor deştepţi”, demascaţi în toată goliciunea lor intelectuală şi sufletească într-un articol din 1936[7], cât mai ales de perspectivele sumbre ale culturii şi civilizaţiei româneşti ameninţate cu dispariţia.

Nu doar la Lisabona şi Madrid[8] întâlneşte Eliade o astfel de atmosferă defetistă. Înainte de a călători spre Bucureşti, unde ajunge la 13 iulie 1942, M. Eliade a trecut prin Berlin unde a stat două zile discutând îndelung cu prietenul şi colegul său de generaţie Dimitrie Cristian Amzăr şi el student şi discipol al profesorului Nae Ionescu. Consilier cultural al Legaţiei noastre din capitala Reich-ului, Amzăr îi descrie lui Eliade atmosfera apăsătoare care domneşte în sânul Legaţiei, pe care el, ca legionar şi om al lui Nae, trebuie să o suporte. În primul rând Amzăr denunţă “pesimismul” şi “anglofilia” funcţionarilor români din capitala Germaniei, faptul că simpatiile anglo-americane îi împiedică să vadă jocul perfid la care se pretează democraţiile occidentale ajutând Armata roşie şi pe Stalin. Eliade pleacă deprimat de la Berlin, constatând optuzitatea funcţionarilor de la Legaţia noastră şi consemnând, pe de altă parte, în baza unor informaţii primite de la Amzăr şi curierul Voinescu, posibile tracasări ale S. S. I-lui, care continuă vânătoarea de legionari. Astfel, în timpul unei deplasări în ţară, colegul său Amzăr întâmpinase o serie de greutăţi din partea serviciilor secrete româneşti, care îi refuzaseră viza pentru Germania timp de şase săptămâni. Deşi nu o scrie explicit în Jurnal, Eliade lasă să se înţeleagă paradoxul unei atât de precare, injuste şi păguboase atitudini din partea serviciilor secrete române, care nu observă deserviciile aduse cauzei comune germano-române în raport cu războiul antisovietic de către funcţionarii anglofili, în schimb sunt urmăriţi informativ simpatizanţii legionari, cu siguranţă cei mai fideli partizani ai războiului antibolşevic, antirusesc : “Vizita berlineză mă deprimă. Toată lumea de la legaţie cu care vorbesc e pesimistă şi anglofilă. Cucerirea Voronejului (operaţiune de succes a trupelor germane n.n.) nu e luată în seamă. Cineva îmi spune (Amzăr n.n.) că în ziua în care a căzut Tobrukul (cucerit de corpul expediţionar german din Africa, condus de mareşalul Rommel n.n.), toată legaţia noastră din Berlin avea dureri de cap şi cerea servitorilor aspirine…După cinci ani găsesc Berlinul mai trist…Văd, şi petrec aproape tot timpul cu tinerii de la serviciul de presă. Amzăr îmi spune să mă feresc în ţară, căci pe el, Serviciul Secret l-a ţinut şase săptămâni fără viza de ieşire, Mai amuzant decât asta: curierul Voinescu, cu care dorm în aceiaşi cameră la Eden, îmi spune că e o ruşine ce se întâmplă în ţară cu serviciile secrete, îndeosebi cu urmărirea legionarilor, se cheltuieşte aproape un miliard…”[9].

Obtuzitatea unor cercuri politice, germanofobia accentuată a personalului diplomatic al Legaţiei române de la Lisabona şi nu numai, îl determină pe Eliade să creioneze în culori sumbre viitorul României şi al său personal. Cu ani în urmă, într-un articol din “Vremea”, în 1937, tânărul filosof şi gazetar sesizase incoerenţa, corupţia şi demagogia ieftină a politicilor interne promovate de elita interbelică[10]. În aceeaşi cheie trebuie decriptată şi acuza lansată în 1943 împotriva oamenilor politici care vor “ să se aranjeze cu anglo-americanii”, uitând de pericolul sovietic: “În această furtună hotărâtoare piloţii sunt orbi”[11]. Eliade utilizează aceeaşi formulă din articolul său interbelic pentru a responsabiliza pe cei pe care el îi considera inabili, chiar neaveniţi, dar care conduc totuşi destinele poporului român în teribila încleştare: “Jertfa noastră de sânge e compromisă de jocul idiot al conducerii noastre politice, care încearcă un joc dublu, cu anglo-saxonii, pierzând şi ceea ce câştigasem de la nemţi, nedobândind nimic de la anglo-americani. Marele Ică a făcut politică sută la sută cu nemţii, şi tot el vrea să facă acum o politică cu anglo-americanii, trimiţând emisari imbecili, care sunt prinşi de Gestapo şi care ne costă noi divizii pe front”[12].

 Inaderenţa sa la spiritul de “gaşcă”, oportunismul amicilor săi diplomaţi, talentul meschin al acestora de a exploata orice situaţie – inclusiv nenorocirea ţării – în interes personal, îl fac pe Eliade să se refugieze în scris. Dar şi acest refugiu, care-l liniştea altădată, se dovedeşte neprimitor şi ineficient: “Dar trebuie să scriu. Pentru că, vorbind drept, nu putem fi siguri de nimic, dacă înving roşii, şi eu, şi opera mea, şi neamul meu – dispărem. Asta nu înseamnă să renunţ la vocaţia mea şi la datoria pe care mi-am impus-o: să lucrez până la urmă, orice s-ar întâmpla şi oricât aş fi de sigur că munca mea e zadarnică”[13]. Nostalgia mansardei, mic templu de reflecţie şi creaţie, îl reintroduce în peisajul bucureştean al tinereţii sale, dar îl catapultează implicit în actualitatea dureroasă a Bucureştiului supus bombardamentelor aviaţiei americane şi, mai ales, îi reconfigurează tragic încleştarea supremă pe care o trăieşte neamul românesc în conflictul din Răsărit. Dramatismul retragerii armatei române din faţa tăvălugului rusesc îi induce o stare de maximă nervozitate şi lipsă de concentrare: “Unde este înţelepciunea mea, puterea de a mă detaşa de lume şi de durere, pe care o aveam altădată şi de care eram atât de mândru? Astăzi trăiesc patetic, posedat şi violentat de orice ştire dezastruoasă, tragedia neamului meu şi a Europei. Nu mă pot “detaşa”, nu-mi pot găsi echilibru lucrând. Dar nici pe lucrul meu nu mai sunt stăpân”[14].

Actul de la 23 august 1944 l-a bulversat total pe Mircea Eliade. El avea să consemneze în Jurnal că “luna august 1944, şi îndeosebi a doua ei jumătate, a fost cea mai groaznică lună a mea”[15]. Evenimentele din România au coincis cu înrăutăţirea stării de sănătate a soţiei, Nina Mareş, de care Eliade se simţea legat “mai mult decât prin dragostea şi prietenia noastră; suntem legaţi prin istoria pe care am trăit-o sau am făcut-o împreună”[16]. Ideea pierderii fiinţei dragi se împleteşte delirant cu drama ţării ocupate de Armata roşie şi de perspectiva sumbră a comunizării şi slavizării României. După ore de priveghere la capul muribundei sale soţii, Eliade asculta deprimat ştirile din România: “Nopţile – atârnaţi de radio şi telefon, în aşteptarea veştilor din România. De la capitulare, n-am mai putut face nimic altceva decât să ascultăm la radio, să citim ziare şi să dăm telefoane la prieteni pentru ştiri. Trăiam tensiuni variate: de mai multe ori pe zi eram resemnaţi, fericiţi sau deprimaţi”[17]. Ştirile controversate de la radio şi din presă, dar mai ales veştile alarmante din ţară primite telefonic de la prieteni şi de la românii refugiaţi din calea trupelor sovietice (cazul lui N. I. Herescu, preşedintele Societăţii Scriitorilor Români, ajuns în Portugalia cu fiica şi soţia şi găzduit de Eliade), îi provoacă lui Eliade o stare confuză definită de el drept “pur şi simplu o întunecare a minţii”, manifestată prin neuroastenie, surmenaj şi febră continuă, concluzionând, încă o dată, că “luna august a fost infernul meu”[18].

Eliade nu condamnă explicit pe artizanii rocadei de la 23 august 1944 – apreciată atunci şi mai târziu în diverse cercuri ale exiluliui, drept un act de trădare – dar paginile Jurnalului, anumite pasaje în care Eliade condamnă defetismul şi inepţia unor cercuri politico-diplomatice din ţară şi străinătate, pot dezvălui adevărata opinie despre actorii dramei de la 23 august. În acest cadru se înscrie şi relatarea/reluarea considerentelor subliniate de Eliade în cazul defecţiunii Italiei: “Capitularea Italiei – pe care toată lumea o aştepta, dar nu în halul acesta de perfidie (armistiţiul semnat la 3 septembrie) – m-a făcut să-mi pierd şi bruma de speranţe care îmi mai rămăsese. Probabil că nemţii vor retrage noi divizii de pe frontul rusesc, ca să întârzie ocuparea Italiei de către Aliaţi. Şi cum nu mă interesează – ca român – decât frontul răsăritean, nu mai văd nimic înainte. Singura salvare ar fi ca Aliaţii să debarce în Balcani. Dar mă îndoiesc că Stalin le va îngădui asta. Ultimul simpatizant al Italiei la Lisabona – eu eram acela – întoarce şi el capul şi scuipă. Niciodată n-am crezut că italienii pot fi lachei. Acum m-am convins. Ieşirea lor din război e tot atât de ruşinoasă ca şi intrarea lor în război. Sper să trăiesc atâta, încât să asist la diaspora italienilor transformaţi în chelneri şi cântăreţi şi închirierea Italiei la societăţi de turism”. Aprecierile lui Eliade sunt extrem de dure la adresa “perfidiei” italienilor şi a celor care au complotat pentru arestarea lui Mussolini şi ieşirea din război. Chiar dacă relatările lui Eliade despre arestarea Mareşalului Antonescu, capitularea României, transformarea în prizoneri de război a 130 000 de militari români lipsesc din paginile sale memorialistice, suntem pe deplin îndreptăţiţi să interpretăm tăcerea sa ca un imensă deziluzie faţă de actul de la 23 August 1944 Dacă trădarea italienilor a fost plastic vituperată, ba mai mult, o notează şi o  subliniază în Jurnal, pentru ca să-şi amintească “mai târziu de poltroneria italienilor”[19], actul de la 23 august este lăsat sub tăcere. Deznădejdea lunii august 1944, bine accentuată în memoriile sale, se datorează atât bolii agravante a soţiei, cât şi capitulării României. Credem că Eliade se considera mult prea român pentru a mai sublinia, încă o dată, în scris, ruşinea trădării, dar mai ales tragismul scenei arestării Mareşalului. Totuşi, într-o scrisoare adresată lui Alfredo Pimenta, istoric, poet şi scriitor portughez (1882-1850), Eliade alege să cauţioneze acţiunea de la Palat, încercând să-i găsească regelui circumstanţe atenuante, scriindu-i prietenului său, naţionalist şi susţinător de marcă al lui Salazar şi al conceptului de Estado Nuovo, că: “Regele a ales singura soluţie care, deşi tragică, asigura cel puţin un minim de existenţă naţională”[20]. Desigur, în sistemul său valoric bulversat de tragedia neamului, Eliade considera monarhia singurul bastion al ideii de stat şi suveranitate naţională. Naţionalist şi “fanatic român”[21], departe de ţara ocupată de Armata roşie şi supusă terorii istoriei, Eliade se ancora, se agăţa disperat de orice ar fi putut reprezenta speranţă dăinuirii româneşti.