Mai avem nevoie de „articolul de mobilier bibliotecă”?

Mai avem nevoie de „articolul de mobilier bibliotecă”?

by -
0 648

Vă puteţi imagina cum arată o casă fără bibliotecă? Sau poate aţi văzut deja case în care biblioteca joacă rolul de vitrină pentru bibelouri şi alte mărunţişuri cu încărcătură sentimentală… Ca atare, reiau: vă puteţi imagina o casă fără cărţi? Barometrul de Consum Cultural din 2005 lansa o întrebare interesantă pentru România legată de numărul de cărţi pe care respondenţii le au în bibliotecă, altele decât cele de şcoală, ziare ori reviste. Întrebarea a fost reluată şi în 2006, iar cifrele sunt cel puţin revelatoare: aproape 15% dintre respondenţi au declarat în 2006 că nu au nicio carte în bibliotecă, iar alţii, peste 22%, au optat pentru varianta între una şi 20 de cărţi. Dacă îi adăugăm şi pe cei care au preferat să nu dea un răspuns, ajungem la aproape jumătate dintr-un eşantion reprezentativ la nivel naţional.

În cazul lectorului de carte din România, ultimul Barometru al Consumului Cultural întocmit în noiembrie 2009 relevă faptul că acesta a scăzut simţitor, iar 53% dintre respondenţi declară că nu vor cumpăra deloc cărţi în ultima parte a anului pe fundalul crizei pe care o traversăm. Acest ultim studiu nu păstrează însă întrebarea legată de numărul de cărţi pe care fiecare respondent le are acasă. În rândul cumpărătorilor de carte, proporţiile se păstreză totuşi, iar majoritatea declară de câţiva ani încoace că îşi cumpără frecvent romane de dragoste şi thrillere. Estimările statistice sunt cel puţin îngrijorătoare, cu atât mai mult cu cât toate aceste studii relevă în ultimii 5 ani o „populaţie ignorantă” faţă de cultură într-o medie de 35% la nivel naţional.

Dacă ar fi să ne luăm după date, ar trebui să le recomandăm editorilor din România să se roage pentru sănătatea şi veniturile cititorilor lor fideli, aceia care sunt, iar publicaţiilor de tip cotidian sau care nu propun carte drept plus-produs să se mai gândească la bunul cultural ales pentru a creşte artificial media de tiraj a ziarului. Numai că succesul înregistrat în România de colecţiile de cărţi propuse de ziare ne-ar contrazice. Unde este enigma?

Despre cărţi şi bunuri

Industrializarea culturii, preocuparea Şcolii de la Frankfurt prin Theodor Adorno şi Max Horkheimer, a iniţiat o vastă dezbatere teoretică şi empirică în domeniul ştiinţelor comunicării pe marginea a ceea ce aceştia au denumit producţie industrială a bunurilor culturale. Astăzi, regăsim tot la Frankfurt cel mai important Salon de carte din lume, iar unul dintre indicatorii neoficiali în determinarea best-seller-urilor anului îl constituie în prezent cele mai furate cărţi în timpul târgului – un barometru aparent fiabil care dă seama de preocupările celor mai fervenţi lectori din lume, prezenţi anual, alături de autori şi editori, la cel mai mare târg de profil din lume. Cu toate acestea, au mai trecut nişte decenii până când cartea ca produs al pieţei a fost considerată şi numită ca atare în toate mediile culturale. Am putea considera că acesta este motivul principal pentru care cartea, care depăşise totuşi de mult timp statutul de prototip, nu s-a impus pe pieţele lumii drept un bun, fireşte cultural, dar tratat ca oricare altul: automobilele, iaurturile, detergenţii etc.

Totuşi, cartea a evadat treptat din spaţiul intim, dar nu neapărat constant accesibil tuturor categoriilor de public modern precum librăria, pătrunzând în supermarketuri şi hipermarketuri, unde spaţiul de expunere câştigat în timp devine din ce în ce mai generos. Producţia de carte poate să fie gândită, pornind de aici, şi în termeni de profit, însă în condiţiile în care trebuie să facă faţă copiilor piratate care circulă pe internet înaintea publicării, aceloraşi costuri de publicitate în media ca oricare alt bun promovat într-o piaţă, sistemului de audio-book, ediţiilor de chioşc şi cărţilor plus-produs, ca element de marketing, care susţin cota de piaţă a ziarelor şi a revistelor, pentru a cita doar câteva dintre provocările actuale care interferează universul cărţii, fără a mai vorbi despre toate celelalte activităţi considerate mult mai relaxante decât lectura în cazul multora dintre categoriile de public…

În acelaşi timp, obişnuinţele publicului lector s-au modificat sub aceleaşi presiuni ale pieţei: oamenii caută carte frumos ilustrată, cu tipar de calitate, corectură excelentă etc. şi, nu în ultimul rând, la cel mai bun preţ. Ceea ce înseamnă că, preconştient, oricare dintre noi tratează cartea ca pe oricare alt produs obişnuit al pieţei, dar ezită frecvent să recunoască acest lucru. Iar această nouă obişnuinţă, firească, nu modifică neapărat percepţia noastră asumată asupra cărţii ca univers simbolic, definit printr-o încărcătură de semnificaţii care surprind evoluţia şi istoria umanităţii.

Accesibilă în istoria sa unei categorii restrânse din punct de vedere statistic a populaţiei, cartea începe să se comporte ca un produs de larg consum inclusiv în România. Acest fapt nu înseamnă că în domeniul cărţii nu se operase distincţia necesară între categoriile de public cu indicatorii specifici acestora, ci doar că în rândul fiecăreia dintre categorii era necesară în plus o atingere a reprezentativităţii statistice, iar lectorul ori cititorul de carte devine astfel consumator de carte.

Un caz interesant în acest sens este acela al colecţiilor de cărţi propuse de presă. Mutaţia identificată pe piaţa din România este cel puţin ciudată, dar explicaţii există, deşi ele sunt poate dureroase.

Cartea cu ziar

Cartea plus-produs ca element de marketing apare în Europa prin 2002, iniţial în Italia şi Spania, fiind apoi rapid agreată şi de departamentele de promovare ale marilor publicaţii din Franţa, Belgia, Marea Britanie şi Germania.

Dată fiind o altă serie de „provocări” care au influenţat înainte de toate consumul de presă scrisă pe piaţa europeană de media – Internetul, ediţiile electronice ale ziarelor, presa gratuită, precum şi perpetua luptă între aşa-numita presă de calitate şi cea tabloidă pe de o parte, iar pe de altă parte între presa scrisă şi audio-vizual – numele mari ale presei occidentale propun publicului lor colecţii de enciclopedii şi albume de artă o dată pe săptămână împreună cu ziarul. Cu două finalităţi: reactivarea conţinutului publicaţiilor şi menţinerea tirajelor.

Vorbim, însă, de publicaţii cu o mare tradiţie pe pieţele respective de media, iar studiile realizate ţin seama de faptul că nu în cei câţiva cumpărători ocazionali de cărţi, albume sau BD-uri şi-au pus speranţa directorii de marketing, ci în recâştigarea fidelilor de curând absenţi şi fidelilor care riscau să cadă şi ei în păcatul internetului ori a presei gratuite, iar cartea-produs, fireşte de o calitate indiscutabilă, venea să răsplătească tocmai fidelitatea lor. Era un cadou frumos şi elegant care nu ar fi pus niciodată în umbră conţinutul editorial al publicaţiilor respective. În esenţă, un cadou care corespundea conţinutului de calitate al ziarului, aşa cum aparatele de vibromasaj ori poşetele din vinilin au fost deseori considerate cadouri numai bune de oferit cititoarelor publicaţiilor de profil feminin.

În România, fenomenul a luat o amploare fără precedent: colecţii întregi sunt propuse spre cumpărare împreună cu ziarul şi nu doar o dată pe săptămână, iar, în anumite cazuri, vorbim de colecţii care respectă atât cerinţele lectorului de carte în general, cât şi pe cele ale cititorului de presă ori ale vânătorului de cultură, cumpărător ocazional în sens demonstrativ. Şi toate acestea se întâmplă în condiţiile în care titlurile media actuale în România nu au tradiţie de „Le Monde”…

Din răvăşeala iniţiată o dată cu imposibilitatea de a decide cui se adresează şi în ce scop, un prim efect se produce: tirajele sunt menţinute artificial suficient de sus, astfel încât veniturile din publicitate ale publicaţiilor sunt asigurate, iar lectorul îşi poate cumpăra colecţii întregi de cărţi, numai bune de populat mobilierul numit bibliotecă, la cel mai mic preţ. Apoi, nu e nevoie să fim specialişti ca să ne dăm seama că preţul plătit pentru o astfel de carte nu are cum să acopere nici măcar costurile de producţie ale titlului respectiv, indiferent de tiraj. Dar e suficient să privim cozile matinale care se formează în faţa chioşcurilor de ziare, în special în zonele foarte aglomerate din Bucureşti şi din oraşele mari, ca să ne dăm seama de faptul că, în mod dureros, ziarul ajunge la pubelă sau chiar lângă pubelă dinainte să fie deschis, în timp ce cartea-cadou devine suverană.

La nivel de public, efectul este deocamdată pozitiv: el reuşeşte cel puţin să îşi formeze obişnuinţa de a cumpăra carte. Un episod este revelator în acest sens şi s-a derulat sub ochii noştri chiar la finele lunii trecute la Târgul de carte Gaudeamus: preţul unic a permis celor care au adus colecţiile de plus-produse la Târg să vândă mai rapid decât editurile, întrucât eram anunţaţi de la intrarea în stand: „Dacă nu doriţi bon de casă, la colega mea merge mai repede…” Căci, într-adevăr, „colega” era foarte rapidă, iar noi n-am fi putut rezista tentaţiei de a profita de oferta lor.

autor: Valentina Pricopie

sursa: Revista Clipa – Magazinul actualitatii culturale romanesti

(Visited 153 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.