Caminul cultural crestin

Caminul cultural crestin

by -
2 644
De multe ori simtim dorinta imperioasa de a face ceva! Ceva maret si durabil, prin care sa contribuim la renasterea noastra, a celor din jur, a neamului. Ideile nu ne lipsesc, oameni care sa ne impartaseasca idealurile, sunt, un pic de dragoste avem, sinceri incercam sa fim, dar… cand sa purcedem efectiv la actiune, ne descurajam la primul obstacol… De ce? Ar trebui sa fie mult mai simplu pentru ca traim, teoretic, intr-un regim democratic, fiecare avand libertatea de a face orice. Ce ne lipseste, atunci? De ce nu reusim sa construim ceva pentru aceasta tara?
Cred ca raspunsul este amplu, insa o parte din el ar fi ca ne-am obisnuit sa obtinem lucrurile usor, mult prea usor, fara efort, fara truda, fara sacrificiu, fara jertfa: mancarea direct de la supermarket, fast-food sau restaurant, frumusetea la salonul de cosmetica sau la cel de chirurgie estetica, placerea de la televizor, din reviste sau mai grav, din propria imaginatie, prietenia (sau mai precis, prietenia artificiala) pe messenger, face-book sau in cluburi, informatia, facil, de pe google, doctoratele, dizertatiile, licentele, examenele si distinctiile, pe bani, complimentele pe alte complimente…
Dar toate aceste `castiguri` sunt atat de superficiale, sunt baloane de sapun!
Noi nu mai stim sa apreciem cu adevarat valoarea unui lucru, pentru ca multe dintre cele pe care le avem, le obtinem mult prea usor si atunci, cand dorim sa facem ceva care presupune  un efort pe termen lung, abandonam.
Dumnezeu ne este alaturi in toate incercarile noastre de a face ceva bun, asa ca sa indraznim, sa staruim in indrazneala noastra, sa ne urmam calea indiferent de obstacole si daca nu vom ajunge acolo unde am nazuit la inceputul drumului, vom avea macar bucuria calatoriei!
Ca pilda de vointa si daruire, am postat mai jos un fragment extras din volumul Din luptele tineretului roman (1919-1939) , text apartinand lui Corneliu Zelea Codreanu.
Ana Ile
CAMINUL CULTURAL CRESTIN

Sedintele noastre, in vederea planului ce urmaream, se faceau foarte anevoios, din cauza lipsei de local. Fiind toti saraci, nu ne dadea mana sa inchiriem doua camere cel putin, pentru inceperea organizarii tineretului. Sedintele le tineam intr-o baraca de scanduri care se afla din timpul razboiului in curtea doamnei Ghica. Intr-o zi ne-am hotarat sa ne facem singuri o casa de cateva camere. Cum?
Am adunat la 6 mai 1924 vreo 60 de tineri, studenti si elevi de liceu (membrii primei fratii de cruce care luase fiinta la Iasi). Iata cum le-am vorbit:
– Dragi camarazi, cat timp o sa ne mai chinuim, tinand sedintele noastre in aceste baraci? Pana acum, studentimea romana avea dreptul sa se intruneasca in Universitatea sa. Noi am fost izgoniti din ea. Pana ieri aveam dreptul sa ne intalnim in caminuri. Am fost alungati. Astazi, am ajuns in niste baraci darapanate in care ne ploua. In toate orasele, studentimea este ajutata in scopurile ei nobile. Aici n-are cine sa ne ajute. Puterea de a ne croi o alta soarta si acum ca si maine, nu vom gasi-o decat in noi. Trebuie sa ne invatam cu aceasta idee, ca de la Dumnezeu si pana la noi nu mai este nimeni care sa ne ajute.
De aceea nu exista alta dezlegare decat a ne face singuri, cu bratele noastre, casa de care avem nevoie. Desigur, nici unul dintre noi nu am zidit case si nu am facut caramizi. Inteleg ca ne trebuie in primul rand curajul de a sfarama mentalitatea in care crestem noi, mentalitate care il face pe tanarul carturar sa ii fie rusine, de a doua zi dupa ce a devenit student, sa mai duca un pachet in mana, pe strada. Ne trebuie curajul si vointa de a porni de la nimic. Vointa de a rasturna obstacolele si a infrange greutatile.
Olimpiu Lascar, un mic antreprenor cu suflet mare, care avea casa la Ungheni, m-a intarit in ideea mea, spunandu-ne:
– Domnilor, eu va propun sa mergeti si sa faceti caramizile la Ungheni, pe malul Prutului. Am un loc si vi-l cedez dumneavoastra. Va pun casa mea la dispozitie.
Am primit propunerea. Dar n-aveam bani de drum pana la Ungheni. Ne trebuia 300 de lei pentru vreo 20 de persoane. Acesti bani ni i-a dat tot Olimpiu Lascar.
In ziua de 8 mai am plecat, unii cu trenul, altii pe jos, in total vreo 26.
N-aveam nimic, nici sape, nici vreun fel de unealta, nici bani, nici mancare. Am tras la Lascar care ne astepta bucuros.
In sfarsit s-au format mai multe delegatii care sa mearga pe la casele crestinilor sa ceara cu imprumut sape, harlete si alte unelte trebuitoare. A doua zi ne-am dus la locul de pe malul Prutului. Preotul satului ne-a facut o rugaciune. Mai mult de o saptamana am muncit cu totii sa ajungem la pamant sanatos, caci spre nenorocul nostru, pe pamantul acela, timp de 50 de ani, tot targul aruncase gunoi care ajunsese in unele locuri pana la 2 m grosime. Ajutati de cativa caramidari de meserie, dintre care imi aduc aminte cu drag de mos Chirosca, am inceput sa framantam lutul si sa facem caramizi. Eram impartiti in echipe de cate 5 si fiecare faceam cate 600 de caramizi, in total 3000 de caramizi pe zi. Mai tarziu, cand numarul nostru a crescut,  faceam si mai multe, muncind de la 4 dimineata pana seara. Problema cea mare era masa. La inceput ne-au ajutat oamenii din Ungheni, mai tarziu ne-au venit alimente si de la Iasi. Batranii, atat profesorul Cuza cat si profesorul Sumuleanu, priveau cu oarecare neincredere incercarea noastra. Gaseau ca e ceva copilaresc, ca nu vom putea ajunge la nici un rezultat. Dupa un timp insa au inceput sa aprecieze ceea ce faceam si sa ne ajute.
Totusi, problema hranei fiind grea, am luat in Iasi o gradina de 1 Ha, de la dna Ghica, spre a semana, cu alte echipe de studenti, zarzavaturi si cele necesare hranei la Ungheni, asa incat munca noastra era acum impartita in doua. O parte din studenti lucrau la Ungheni, o alta la Iasi la gradina. Studentii faceau cu schimbul: fiecare cate trei-patru zile.
*
Viata studenteasca curgea linistita, manifestatii si incidente nu mai erau. Munceam plini de voie buna, de nadejdi, cu gandul ca in curand vom avea: casa noastra.

Corneliu Zelea Codreanu, extras din volumul Din luptele tineretului roman (1919-1939), pg.39-40, Editura Fundatiei Bunavestire, 1993
(Visited 149 times, 1 visits today)

2 COMMENTS

  1. Interesant,articol,ZELEA Codreanu mai mult decit un lider,un bun organizator si un bun administrator,interesant cum il urmau studentii si tinerii din acele timpuri,ce har avea de-a de a conduce si dirija asemenea mase de oameni.Asemenea oameni se nasc ca o stea si stralucesc si dupa moarte,un gind pios in memoria celui care sa numit Capitanul. Sa auzim numai de bine.!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.